VERONICA MICLE- „ÎNGERUL BLOND” al lui EMINESCU. Studiu, de Ion Ionescu

descărcare
VERONICA MICLE- „ÎNGERUL BLOND” al lui EMINESCU
Origini şi copilăria
Veronica Micle s-a născut pe date de 22 aprilie 1850 în localitatea Năsăud. (Însemnarea Botezaţilor din parochial Nasseudului, pag.129)
Oraşul Năsăud a avut o istorie tragică. A fost cunoscut ca reședință pentru Districtul Grăniceresc Năsăud sau Al doilea Regiment Românesc (în maghiară Oláh) de Infanterie Grănicerească nr. 17, înființat în anul 1762. O bună parte dintre soldații regimentului năsăudean a luptat la Austerlitz sau la podul de la Arcole (Areda Venetiei) împotriva armatei franceze conduse de Napoleon Bonaparte. Prin vitejia lor, aceștia și-au câștigat un cunoscut renume în acea vreme, acela de „cătanele negre„.

 În anul 1848Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa.
Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta. Ei declară în Dietă că în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, românii şi saşii. Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.
Luptele între cele două tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din Munţii Apuseni.
Părinţii Veronicăi Micle se numeau Ilie Câmpeanu şi Ana. Ilie Câmpeanu, meseriaş cismar, se înrolează în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu şi participă la luptele din 1848- 1849.
Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă „lagăre” sau „loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.
După Revoluţia de la 1848, în martie 1849, Năsăudul a fost ars în întregime de insurgenții maghiari, rămânînd doar câteva clădiri aparținând instituțiilor publice şi casele mărginaşe la care nu ajunsese focul. Majoritatea luptătorilor români au fost prinşi şi împuşcaţi sau trimişi la ocnă la Viena. Ilie Câmpeanu, tatăl Veronicăi fusese urmărit şi împuşcat în piept cu două gloanţe, murind la puţin timp, fără a-şi vede fiica născută.
Dada Ana, o femeie aspră şi plină de vlagă, fiind urmărită, mai ca toţi urmaşii revoluţionarilor, se hotărăşte să vândă casa din Năsăud şi să treacă în Moldova. Ţărancă dârză, cu fata abia născută în braţe şi cu băiatul Radu de 6 ani de mână, anchetată de organele hamsburgice trece pe jos prin Pasul Dornei în 1850 şi se statorniceşte pentru puţin timp la Piatra Neamţ. Trebuie să menţionăm că mulţi transilvăneni îşi părăsiseră locurile natale  şi se stabileau peste Munţii Moldovei. Amintim pe juristconsultul Petru Suciu, pe istoricul Al. Papiu Ilarian, meditator în familia Elenei Cuza, apoi Ion Pop –Popescu, Ştefan Neagoe, Simion Haliţă, Simion Bărnuţiu, istoricul August Treboniu Laurian, chiar fizicianul şi viitorul soţ al Veronicăi, Ştefan Micle, matematicianul Ion Popp, arhitectul Ştefan Emilian şi alţii, instalându-se în diferite oraşe din Moldova.
Vânzându-şi casa din Năsăud, ajutată de exilaţii transilvăneni, cu ce mai împrumută de la Iaşi de la ruda ei, juristul universitar Petru Câmpeanu, profesor de drept natural, şi cu ce mai câştigă ea, muncind pe la unul şi pe la altul, Ana Câmpeanu se opreşte la Târgu Neamţ şi cumpără de la Mânăstirea Neamţului, pe o sută de galbeni, o căsuţă în marginea micului orăşel, aproape de Humuleştii lui Creangă, pe drumul către ruinele Cetăţii Neamţului. Mânăstirea vindea odăiţe humuite de pe “Uliţa Mare, capătul Târgului despre Cetatea Neamţ- cum specifică actul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 august 1850, semnat de stareţul Neonil Buzilă cu întreg consiliul spiritual şi economic, precum şi de Ana Câmpeanu din Năsăud (Transilvania)”, pentru a acoperi cheltuielile făcute la zidirea spitalului nemţean şi al noului local de şcoală.
Actul precizează topografia casei Ana Câmpeanu din faţa şcolii Grigore Ghica Vodă şi a spitalului din Târgu Neamţ, precum şi compartimentarea locuinţei. La miază-noapte se mărginea cu Uliţa Mare şi la miazăzi cu prundul Ozanei. Casa se făcuse în anul 1834 cu pereţi de lemn şi zid, acoperită cu draniţă. Se deschidea printr-un cerdac la uliţă şi se compunea din patru odăi. În ogradă avea fântână, beci, grajd, şură, loc de pomi, împrejmuit cu gard de scânduri pe toată întinderea.
