VICTOR IACOBESCU: Componenta de zbor a căderii. Cronică, de Ștefan Vlăduțescu

         Poeţii sunt senzori extrasensibili ce vibrează dureros şi expresiv la evenimente palpabile sau imaginare. Propensiunea lor este de a se situa în faţa, în mijlocul sau în urma unui naufragiu. Fără a crea şi fără a linişti dezastrul, poeţii îl aduc la expresie şi expresivitate. De aceea, în mersul gândirii lor productive, ideile poetice sunt iradiate emoţional cu dureri, suferinţe, nelinişti, interogaţii, îndoieli, frici, temeri, speranţe. Am spune că orice poet este suspendat între naufragiu şi salvare.

În cazul notabilului poet care este Victor Iacobescu, dezastrul este căderea, iar salvarea o constituie intrarea în nemurire.

Volumul de poezie al profesorului Iacobescu, absolvent eminent al Facultăţii de Litere din Craiova, cadru didactic la Liceul ”Radu Greceanu” din Slatina, se intitulează „Căderi spre nemurire” (Caracal, Editura Hoffman, 2010).

Specificul poetizării îl reprezintă ezitarea de a suscita expresivitatea componentei de zbor a căderii. Pur şi simplu, căderea se profilează ca drum inevitabil către nenorocire. Destinul generic uman îl reprezintă căderea, decăderea. În ordinea imaginarului şi în ordinea existenţialului nu există nici o salvare. Singura soluţie o reprezintă salvarea estetică. Poezia lasă liberă calea salvării nemuririi estetice şi chiar se înscrie în a o parcurge. Forma perfectă a căderii se regăseşte ca prăbuşire: „Se prăbuşeşte universul în cascadă” („Iluzii”),„M-am prăbuşit între munte şi nori” („Confesiune”).

Identificăm ca forme imperfecte de cădere: împotmolirea, eşuarea, înfrângerea, nereuşita, bluful, insuccesul, fiascoul, eşecul, falimentul, catastrofa, boala, moartea. În plan afectiv, căderea generează tristeţe, amărăciune, durere, suferinţă, decepţie şi pustiire.

Lirica le reţine în diferite moduri pe toate acestea. Demersul poetic „doare atât încât ţi-e imposibil să / mărturiseşti / de teamă să nu devii contagios prin / cuvânt” („Cancerigen”). Fiinţa trăieşte căderea ca pe o boală mortală. Zbaterea eului liric este să înţeleagă dacă bolile mortale sunt cele de care se moare sau cele de care s-ar putea muri. În acest interval de incertitudine se caută în van semne ale salvării. Primul indiciu vizat este moartea, căci, în definitiv, ea „limitează” nemurirea: „aşteptând un semn al nefiinţei/morţii”. Magistrala căderii este un fel de călătorie fără sfârşit. Prinde totul, atrage totul, dezintegrează totul. Căderea este impregnată în ordinea lumii şi dirijează mersul condiţiei umane. Ca exponent al umanităţii, ca urmaş al unui tată, eul poetic îşi conştientizează inevitabila cădere în nemurirea nefiinţei: „Acum trebuie să plec şi eu…” („Cancerigen”).

Căderea este uneori în spaţiu, iar alteori în timp. Drept aparenţe circumstanţiale ale căderii în timp se conturează: amintirea, reveria, visul, evadarea.

Căderea produce modificări ale cursului existenţei; un „accident în cotidian” este, de exemplu, transformarea fiinţei umane în copac: „devenisem un copac fără toamnă” („Negaţie de toamnă”). Fiecare îşi trăieşte pe cont propriu şi de unul singur propria cădere. Relaţionarea este precară şi fragilă, căci între oameni predomină „neînţelegerea” şi „incomunicarea”: „te voi neînţelege mereu” („Nedefinit”), „reproşul necomunicării” („Îmbolnăvire”). Tăcerea ajunge să fie unul dintre cele mai eficiente mijloace de comunicare. Ea merge până la „hotarul neapropierii noastre” („Setea”).

În mişcarea de cădere, cursul timpului se deteriorează şi lasă loc neliniştilor: „timpul agoniza secunda eternă / în nelinişti” („Aspiraţii în munţi”). Oricum, timpul se adună în urmă ca „trecut”, ca „trecute timpuri” („Cimitir”). Când timpul se epuizează „se moare de boala clipei” („Timp”).

Ca poet luminos, Victor Iacobescu găseşte căi de salvare şi mijloace de ieşire din zona de dezastru. În cădere sunt privite placid atât reuşitele, cât şi eşecurile.

Transmutaţia (abandonul de sine) este cea mai sigură ieşire din cădere: „Eu nu sunt nici acum / nici aici. / Mă trezesc uneori că exist, / fără să-mi amintesc” („Ochi”).

Un surogat de salvare îl reprezintă înţelegerea căderii drept zbor: „Şi ochii tăi trădează zbor spre nemurire” („Dar nimic”).

Cel mai bine conturat tip de cădere este îmbolnăvirea. Elementele mediului înconjurător sunt impregnate de semnificaţii umane. Orice afectare a câmpului de protecţie umană este percepută ca afecţiune malignă. Căderile sunt boli de mediu: „Îmbolnăveam cu fiecare depărtare clipele / noastre” („Îmbolnăvire”); „Se moare de boala clipei / care trece” („Timp”); „boala dorea să urce / pe scară” („Omul din lift”).

Prin discursul liric din poezia lui Victor Iacobescu transpare o confesiune însingurată şi gravă. Ea se manifestă pe coordonatele unei tematici coerente în diversitatea ei: moartea, boala, îndoiala, neliniştea, necunoscutul, iubirea, singurătatea, incomunicarea. Solemne, delicate şi elegante, poemele descoperă lumea ca o coborâre de neevitat. Poetul are propensiune pentru poezia de atmosferă în care starea lirică dirijează textura poetică. Versurile nu mizează pe imagini, pe simboluri, pe figuri ori idei poetice. Spiritul creator soluţionează stări poetice indecidabile.

Volumul ne arată un poet cu imaginaţie, cu creativitate şi intuiţia concretului ce se poate iradia poetic, astfel încât să supra-semnifice liric. Având sub control mijloacele şi inspiraţia poetică, Victor Iacobescu, aflat deja la un nivel axiologic meritoriu, este capabil, să evolueze şi să devină notoriu, remarcabil. Da, un poet ce face din tema căderii o scară pentru o ascensiune în lumea scriitorilor.

O părere la “VICTOR IACOBESCU: Componenta de zbor a căderii. Cronică, de Ștefan Vlăduțescu

  1. am avut ocazia sa citesc cartea poetului Victor Iacobescu. o oaza de liniste si o invitatie la reflectie pe tema vietii si a iubirii. felicitari si astept sa citesc si alte volume ale domniei sale

Lasă un răspuns