Unde-i adevărul? Proză, de Ion R. Popa

UNDE-I ADEVĂRUL?

(Fragment din romanul „PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, autor Ion R. Popa”)

            Frământările de la Ţagani au fost intense şi au cuprins o mare parte a comunităţii. Cu atât mai mare surpriza când sătenii au aflat că moartea Irinei a fost rezultatul unei întâmplări… puse la cale, nu al unui accident.

            Numai că procurorul refuza să accepte o nouă ipoteză de lucru. Luând în calcul rezultatul autopsiei, se mulţumea cu identificarea cauzei directe a decesului şi era gata să închidă dosarul, spre a-l înainta spre judecare.

            Dar, Pâncotă şi Amariei, însoţiţi de vreo încă doisprezece săteni, s-au dus în faţa acestuia, susţinând că posedă noi date pentru elucidarea cazului.

            -De ce nu aţi declarat până acum? Aţi tăinuit probele? a încercat el să-i intimideze

            -Nu am fost în localitate când a fost anchetat cazul, a motivat Pâncotă.

            -Şi credeţi că ştiţi altceva care să ne conducă spre adevăr? Care adevăr nu poate fi decât unul, iar pe acela l-am găsit noi?

            -E adevărat, ce cunoaştem noi despre caz putea fi aflat şi din ancheta de până acum, dar, ştiţi dumneavoastră, deşi mulţi oameni ocolesc adevărul, până la urmă acesta iese la suprafaţă fără a-i păsa de cine încearcă să-l ascundă, a îndrăznit Pâncotă.

            -Vrei să spui că voi deţineţi adevărul?

            -Poate! Dacă luaţi în considerare că, din întâmplare, eu am trecut pe acolo…

            -Am impresia că tu urăşti pe unul din fraţii noştri, creştin sau necreştin, şi acum vrei să-ţi verşi toată ura pe el şi pe neamul lui. Dar, bagă de seamă!, în Sfânta Carte – şi a indicat cu degetul Biblia, aflată pe masă – Apostolul Ioan spune că cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi aşa va muri, fiindcă el nu ştie încotro merge dacă întunericul a orbit ochii lui. Numai cel ce-şi iubeşte fratele rămâne în lumină şi fără sminteală în suflet! şi a fixat privirea lui tăioasă asupra lui Pâncotă.

            -Mare adevăr aţi spus, domnule procuror! Dar eu, ca un bun creştin ce mă consider, am venit aici ca să depun o mărturie ce aruncă o undă de lumină pe calea ce trebuie să vă conducă spre aflarea adevărului asupra morţii unuia din fraţii noştri creştini, ceea ce frământă lumea din satul nostru, chiar dacă nu toată crede în Hristos. De aceea, ca să fie sigură de izbândă, a trimis alături de noi încă doisprezece inşi, care aşteaptă afară ca, la nevoie, să depună şi ei mărturie, l-a surprins Pâncotă.

            -Desigur, voi o să spuneţi ce ştiţi, dar mai înainte vreau să vă atrag atenţia că nu toate vin de la Dumnezeu, ba multe rele, care ne stăpânesc cugetul şi fapta, vin de la lume. De aceea, din ce vi se spune, din ce vedeţi arătat de alţii, să nu luaţi totul de bun, că tot de la lume vine ca pofta trupului şi a ochilor, ori trufia cu răzbunarea, care nu de la Dumnezeu coboară.

            -Apoi, domnule procuror, eu cred că, dacă dumneavoastră aţi şti ce am văzut eu, pe dată v-aţi uita cu alţi ochi asupra celor petrecute pe acea punte blestemată, în care a pierit sufletul unui aproape creştin. Eu sunt convins de asta, fiindcă am aflat de la tata că justiţia slujeşte adevărul în numele Domnului, că de-aia aveţi pe masă această carte, pe care toţi trebuie să o avem în suflet.

            -Asta înseamnă că tu ai tăinuit adevărul! Ai în vedere că legea pedepseşte asta! a ameninţat din nou procurorul.

            Pâncotă şi Amariei s-au privit reciproc. Amândoi clocoteau de mânie, dar primul îşi păstra încă luciditatea. Procurorul considera că a reuşit să-i înspăimânte şi a întrebat:

            -Mai vrei să depui mărturie? Sau trecem cu vederea prezenţa voastră aici?

            Pentru moment, rămas descumpănit în faţa atitudinii procurorului, Pâncotă l-a văzut pe Amariei roşu de mânie şi s-a îndârjit:

            -Dacă dumneavoastră nu sunteţi dispus să ascultaţi mărturia mea, voi găsi o nouă cale.

            -Nu te opreşte nimeni, spune!

            Pâncotă, completat pe alocuri de Amariei, a transmis cu răbdare tot ce ştia despre puntea respectivă, rezultând că aceasta fusese adusă în starea respectivă de cineva rău intenţionat înainte ca Irina să încerce traversarea mlaştinii.

            -Cine, mă rog, ar fi autorul acelei presupuse deteriorări?

            -Din câte ştiu eu, asta rămâne să stabiliţi dumneavoastră.