Văzând că aici sunt puţine mijloace de existenţă, la insistenţele lui Petru Câmpeanu, Dada Ana cu copiii se îndreaptă spre Iaşi, unde se instalează la început cu chirie. Văduva, nu s-a sfiit ca, izbită de lipsuri, să spele rufe pe la bogătaşii oraşului sau să moşească câte o femeie care năştea, ţinând loc de doctor.
Câţiva ani ai copilăriei, Veronica i-a petrecut la Târgu Neamţ şi Iaşi colindând împrejurimile cu copiii de seama ei, urcând dealurile şi munţii Ciungi sau jucându-se pe drumul Filioarei. De la mama ei a învăţat poveşti şi poezii despre revoluţia care se terminase tragic cu moartea tatălui, cu eroi; legende despre Ardeal şi despre Moldova.
Veronica Ana Câmpeanu a urmat şcoala primară, apoi Şcoala Centrală de Fete din Iaşi. La Şcoala Centrală Veronica a fost bursieră, deoarece era săracă şi învăţa foarte bine. Trebuie să spunem că încă de acum eleva Veronica Ana Câmpeanu avea un talent deosebit la muzică şi literatură. Maică-sa o mângâia cu apelativul Alintata. La o onomastică a mamei, mica Veronică i-a făcut şi o poezioară: “Zi de sărbătoare/ Flori şi fără teamă/ Fiica iubitoare/ Te sărută , mamă.”Când mergea la Târgu-Neamţ cu maică-sa umbla prin toate coclaurile, colinda pădurile şi dealurile din apropiere, cântând cântece ştiute numai de ea de la maică-sa: “Albăstrele, viorele/ Precum lacrimile mele,/ Udându-mi cărările,/ Deschizându-mi zările…/ Albăstrele, viorele/ Să mă-mpodobesc cu ele…” La sfârşitul şcolii, la serbarea de sfârşit de an, a jucat pe Violeta dinTraviata, glasul ei a fermecat sala, iar Directorul unei trupe italiene de operă i-a propus s-o încadreze ca solistă şi să colinde Orientul şi Occidentul într-un lung turneu. Mama ei însă nu a fost de accord, spunând că artiştii au o viaţă grea, fiind mereu în bătaia vântului.
Peste paisprezece ani, răspunzând scrisorilor unei foste colege de şcoală de care se simţea legată “printr-o sfântă amiciţie de la vârsta în care făţărniciile lumii reale nu-şi făcuseră loc în inimile noastre”, îşi evoca anii de şcoală de la “Centrală”, când, mici şi sprinţare, cu o carte în mână, îşi făureau visuri de farmec asupra viitorului lor. Era perioada lor de romantism când iluziile o luau înaintea realităţii, în condiţiile de atunci, fără a vedea că viaţa viitoare “care, ca să spunem întreg adevărul, nu este decât o tristă decepţie.”
În anul 1863, Veronica Ana Câmpeanu absolvea Şcoala Centală prin examen public în faţa unei exigente comisii compusă din Vasile Alexandrescu-Urechea, Titu Maiorescu, Ion Pangrati, O.Teodori şi N. Culianu, la care asista şi rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul Ştefan Micle. Eleva Veronica Ana Câmpeanu prin Atestatul şcolastic de absolvire nr. 19690 cu data de 3 iulie 1863, obţine calificativul de eminenţă, surprinzând comisia cu un bagaj de cunoştinţe  foarte solid.
Căsătoria
Tocmai când era examinată, la comisie se afla şi rectorul Universităţii ieşene, Ştefan Micle, care rămâne foarte impresionat de elevă, apreciind nu numai cunoştinţele ei ci şi fizicul graţios şi comportarea ei. Trebuie să spunem că încă de atunci  tânăra Veronica avea un corp de invidiat, strunit de uniforma albastră pe care o purta. Dezvoltată ceva mai mult decât celelalte eleve, radia în jur un fel de frumuseţe aparte care atrăgea ochiul privitorului. Dublată de graţie şi de talentul său la vorbă şi în cântec, ea atrăgea imediat atenţia oricui. La sfârşitul şcolii, la serbarea de sfârşit de an, Veronica Micle este remarcată de directorul operei italiene care-i propune un contract nedeterminat la Opera italiană, colindând “Orientul şi Occidentul”cu trupa operei. Mama ei, Ana, refuză contractul, în favoarea căsătoriei cu Ştefan Micle.
