Viața de rezervă. Recenzie*, de Dan Ionescu

Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2018

Pentru poetul Ion Cristofor, modalitatea principală de a învăța să treacă peste greutăți a reprezentat-o școala: „Din pierdere în pierdere / Am mers cu ghiozdanul plin de pietre / La școala cea dură a vieții” (Până la ultima stea, p. 5); până și încercarea de a scăpa de motivele diverse ale plânsului nu l-a împins decât până la „Insula Durerii”. Clipele de fericire i-au fost aduse de dragoste, mult mai târziu. Numai armonia traiului cu femeia a configurat o direcție în viață: „împreună am mers / Ca pe un nou continent / Din îndoială în îndoială / Din lacrimă și din suspin / Până la steaua bucuriei / Ivită din senin” (p. 5). Acest poem, care deschide volumul în ediție bilingvă, spaniolă – română, Vida de reserva / Viața de rezervă (Ed. Napoca Star, 2018), traducerea în spaniolă aparținând lui Pere Besso, ilustrează maxima latinească: per aspera, ad astra. Până la momentul cunoașterii adevăratei iubiri, singurul peisaj remarcat de poetul, aflat sub imperiul de suferință al vieții, a fost teluric. În Odă în metru antic, Mihai Eminescu, dimpotrivă, a proslăvit „steaua singurătății”, la a cărei contemplare a ajuns datorită impresiilor de nemurire, insuflate de vârstă.

Efectul întâlnirii acelei femei „cu păr de antracit, / Cu ochi de incendiu, de petrol, de scânteie” (p. 5) a fost redescoperirea farmecului vieții. De la o stare antiromantică, Ion Cristofor ajunge la una specific argheziană, de trăire plenară a micilor bucurii ale zilei; se simte împlinit, având senzația înălțării în preajma iubitei: în sfârșit, poate interacționa, la modul sublim, cu natura: „Pasărea și copacul îmi dau bună dimineața. // Sunt ca o grădină” (Bună dimineața, p. 7); fluturele îi pare un miracol, pentru al cărui sfârșit va suferi destul de mult: „În căușul mâinilor tale fluturele / Se pregătește să moară. // Miracolele au mereu viață scurtă” (O nouă limbă, p. 17). Toate acestea sunt posibile datorită recunoașterii unei forțe superioare, căreia bardul i se predă – numai așa îi va sta în putere să modeleze propria viață, prin acceptarea ideii că este un „bisturiu” în mâna divinității (Poetul, p. 9); tăișul instrumentului sugerează potențialul poetului de a interveni acolo unde este împins de „marele chirurg” să taie, respectiv, să-și croiască drum. Uneori, și lui Dumnezeu i se face dor să revadă la pas locurile unde a fost respectat și proslăvit: Poetul / un bisturiu uitat / În măruntaiele realității. // Tocmai acum / Când marele chirurg / E plecat în vacanță / Pe Muntele Măslinilor” (p. 9).

Comunicarea cu natura terestră nu încetează, indiferent de ceea ce s-a întâmplat în relația cu divinitatea și cosmosul: „Frunzele toamnei / Ni se închină ca regilor magi. // Coroana de aur a tăcerii / cât de curând / ne va fi apăsată pe creștet” (Coroana de aur, p. 19). În cuplu, la plimbare, poetul cunoaște adulația. Firava glorie, la brațul iubitei, influențează unele exemplare canine, care, pentru a se bucura de statutul protagoniștilor, încearcă a le imita vocile, fără succes însă. Peisajul în care se repercutează secvența e selenar: „Și vocile noastre / abia se mai aud / abia mai răsună / în gâtlejul de os / al câinilor / rătăciți sub luna nebună” (p. 19).

Foarte multe poeme sunt de factură religioasă. Mai multe fapte biblice sunt evocate într-un mod original, din perspectiva aceluia care a identificat valabilitatea pildei în scene din propria-i viață; astfel, a observat: conștiința mustră și pe cel mai josnic trădător: „După fiecare cină / Există un Iuda care se spânzură” (Marea, p. 39), după vreme rea, vine și vreme bună: „După fiecare potop, / Se ivește un porumbel cu o ramură-n cioc” (p. 39), miracolul e detestat, cu atât mai mult, realizatorul lui: „După fiecare miracol, / Dansează nebună fecioara / Cu capul profetului pe o tavă” (p. 39).

În concluzie, volumul Vida de reserva / Viața de rezervă exprimă dorul de viața patriarhală, când elementul religios imprima comunicarea dintre oameni. Aceasta este viața de rezervă, pe care mizează autorul, a retrăirii calmului antic, o supapă la vibrațiile, de cele mai multe ori superflue, ale prezentului.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.