            -Păi jandarmii cari au fost la faţa locului ce-au făcut? s-a impacientat procurorul.

            -Tot dumneavoastră aveţi căderea să-i întrebaţi, noi, nu!

            -Dacă l-ai fi indicat pe acel prezumtiv individ, merita să reluăm cazul, dar aşa…, după nişte presupuneri, nu are rost.

            -Până la urmă poate apare şi vreun martor, carele, dacă nu l-o fi văzut deteriorând podişca, măcar l-o fi auzit.

            Procurorul i-a privit pe sub sprâncenele-i stufoase, şi-a netezit părul zburlit şi le-a promis:

            -Vom studia depoziţia voastră şi vom decide.

            Observând că procurorul nu cere grefierului să citească ce a notat, aşa cum fusese instruit de Marcu Veleanu înainte de plecare, Pâncotă a înaintat şi o mărturie scrisă, pe care ar fi depus-o în cazul că nu erau primiţi. Aceasta l-a surprins pe procuror:

            -Cu asta ce mai este?

            -Mărturia noastră scrisă acasă, pe-ndelete. Poate că aici ne-am mai încurcat, poate am sărit peste unele lucruri sau domnul grefier n-o fi reuşit să prindă tot ce-am spus…

            -Bine! l-a oprit procurorul, nervos, a înmânat hârtia grefierului şi s-a răstit: Sunteţi liberi!

            -Mulţumim de primire şi aşteptăm afară numărul de înregistrare, a răspuns Amariei, de data asta.

            Dintre cei de afară, unii plecaseră la cumpărături în Vărata. De fapt făcuseră cu rândul în faţa parchetului. Au plecat cu toţii agale şi s-au oprit pe bănci, într-un părculeţ. Pâncotă şi Amariei le-au împărtăşit din cele discutate cu procurorul, apoi s-au îndreptat spre gară, unde aveau… parcate căruţele cu care ajunseseră.

            Au străbătut drumul în admiraţia faţă de culturile destul de frumoase, deşi mulţi apreciaseră că grâul avusese de suferit în primăvară de lipsă de umiditate în sol.

            -Ploile din ultima lună l-au redresat, a fost de părere Băloi.

            -Da, da! E bine că au prins şi porumbul sub brazdă, cei mai mulţi reuşind să-l semene. Cel semănat atunci este acum cel mai frumos!

            Când se apropiau de Ţagani, au distins, prin zgomotul produs de… concertul broaştelor, dangătul unuia din clopotele de biserică. Suna a mort.

            -Este tocmai la biserica noastră, a apreciat Vlad, iar Ichim i-a confirmat. Dar cine să fi murit?

            Când au ajuns mai aproape, au aflat: Alla decedase în spitalul din Cetatea Albă, încă de dimineaţă, dar ştirea ajunsese abia spre seară.

            Au oprit la primărie, unde se aflau atât Manu şi Marcu, cât şi primarul Lepădat.

            Dintre însoţitorii lor, cei mai mulţi au plecat să-şi ducă utilajele acasă, alţii, considerându-şi misiunea încheiată. Amariei, Pâncotă, Vlad şi Ichim au intrat în local, cu capetele descoperite de când auziseră clopotul.

            Cei trei din biroul primarului, descumpăniţi de noul deces şi cu figurile crispate, îi aşteptau ca pe o nouă speranţă, deşi Lepădat o prevăzuse ca „deşartă” şi Manu considera că „mortul de la groapă nu se mai întoarce, orice ai face!”, ceea ce l-a îndemnat pe Marcu să reacţioneze ca un profesionist: „Asta nu înseamnă să-i lăsăm pe toţi răufăcătorii, criminalii să-şi facă de cap, iar mâine să avem altul care … de la groapă nu se mai întoarce!”, idee acceptată de toţi, în final.

            Pâncotă şi Amariei au relatat despre discuţia de la parchet şi îndărătnicia procurorului. A urmat un moment de linişte totală, punctat pe alocuri de oftaturi profunde şi prelungi.

            Manu a ieşit tăcut şi a rămas pe podeţul din faţa primăriei cufundat în gânduri triste şi învăluit de amurgul zilei. Cei care treceau pe lângă el şi îl distingeau abia îndrăzneau să-l salute, apoi mergeau mai departe compătimindu-l; alţii aveau cuvinte de admiraţie la adresa perechii destrămate de… soarta cea crudă.

            A doua zi, a fost adus trupul neînsufleţit al Irinei şi depus în veranda casei lui Lepădat. Ana, în scaun cu rotile, nu s-a mişcat de lângă ea, îndemnându-l pe Manu să se mai îndepărteze. Văzând că nu reuşeşte,  găsea câte ceva de făcut, pentru care îl ruga pe Manu să o servească.

            În cele trei zile, cât trupul ei a stat acolo, aproape toată populaţia din localitate a trecut pe la catafalc. Sora ei, Vera, în prima zi, în care a văzut-o pe patul mortuar, şi-a pierdut cunoştinţa, a fost dusă la spital şi a mai reuşit să vină cu puţin înainte de plecarea spre cimitir.