Peste un an de la absolvire, profesorul Ştefan Micle, fermecat de tânăra femeie şi având-o în minte de la examenul cu pricina, o cere în căsătorie. Maică-sa, dada Ana, bucuroasă că fata ei este cerută în căsătorie de o somitate a Iaşului o îndeamnă să accepte această cerere şi hotărăsc împreună cu “însurăţelul”-cum se numeşte singur în unele scrisori- căsătoria. Mamă-sa trebuie să se fi simţit foarte măgulită când acestă personalitate a Iaşului i-a cerut mâna fetei, punând la cale cu toţii o vizită în localitatea natală. Imediat Veronica, Ana Câmpeanu şi Ştefan Micle au plecat la Năsăud, oraşul de baştină al familiei Câmpeanu, călătorind cu un ailvagăn, pe la sfârşitul lunii iunie 1864, urmând să se logodească în asistenţa rudelor dinspre mamă, Veronica socotind totdeuna Năsăudul ca locul ei de baştină şi patria ei. La braţ cu impunătorul Micle, au străbătut uliţele înguste  şi întortochiate ale localităţii, vizitând pe prietenii familiei şi zăbovind mai mult pe la rude, care-i felicitară şi le urară casă de piatră. După câteva zile s-au lăsat pe drumul către inima Ardealului, unde ajunşi la Cluj, au tras la hotelul Biasini, hotel care-l adăpostise şi pe poetul maghiar Petofi Şandorf cu iubita lui Iulia Szendrey, prin octombrie 1847. Acum se fac vizite de politeţe la familiile din partea soţului, pe care le invită la ceremonia căsătoriei.
Căsătoria civilă dintre Veronica Câmpeanu şi Ştefan Micle s-a încheiat la 7 august 1864 în prezenţa pensionarului Gheorghe Crainic, a controlorului Iosif Csogedi, a parohului Nicolae Pop, din Mănăştur, şi a soţiei sale Maria, născută Lobonţ, martorii oficiali, şi numeroşi intimi, colegi şi prieteni ai lui Ştefan Micle. Masa a fost servită la restaurantul Biasini, unde toţi au participat la agapa nupţială.
Ştefan Micle “însurăţelul”
Cine era Ştefan Micle?
Ştefan Micle s-a născut în comuna Feleac, un sat mic de lângă Cluj, pe 25 septembrie 1820, din părinţi săraci. A urmat şcoala primară la Cluj, împotriva părinţilor care se opunseseră, întreţinându-se singur, muncind pe unde apuca cu ziua. Atât de sărman era, că în perioada şcolarităţii făcea drumul dintre oraş şi Feleac de două ori pe zi, pe jos, desculţ sau în opinci, nemairămânăndu-i vreme să înveţe decât pe cale. După promovarea claselor gimnaziale la Cluj, până într-a patra, şi spre a se ajutora cu plata chiriei la o gazdă vecină cu şcoala, elevul s-a angajat ca secretăraş la un funcţionar superior din capitala Ardealului. Clasa a şaptea a absolvit-ola Bistriţa în Năsăud.
Audiind pentru prima dată în 1839 pe magistrul Simion Bărnuţiu la Blaj, rămâne impresionat, devenindu-i devotat până la moarte. După ce a terminat liceul s-a înscris la Facultatea juridică dela Sibiu, pe care o încheie alături şi ajutat de Simion Bărnuţiu în 1843. Mai târziu biblioteca lui Bărnuţiu a intrat în posesia lui Ştefan Micle, apoi în posesia familiei Veronica Micle care o donează  Bibliotecii Universităţii ieşene. Negăsind serviciu, tânărul felecan încearcă fel de fel de servicii şi meşteşuguri, tâmplărie la Raicu, strungărie, lăcătuşerie, ceasornicărie, turnătorie şi armurărie, practici ce îi vor deveni de un real folos mai târziu.
În 1848 s-a cunoscut cu Aron Pumnul, viitorul professor de română al lui Eminescu şi  împreună cu el, au participat pe Câmpia Libertăţii la adunarea românilor, unde se înrolează voluntar sub steagurile revoluţiei perticipând la bătăliile dintre Cluj şi Someşfalău. După înfrângerea revoluţiei, de teama represaliilor la care fuseseră supuşi toţi participanţii, porni în secret spre Craiova. Pe drum, fiind interceptat de un batalion expediţionar, fu arestat, apoi eliberat de un ofiţer cazac, căruia îi reparase sabia. Temporar a stat refugiat cu Bărnuţiu la Râmnicu-Vâlcea, apoi la Turnu –Severin. Revenit în Transilvania după amnistia generală, Micle capătă o bursă pentru Politehnica din Viena. Practicarea meşteşugurilor de la Raicu s-a dovedit utilă în timpul studiilor. În 1855 dobândi titul de stat cu diplomă, iar Augus Treboniu Laurian, la recomandarea lui Simion Bărnuţiu, îl chemă să vină la Iaşi ca professor de fizică şi chimie la Academie. Funcţionează aici între anii 1857-1860 şi în anul 1860 “propunea” fizica şi chimia la Universitatea din Iaşi. Acum el, la sfârşitul lui martie 1858 organizează şi ţine câţiva ani consecutiv, în fiecare duminică, în aula Academiei, cursuri libere de fizică populară, însoţite de experianţe, atrâgând un numeros public.
 Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de reorganizare a şcolilor naţionale dinMoldova adoptat sub domnitorul Grigore Ghica, începând cu anul 1849.
