Veronica Micle- „Îngerul blond” al lui Eminescu (II). Studiu, de Ion Ionescu

descărcare

“Când am citit cum zâmbetul râvnit
i-l săruta pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e-n veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt era tot;
de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte
căci pentru noi fu cartea Galeot.”

Postuma “Când te-am văzut, Verena” este o mărturie directă a faptului că Eminescu a rămas împietrit în faţa frumoasei ieşence:
“Şi îţi aduci aminte cum mă feream în laturi/ De dulcele-ţi cuvinte şi lunecoase sfaturi,/  Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,/ Ştiind ce vierme pune în sâmburul vieţii, // Ştiam că sunt copilul nefericitei secte/ Ce are sete adâncă de formele perfecte/ Şi inima-mi trecut-au nmai rece ca oţelul/ Ca s-o împlânte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”
Eminescu venea după o experienţă tragică în iubire când iubita de la Ipoteşti murise, lăsându-l dezamăgit. După acea deziluzie Mihai îşi făcuse plan de călugărie şi-i jurase lui Eros că indiferent  cu ce săgeată plină de otrava dragostei va mai trage în el, o va respinge: “Ea a murit- Am îngropat-o-n zare/ Sufletul ei de lume este plâns-/ Am sfărâmat harfa-şi a mea cântare/ S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins” Dar tot Eros a tras cu săgeţi nevăzute în inima lui maculată de acea tristeţe şi l-a trezit, simţind că noua femeie, intră încet în sufletul lui ca o nălucă: “Astăzi ea mă înconjoară,/ astăzi eu blestem şi fug./ A mea inimă fecioară/ N-a primit-Azi nu voi jug.”Dar poetul se înşela. Veronica Micle pătrundea în sufletul lui încet-încet ca o necunoscută himeră.
După trei luni, Veronica Micle părăsi Viena, lăsându-l pe studentul Eminescu dezamăgit. Nemaiavând bani şi neinteresându-l examenele, rătăcitul sentimental se lipsi de examenele pe care trebuia să le dea şi se întoarse în ţară, dezamăgind atât pe taică-său cât şi pe Maiorescu, care voia să-l pregătească pentru o carieră universitară. A încercat apoi la Berlin să înnoade firul studiilor, dar şi aici nu l-a mai tras inima. Dacă ar fi să dăm crezare celui ce a publicat acestă misivă, Eminescu îi scria în anul 1874, lui Serban: „Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaus, coborâtă pe pământ, ca să mă tortureze. Frate Serbane, vezi de te intereseaza dacă nu s-a mutat de acolo unde sedea”, iar mai departe: „Un fel de anihilare a vointei caracterizează eul meu. Ochii deprinşi cu slova veche şi înţeleaptă, azi, refuză să mai urmeze drumul care duce la fericire după unii, la deznodământ dupa părerea mea. O, nu te mira, fraţioare, de această schimbare. Vei intelege, când vei afla că Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima, şi fără să vreau sunt sclavul lui.”Dacă atât de mult îl robise acestă fiinţă, nu putea să fie alta decât Veronica Micle, care-i rămăsese în minte de la Viena. Aşa se face că poetul părăseşte Berlinul şi în august 1874 intra în ţară cu conştiinţa efemerităţii strădaniilor de studii din ultimii cinci ani, fără titlul de stat, dezamăgindu-l pe Maiorescu care spera să-l numească profesor de metafizică la Universitate în locul lui C. Leonardescu.
De ce dorise el să vină tocmai la Iaşi? Nu cumva îl chema glasul iubirii? Dar Iaşul însemna ceva mai mult. Pentru nostalgicul romantic, Iaşul însemna regăsirea vechilor locuri străbătute de propria familie şi de el ca sufleor şi copist de roluri în trupele Fanny Tardini şi Pascaly. Aici el lua legătura cu Junimea, care-l ajutase şi băneşte, publicându-i poeziile. Aici erau vechii lui prieteni Miron Pompiliu, Ioniţă Scipione Bădescu, Samson Bodnărescu şi Slavici.  Sorţii au lucrat în favoarea lui.
Slavici ne informează: “Serile le petreceam adeseori la Miron Pompiliu şi cu Samson Bodnărescu, făcând lectură ori discuţiuni literare la Dna Burlă, azi Poni, câteodată, de tot rar, la Dna Micle, pe care Eminescu o ştia încă din timpul petrecut la Viena. El ţinea dar să fie totdeauna “spelcuit”…”