Odată cu înfiinţarea Universităţii din Iaşi, la 26 octombrie 1860, Ştefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică şi chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universităţii dinIaşi.
Micle ştia să-şi pună ştiinţa la dispozitia unui public mai larg. El a deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia în cunoscuta sa carte “Istoria şcoalelor” scrie: “In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de duminica Tomii 1858 de către profesorul Ştefan Micle. Consiliul profesoral…. la 17 martie 1858 aaprobat facerea acestui curs liber de fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m.” Experimentele făcute de profesorul Micle atragea un numeros auditoriu la aceste cursuri. Micle a fost un profesor model. Asupra calitatilor sale didactice, P. Suciu are urmatoarele aprecieri: “Ca profesor, atât de liceu cât şi la Universitate ştiu el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor săi, aşa încât toţi întelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atăt în privinta propunerii cât şi fregventării la clase poate fi numit modelul profesorilor care vor să-şi împlinească cu sfinţenie datoria lor. El, nu numai în şcoală, ci şi în societate, oriunde se afla, răspândea lumina cunoştintelor sale. El voia să facă lumea toată, cu care venea în contact, ca să ştie ceea ce ştia el.
În afară de observaţiile sale astronomice şi meteorologice, el nu a dezvoltat altă activitate ştiinţifică. În imprejurările in care a trăit, neavând mijloace şi mediu potrivit, nici nu se putea gândi la o astfel de activitate. Trebuiau alte condiţii; abia dupa cateva decenii avea să se poata injgheba, încetul cu încetul, cercetarea ştiinţifică.”
Este regretabil că nici lecţiile ţinute la Academia Mihaileană, nici cursurile de la Facultatea de Ştiinte şi nici conferinţele publice nu s-au publicat. Rămase în manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala.
Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci şi ca om. P. Poni spune că Micle era bunătatea întrupată, iar B. P. Haşdeu scrie despre el că era cel mai bun om, şi incapabil de a face vreun rău.
S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iaşi.
După o scurtă incursiune în viaţa lui Ştefan Micle să revenim la căsătoria lui cu Veronica. S-au păstrat unele scrisori ale lui Ştefan Micle din acestă perioadă în care îşi exprimă bucuria căsătoriei. În scrisoarea din 10 august 1864 arăta că: “Mă aflu la Cluj din 16 ale lunei curente, nu ţi-am putut, însă, scrie până în timpul present. Cauza e că n-am venit singur în Moldova, ci cu madama Câmpeanu şi fie-sa Veronica, cu scop de a ne căsători aici în patria mea,  ceea ce s-a şi întâmplat în 22/7 aug.st.n.
Acum dar nu mai sunt singur, ci cu soţia despre care te înştiinţez. Joia viitoare, adică 30/7 aug., întreprindem o călătorie la Viena, unde vom petrece numai scurt timp, adică 10-12 zile, ca aşa pe Sânta Măria să ne aflăm reîntorşi la Cluj îndărăt, unde apoi vom petrece câteva zile până când ne vom întoarce spre Moldova.”
Peste trei luni scria aceluiaşi prieten ardelean, din Iaşi, unde locuia pe strada Butucu, nr. 401, că i-a primit scrisorile, scuzându-se că noua ordine casnică nu-i dă răgaz să-i răspundă. Veronica cu “însurăţelul” se aflau în luna de miere şi n-aveau timp pentru corespondenţă.
Un proces celebru
Nu a trecut mult după căsătoria cu Ştefan Micle că Veronica a fost prinsă într-un proces răsunător, care a uimit urbea Iaşului. Despre ce era vorba.  Într-o suită de articole din “Tribuna  română” din 1964, din Iasi, profesorul Nicolae Ionescu, membru marcant al fracţiunii politice bărnuţiene, lăsându-se antrenat în bârfa instigată de inspectorul de învăţământ Florian Aaron, atrăgea atenţia asupra  comportărilor lui Titu Maiorescu ca Preşdinte al Comintetului de inspecţiune şcolar şi ca profesor de gramatică şi de pedagogie, constând din “fapte scandaloase, ba chiar şi romance întregi”, implicând pe superioara Olimpia Gross şi pe subdirectoarea Emilia Riquerd.
Deşi i se ceruse procurorului general din Iaşi  telegrafic relaţii asupra cazului de către ministrul Kretzulescu, care urmărea să sisteze ancheta, şi de către Elena Cuza Doamna, care recomandase să se procedeze cu discreţie, organele locale au făcut publicitate cercetărilor şi au invitat la 28 septembrie 1864, în faţa judecătorului de instrucţie pe mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, care a relatat în faţa judecătorului că fiica ei, Veronica, venită acasă în vacanţa de primăvară, i-ar fi spus de o vizită ciudată făcută de Maiorescu Emiliei Ruckert, urmată de venirea soţiei lui Maiorescu în internat. “Îndată ce m-am înştiinţat de evenimentele susarătate, eu mi-am luat copila din internat şi, înfăţişindu-mi-se ocazie, am căsătorit-o, iar acum ea se află petrecând în Transilvania cu soţul ei.”
În procesul din 11 noiembrie în faţa secţiunii a doua a Tribunalului, atât Ana Câmpeanu, cât şi Veronica au fost citate ca martori. Din dosarul procesului reieşea că, întradevăr, Veronica Micle şi Ana Câmpeanu, în calitate de martore, s-au prezentat în instanţă şi şi-au făcut depoziţiile în spiritul protocolului juridic. Procurorul Filostat a arătat în procesul verbal din 13 ianuarie 1865 că “Doamna Veronica Câmpeanu, care şi dumneaei e numai în vârstă de 15 ani, arată că în timp când a fost elevă la Şcoala Centrală de Fete, în clasa a cincea, viind odată d. Maiorescu la şcoală, ar fi intrat drept în odaia d-şoarei Riquerd; după un sfert de oră ar fi venit şi soţia d-sale şi vroind şi d-neaei să intre în acea odaie, ar fi bătut la uşă, însă nu s-ar fi deschisu; atunce, d-na Maiorescu ar fi trecut peste sală, şi, bătând în uşa d-nei Gros, i-ar fi deschis, în interval însă s-ar fi deschis şi uşa d-şoarei Riquert, unde era d. Maiorescu.”
Procesul, prelungindu-se prea mult, s-a desfăşurat în mai multe etape, datorită avocaţilor celebri aduşi de Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, N. Mandrea, Pantazi Ghica şi Iacob  Negruzzi. Şedinţa secţiei a doua a Tribunalului s-a încheiat cu cuvântul apărării care a persiflat declaraţiile celor două cerând instanţei să constate contradicţii în declaraţiile lor. La reluarea din 6 februarie grefierul a adus la cunoştinţa Curţii protestul scris de Veronica Micle, cu următorul conţinut, pe limbajul bărnăuţenilor, demn de limbajul lui Caragiale:
“Domnule Preşedinte,
Prin adresa d-voastră nr. 753 m-aţi citat pe ziua de 4 februarie spre a fi faţă la cercetarea şi hotărârea procesului intentat de Procurorie contra d-lui Titu L. Maiorescu, şi, prin altă citaţiune, sub nr.1290 mi-aţi repetat chemarea, adăogând deşteptarea cominatoare că la neurmare mi se va aplica art. 108 din codicele de procedură civilă.
Domnule Preşedinte! Eu am fost următoare, însă spre marea mea uimire şi confusiune, în loc de a sta faţă la cercetare, şi de a mi se da ascultare în audienţa solemnă, m-au confinat în o odaie de alăture, şi apoi adusă prin aprod denaintea d-voastră, unde am fost supusă unui tacrir îndeosebi de orce alţi martori şi în fiinţa pârâţilor şi a bancului defensorilor. Publicul au putut să audă şi să vadă cât de inchizitoriale au fost întrebările ce mi-aţi pus din insuflarea şi chiar dictarea avocaţilor pârâtului, faţă fiind acesta.
Însă ce a fost acestea, vă rog, d-le Preşedinte?
Fost-am un tacrir luat precum cerea legea(Art.100 din Cod. Proc. Pen.) adică îndeosebi şi în nefiinţa pârâtului? Nu! Căci pârâtul sta de faţă şi un asemenea tacrir mi s-au mai fost odată.
Poate iarăşi să zică cineva că a fost cercetarea pentru care m-aţi poftit? Iarăşi nu! Căci o asemena cercetare trebue să se facă după cum prescrie legea (art.142), adică ascultându-se martorii cei împotrivă, cât şi cei în favorul pârâtului propuindu-se împotrivirile şi judecându-se, arătându-se martorilor înscrisurile apăsătoare sau aperetoare şi celelalte toatelucruri solemne ale ascultării martorilor în audienţă şi înainte de a se declara desăvârşita cercetare.
Pe cât timp, d-le Preşedinte, nu se va proceda astfel la ascultarea martorilor înainte de enunţarea hotărârei, eu ca martoră am dreptul de a protesta orce lucrare şi vin a protesta.
Drept aceea, în numele Nălţimei Sale Domnului Alexandru Ioan I, în numele căruia se distribuie justiţia, eu subscrisa mai jos cer şi reclam se fiu ascultată astăzi în audienţă regulară, fiindcă ieri, de faţă cu pârâtul şi îndeosebi de orice martor, n-am fost supusă de cât la un tacrir singular, afară din lege din toate punctele nul şi ca neavenit.