Intrând ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, ajungea la Veronica Micle, prin soţul ei care era rectorul Universităţii. Miron Pompiliu, secretarul Universităţii, îl ţinea la curent cu Veronica, fiind şi confidentul ei. De multe ori în vizită venea cu el şi Mihai Eminescu, care o admira pe frumoasa soţie, discutau, schimbau păreri despre poezii, şi, când avea ocazia de a rămâne singur cu ea, îi fura şi câte un sărut. Perpessicius numeşte  acestă perioadă, epoca veroniană, când poetul scrie cele mai frumoase poezii de dragoste, închinate Veronicăi. Pe o filă din “Amartalon sotiria”, manuscris popular din colecţia sa, procurat de la botoşeneanul Costache Vasiliu, poetul şi-a însemnat, cu cerneală violetă, momentul fatal când şi-a dat seama că o iubeşte puternic pe Veronica Micle. Ea îi dăruise flori, şi poetul în cerul fericirii sale, o asemuia madonelor rafaelice.: “Ziua de 4/16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dat flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea”. Cartea cu pricina a fost cerută de Mozes Gaster şi Eminescu a şters însemnarea intimă, trecând peste ea cu peniţa muiată în cerneală, apăsând violent, satrăpungând aproape hârtia. Poetul încerca în acestă vreme, prin alegorii şi prin detalii ce-o portretiza maiestos pe zeci de file de caiete, să-i arate Veronicăi cât de mult o iubeşte. Petru Rezuş o descrie astfel pe femeie în acestă perioadă: “Femeia era excepţional de frumoasă în acei ani. Poate forma nasului umbreşte uşor gingăşia chipului ( ne referim la fotografia din atelierul lui Nestor Heck din Iaşi, când Veronica avea 19 ani, 1869)- altcum, are un păr bogat şi superb, mai mult castaniu decât blond, urechile puţin îndepărtate de cap cu loburile fără rotunjime, lipite de obraz. Nu este nicidecum voluminoasă; nici mai târziu în 1888 nu va fi, ci numai se va rotunji, după capriciile vârstei. Pieptul nu este bogat şi rochia se mulează pe un trup de fată. Ochii sunt cercetători, gânditori, faţa este serioasă, severă, gura puţin prea largă şi cu buzele subţiri. Cea de jos este senzuală. Totul ne arată un chip deziluzionat, răvăşit de experienţele vieţii începute de timpuriu cu un bărbat pe care nu l-a iubit.” În acestă perioadă poetul închiria odăi secrete pentru a se întâlni cu iuibita. Numai Creangă ştia de dragostea lor, dar “caracuda” aflase şi începuse bârfele.
Alteori recurge la proiecte de teatru şi în scenele istorice, eroinele lui au fizicul Veronicăi, colindând Suceava şi Iaşii medievali, iar îndrăgostiţii declamă propriile pasiuni. Pe manuscrisele eminesciene apar încercări de a desena din memorie pe Veronica Micle şi jocuri de cuvinte din semnele grafice ce compun onomastica poetei, prin schimbarea ordinelor literelor, alcătuieşte ingenioase familii de nume: Veronica, Acinorev,iubit prieten, Verona, Anorev, Aronev, Aquinora, Aquinore, Irena, Aroniqua, Enorvica, Vicenora, Acivrone, Civraneo, Neocivra, Vranceora, Norviace, Narvioce, Vreona, Voerna, Vanoer, Arnoev, Aernoev, Aornev. Lângă manuscrisul poemului “Rugăciunea unui dac”, Eminescu adresează spontan chemarea: Verena! du! De asemenea în Kamadeva, poetul integrează propria lui făptură în poezie iar pe marginea foii compune anagrama Uxe Nime care răsturnată dă Eminescu: “Părul negru, chipul oacheş,/ Şi obrazul arămiu,/ Ochii mari se uit cu sete,/ Lucesc negri, moale, viu.”
Henrieta insinuează că legăturile poetului cu Veronica Micle au început de la Viena ( şi este adevărat n.n.), ba chiar că de pe atunci ea îl “turmenta” pe Mihai, pentru că acesta s-a fotografiatla Viena numai pentru “ hatârul” ei. Este adevărat că s-a păstrat o versificare a lui Eminescu “O dată te văzusem”, o dată însemnând Viena, iar “adoua oară” ar însemna Iaşul.
Eminescu devenise şi pentru Veronica “un vânător de talente.” În familia Micle se făcea şi muzică, dar mai ales se făcea literatură. Veronica Micle era o bună versificatoare. Dar pe vremea aceea, poeziile Veronicăi nu atinseseră corzile unei adevărate arte. Poeziile ei nu erau mai prejos de ale Matildei Cugler-Poni. Deşi colaborase cu poezie şi proză le reviste ca “Noul curier roman” sau “Columna lui Traian”, numai când luase contact cu şcoala lui Eminescu, poeziile ei se înalţă la un nou nivel, drept pentru care Eminescu o îndrumă să trimită poeziile spre publicare. Acum la 1 decembrie 1875 îi trimite poeziile  “Fugi îţi zic” şi “În zadar” lui Iacob  Negruzzi să le publice în “Convorbiri literare” .Lui Eminescu i-a produs o mare bucurie publicarea acestor poezii, destinul ei literar, împletindu-se cu destinul literar al poetului.
 Între anii 1875-1877, Veronica Micle va publica în “Convorbiri literare” 55 de poezii dintre care menţionăm pe cele legate de destinul ei cu al lui Eminescu: “Când îmi plec”, De-ai şti…”, “Fugi…”, Ar fi destul…”, “Singură”, “Pe ceruri…”, “Ai plecat…”, “Şi pulbere, ţărână…”, “Pasăre cu pene-albastre”, “Am plecat…”, “Luminează-n ceruri luna…”, “Dor de trecut”, “La portretul unui poet”, “Şi te urăsc…”, “Să pot întinde mâna…”, “S-a pus vălul”, “M-am gândit…”, “Aş vrea să viu”, 2De-aş putea…”, “Că astăzi…” “Sânt lăcrimioarele-nflorite…”, “Lui X”, La un portret”,  “Şi dacă-un dor…”, “Scrisoare””, “Să ştii că oriunde” etc.

Lasă un răspuns