Vă rod, d-le Preşedinte să luaţi în serioasă considerare această întemeiată protestare. Iassy 1865 Fevruar 6. Semnaează M. Veronica, născută Câmpeanu”
În timp ce curtea s-a retras ca să delibereze asupra protestului, în sală s-a produs vacarm, alimentat de apărarea junimistă. La reintrare, preşedintele a înmânat grefierului să citească hotărârea prin care, se constată, aprobator, că “cetirea procesului au urmat regulat şi trebuie a se continua, lăsând dreptul oricăror martori a mai aduce ştiinţele ce vor mai avea asupra faptei”. În faţa acestei decizii, susţinătorii acuzatului au provocat larmă în pretoriu, aşa încât preşedintele suspendă şedinţa, evacuă sala şi reluă procesul a doua zi. Intimidat de tulburările produse, preşedintele Gh. Racoviţă asistat de judecătorul Alexandru Iuliano şi de supleantul Botez, bătu în retragere. Reintrând în camera de chibzuinţă ca să delibereze asupra cererii martorei, judecătorii au reţinut-o “de necesitate” şi pe loc., preşedintele amână dezbaterile pe 8 februarie la ora 10,30. În acea zi tribunalul a ascultat în lectura grefierului depoziţia Veronicăi Micle. La darea sentinţei s-au iscat disensiuni între magistraţi. Opinia separată a supleantului Botez, anexată la dosar, a reţinut din proba cu martori “mărturisirea” Veronicăi Micle. Intervenţiile şi presiunile pe lângă Veronica Micle, de a retracta depoziţiile ce făcuse, s-au izbit de un refuz categoric.
Prima instanţă l-a achitat pe Maiorescu, dar prin apelul procurorului, speţa a trecut înaintea Curţii Criminale, în faţa căreia Veronica Micle şi Ana Câmpeanu au fost iarăşi citate pe 12 martie 1865. Procurorul Curţii Criminale ieşene raportează ministrului Justiţiei la 22 martie 1865 că “din depunerile fostelor eleve ale Şcoalei, precum Smaranda Dimitriu, Veronica Micle, altele, care neschimbat au susţinut primele lor arătări, se vede că scandalul ajunsese în cel mai mare grad şi că produsese consternarea între elevele cele mai mari”. El ceru organelor superioare “ a regula măsurile ce veţi găsi de cuviinţă pentru ca martorii să rămână liberi de orice presiune”.
Opoziţia la apel s-a judecat la 26 şi 27 aprilie 1865. Decizia Curţii de apel nr. 143/27 aprilie 1875, prin achitarea lui Titu Maiorescu, nu mai surprindea. Dar Maiorescu, şicanat, a rămas discreditat moral pentru toată viaţa în acest proces.
Drept, după mărturiile Veronicăi, sau nedrept, după învinuit, procesul atrage excluderea din învăţămâmntul universitar a lui Titu Maiorescu şi ura lui susţinută, întreaga viaţă faţă de Veronica pe care n-a iertat-o niciodată, neapreciindu-i poeziile, cum le aprecia pe cele ale “poetaşilor” de la “Convorbiri…”, ajungându-se până la împotrivirea căsătoriei poetei cu Mihai Eminescu. Veronica Micle- zice Maiorescu- a fost pentru Eminescu “o nenorocire”.
Sub influenţa lui Maiorescu, nici G. Călinescu n-o iartă pe Veronica, deşi putea verifica dragostea lor prin zecile de poezii postume din ciclul veronian sau din scrisorile lor publicate până la acea dată. “Opiniunea aşa dar că Veronica Micle formează obiectul unic al pasiunii lui Eminescu este cu totul greşită.”-zice criticul. Un Mihai Eminescu văzut prin ochii lui Călinescu nu este verosimil. Criticul “divin” greşeşte când afirmă că Veronica nu formează “obiectul unic al pasiunii lui Eminescu” În viziunea lui, chipul Veronicăi este foarte subiectiv: “Prvim fotografiile poetei şi ne aflăm în faţa unei femei uscăţive în tinereţe, cu proeminenţele feţei acute, îngroşate mai apoi şi trivializate, cu o oţărâre în toate liniile feţei, cu buzele lungi, subţiri şi subte, cu un văl de lividitate şi melancolie histerică ce urâţeşte fizionomia şi o face antipatică.”
Veronica Micle era o“cochetă”, cum i se spunea, o “zvăpăiată”, “o Bălăucă”, dar nu trebuie să-i ignorăm inteligenţa şi talentul ei. Era o femeie împlinită cum trebuie, departe de a fi uscăţivă sau a fi grasă. Deabia după ş1883 formele sale se rotunjesc. Glasul ei era extraordinar de personal şi de muzical. Ea încânta pe toată lumea, fiind sufletul cenaclului literar de la ea din casă, când citea poezii, cunoscută ca cea mai bună poetă a Iaşului.
Să nu uităm nici portretul făcut de Eminescu unei eroine din romanul său care seamănă perfect cu portretul Veronicăi: “Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era! Faţa ei de-o albeaţă chihlimbarie, întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos, ce concentrează idealele artei în boltita frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai lungi, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce cu buza dedesubt puţin mai plină părea că cere sărutări, nasul fin şi barba rotundă şi dulce ca femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul ei se ridica cu-n fel de copilăroasă mândrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous”.
Veronica Micle, sub presiunea lui Ştefan Micle şi a bărnăuţenilor făcuse jocul înscenărilor adversarilor lui Maiorescu. Acestă atitudine o va costa mult, criticul nu va uita niciodată dârzenia ei de la 14 ani, şi cu severitate, nu-i va acorda circumstanţa vârstei de tânără căsătorită, răzbunându-se pe ea la căsătoria cu Eminescu, când s-a opus categoric.
Despre Veronica Micle notăm din amintirile răutăcioase ale Corneliei Emilian: “ Era bună şcolăriţă, deşteaptă, sârguitoare la carte şi din an în an se făcea mai frumoasă. La examenul din urmă când sfârşise învăţătura, se îndrăgi de ea profesorul din comisiunea examinatoare. Aflând colegii lui aflând de dragostea sa,  căutară să-l abată de la hotărârea de a se căsători cu ea, fiindcă pentru vârsta lui, Bălăuca era prea tânără.”
Iată şi un alt portret făcut de N.Petraşcu: “De talie mijlocie, plină şi rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexur de aur vechi, amintind pe al Florei de Tizian, cu o carnaţie trandafirie ce părea că se revarsă palpitând de tinereţe şi catifelată la atingere, cu ochii mânâioşi, cu gâtul graţios deasupra unui sân decoltat puţin, pe care fluturau tulburătoare efluvii voluptoase, ea seducea de la prima vedere. Dar ceea ce făcea fiinţa ei mai atrăgătoare, era natura-i fericită, pururea bine dispusă, pururea râzând cu o gură frumoasă şi senzuală, cu ceva insinuant, sincer şi familiar. Când râdea, şi râdea, des din toată inima, o vedeai parcă copilă la 17 ani. Pe lângă aceasta, adăogaţi o drăgălăşenie particulară în glas şi în vorbă, întânlită la unele femei moldovence, care era la ea un farmec nebiruit”
Din tainele căsătoriei, între datorie şi dragoste
Tânăra soţie a lui Ştefan Micle, trăind în prejma profesorului, se cultivă în continuare, sprijinită de soţ, ia lecţii de franceză, de literatură universală, de pian şi canto, dovedindu-se o prezenţă activă în viaţa culturală a Iaşului. Când s-a constituit la 8 octombrie 1867 Reuniunea Femeilor Române, viitoarea poetă a făcut parte din comitetul de conducere prezidat de Matilda Sihleanu, având vicepreşedintă pe Aristiţa Popescu şi pe Cornelia Emilian. Reuniunea milita pentru “ proletariatul femeiesc, pentru ajutorul copilelor sărmane: a instrui femeia clasei nevoiaşe, a o educa, a o moraliza.” La 26 septembrie 1869 s-au pus bazele unei şcoli profesionale din Iaşi sub directa conducere a bunei sale prietene Zoe Livezeanu, unde Veronica a contribuit la bunul mers al şcolii cu ciclu de patru ani. Mai târziu ea a îndrumat şi celelalte şcoli de fete din Iaşi, în baza delegaţiei oficiale primate de la primăria oraşului
       Anul 1872 este anul crucial care schimbă viaţa Veronicăi. Era primăvară când s-au întâlnitla Viena cu Eminescu. Poetul era student de mai bine de doi ani şi jumătate, urmând cursurile Facultăţii de filozofie. Participase la cercul studenţesc “România Jună”, antrenase studenţii în sărbătorilrea a 400 de ani de la târnosirea Mânăstirii unde îşi avea mormântul Ştefan cel Mare şi Sfânt. În pregătirea festivităţilor spre slava învingătorului de la Podul Înalt poetul a vibrat intens, iar numele lui în comunitatea studenţilor vienezi era foarte cunoscut, publicase la “Convorbiri Literare”, în “Familia” lui Iosif Vulcan, în “Federaţiunea” din Pesta,semna articole critice care dăduseră loc la discuţii aprinse şi polemice în presă. Atacând dulalismul austroungar, poetul fusese citat în faţa judecătorului de instrucţie. Eminescu era admirat şi adulat. Maiorescu îl lăudase în “Convorbiri..” ca pe un “poet în adevăratul înţeles al cuvântului”
Veronica Micle citise la vremea aceea poeziile lui din “Convorbiri…” şi-i închină o poezie “M-am gândit…” pe care o publică, târziu la 1 noiembrie 1883 în “Convorbirile Literare”:
“M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/Te ştiam numai din nume…/Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”
Ideea este reluată în 1869, când îi cade în mână portretul poetului cu imaginea lui luciferică, dăruită de Miron Pompiliu, care-i frecventa casa săptămânal ca secretar al recorului Ştefan Micle. Pe versoul fotografiei poeta scrisese:
“Pivindu-ţi faţa de farmec plină,/Luci o rază în al meu sân;/Crudă fu însă a ei lumină,/Din pieptu-mi scoasă un lung sispin!// Dară suspinul ca nălucire/ Zbură cu vântul ce-au adiat;/N-a zburat însă însă şi-acea simţire/ Ce-adânc în suflet l-a deşteptat.// Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă/ cum de se naşte pentru-un portret?/Căci nu văzusem ochii tăi încă,/ Ştiam atâta că eşti poet.!”
Înainte de a se întâlni cu ea, Eminescu o văzuse de două ori, o dată când făcuse o vizită rectorului cu Miron Pompiliu şi a doua oară la Putna, când venise cu rădvanul împreună cu Micle şi cu toată protipendada Iaşului la marea sărbătoare.
Veronica venise în capitala Imperiului pentru a consulta nişte doctoti referitor la o boală de piele. O condusese Ştefan Micle şi o cazase la pensiunea Lovenbach, unde avusese şi Eminescu cândva gazdă. Cum Micle venise şi cu treabă, fiind foarte ocupat, a lăsat-o pe Veronica singură şi s-a întors la Iaşi. Se crede că Miron Pompiliu îi sugerase întâlnirea cu Eminescu. El era singurul- zicea Miron- care putea să-i fie ghid în marea capitală, deoarece cunoştea oraşul, teatrele, opera, parcurile, localurile pitoreşti, muzeele şi tot ce era interesant.
Acea primăvară vieneză a anului 1872 i-a găsit pe amândoi pregătiţi pentru marea dragoste. Studentul Mihai Eminescu avea chipul luciferic pe care i l-a imortalizat fotografia făcută la Pragaîn 1869 – la 19 ani – şi pe care i l-a descris cu genială intuiţie a complexului sufletesc I.L. Caragiale: “Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic; un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
Publicase câteva poezii în “Convorbiri literare” în care se arăta fulgerat de amintirea nefericitei dragoste ipoteştene (Mortua est) şi pregătit să descifreze enigmele sufletului feminin (Venere şi Madonă), aşezat la rându-i sub luminile mitului; astfel de creaţiuni se vor dovedi suficiente pentru ca Titu Maiorescu să creioneze un an mai târziu un convingător portret al poetului la tinereţe: “Cu totul osebit în felul său, om al timpurilor moderne, deocamdată blazat în suflet, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu.” Criticul junimist mai aprecia farmecul limbajului, ca semnul celor aleşi! Pe plan sentimental, cele câteva aventuri studenţeşti pasagere nu făcuseră decât să întreţină dorul pentru îngerul blond cu ochi albaştri întruchipat de Bălăuca.
Acel moment vienez a însemnat o astfel de experienţă aşteptată şi visată, percepută ca atare de Eminescu şi prin raportare la modelul mitologic Amor şi Psyche întruchipat în cunoscutul basm antic ale cărui reflexe se recunosc :
 “În orice caz, până a te cunoaşte puţin numai, simţemântul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor şi Psyche, d-ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou.”  Ca o anticipare a dramatismului relaţiei, se recunoaşte în această situaţie iniţială şi un posibil model tristanian inversat: regele Mark (Ştefan Micle) îi prezintă lui Tristan (Eminescu) pe Isolda (Veronica) impunând un pact sever dictat şi de poziţia sa seniorială: a iubi fără să speri; exasperarea lui Eminescu din perioada ieşeană e un semn de răzvrătire împotriva pactului pentru respectarea căruia va apela la gestul separării voluntare (plecarea la Bucureşti) şi suspendarea comunicării până la eliberarea celei râvnite (moartea lui Micle) – ambele gesturi figurând în arsenalul curtoaziei cavalereşti.”
Este greu să ne imaginăm succesivele scene din momentul întâlnirii celor doi poeţi. Poate Veronica l-a căutat, rugându-l să-i fie ghid prin capitala Imperiului. Întrevedem însă imaginea poetului stăpânindu-şi plăcutele surprinderi în faţa femeii neobişnuit de frumoasă, spirituală, modestă şi inimoasă, căreia sfiiciunea lui pornită din firesc şi bunăcuvinţă îi respira o aromă fragetă. Eminescu rămâne uimit la vederea chipului angelic al femeii:
“Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase/ Ca marmura de albă, şi mâinile de ceară/ Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.”
Conştientizarea sentimentului se va fi produs în contextul aceluiaşi moment vienez printr-un gest de acceptare stimulat şi de atmosfera artistică şi muzicală a marelui oraş, atmosferă îmbibată de efluviile dorinţelor erotice; poate un tablou din galeriile vieneze sau sugestiile unei galante melodii au încurajat primul sărut – la fel ca în cazul cuplului Francesca da Rimini – Paolo Malatesta la lectura unui celebru roman cavaleresc:

Lasă un răspuns