            Carul mortuar a fost urmat îndeaproape de Marcel Lepădat, Marcu şi Vera Veleanu, Emanoil Călugăru, ţinuţi strâns de braţ, iar Ana a rămas în poartă cu lacrimile şiroind, alături de fiica grăjdarului.

            De la cimitir, Manu s-a oprit acasă, s-a încuiat în cameră şi a plâns până seara, când a trecut la masă şi a scris părinţilor despre durerea sa. Califica ziua respectivă drept „cea mai tragică” din viaţa lui, întrebându-se dacă nu cumva un blestem a căzut asupra sa, asupra celor două surori sau a familiei Lepădat.

            S-a oprit din scris când a simţit sosirea Liubei şi a tinerei familii Veleanu. Vera continua să suspine şi abia se ţinea pe picioare. Marcu o sprijinea de ambii umeri, în timp ce Liuba îi consola cu voinţa lui Dumnezeu, care de multe ori ne face să ne mirăm de ce rabdă să se întâmple unele rele, fără să ştim că El, în felul acesta, ne-a ferit de alt rău  mai mare, mai dureros.

            A intrat din nou în camera sa, continuând scrisoarea. Tocmai când o termina, a bătut în uşă Marcu.

            -Ce face Vera? l-a întrebat el, deschizându-i.

            -Doarme şi suspină în somn. Cred că o răzbi oboseala. De când s-a întâmplat, nu încetează să se zbuciume şi să plângă: „Am rămas singură pe lume!”, după care urmează alte jeluiri. Asta m-a pus pe gânduri.

            -Adică?

            -Să nu-i vină vreun gând de sinucidere ca să ajungă la sora ei. Am mai făcut şi eu greşeala să-i spun cam repezit: „Cum, singură? Eu nu sunt aici?” A făcut nişte ochi mari, m-a privit un timp cu lacrimile şiroind, apoi s-a aruncat cu capul în pernă şi a plâns în hohote. Ce părere ai?

            -Este afectată în întregul fiinţei sale. După pierderea părinţilor şi păţania cu bestiile, acum o lovi altă traumă. Îţi dai seama ce e în sufletul ei?! Numai tu poţi să o ajuţi şi credinţa în Dumnezeu.

            -Să-i aduc un preot?

            -Nu. Fii abil şi determin-o să meargă ea la el. Altfel, îl respinge.

            -Văd că tu te menţii bine.

            -Vai de binele meu! Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am păstrat luciditatea.

            -Noi, bărbaţii, avem suflete mai tari, din câte se pare.

            -Da! Dar ferească Domnul să fim mereu încercaţi cu astfel de întâmplări.

            -Pentru tine e mai simplu. Vine vacanţa, pleci, te duci în altă atmosferă, ai alte preocupări, întâlneşti alte persoane, vei uita.

            -Nu vreau să fac pe deşteptul, nici să te stârnesc, dar, dacă mergem cu gândul mai departe, nu moartea Irinei trebuie să ne înspăimânte, ci împrejurările în care s-a produs. Asta ar trebui să angajeze forţe la scară mare, poate la nivelul naţiunii.

            -Ştii ceva? Nu mai pune sare pe rană! De fapt, nu vreau să mă pronunţ şi să întreprind ceva până când mă voi consulta cu unul din şefii mei, care, când m-a trimis aici, mi-a spus nişte vorbe înţelepte şi, din câte se pare, încep să se adeverească.

            -Ai putea să spui ce anume?

            -Într-un fel, da! Când eu m-am bucurat că nu m-a trimis la Tatar Bunar, el m-a privit adânc şi a zis: „Pe voi nu incendiul cu flăcări trebuie să vă înfricoşeze, fiindcă e văzut de toţi şi sar ca să-l stingă. Cel mocnit, pe care nimeni nu-l vede, căci  tăciunii ăstuia sunt mai periculoşi!”

            Manu a rămas pe gânduri. Pentru el, devenea tot mai clar că „tăciunii” acţionaseră.

            -Mai vii pe la părinţi în vara asta, cum i-ai promis lui nenea Mitru?

            -Chiar la asta mă gândeam acum. Ar fi bine să-mi iau concediul mai devreme şi să plecăm împreună. Consider că i-ar prinde bine Verei, ar ieşi din zona asta unde fiecare loc îi aminteşte de sora ei.

            -Vezi dacă se poate! Eu mai am trei săptămâni până când voi pleca.

            -Şi de n-om pleca împreună, voi fi îndată după tine.

*     *

            A venit şi momentul serbării de înmânare a premiilor pentru elevii silitori. Peste atmosfera veselă din rândul elevilor, plutea umbra de tristeţe a învăţătorilor şi profesorilor.

            După program, nu au mai mers la „la iarbă verde pe malul lacului”, ca de obicei, ci au intrat cu toţii în cancelarie, în frunte cu primarul Marcel Lepădat şi directorul Udo Karol.

            -Dintre toţi de aici, eu am fost cel mai năpăstuit de ultimele evenimente din comunitatea noastră; am făcut două înmormântări. Apoi, domnul Emanoil Călugăru, care a rămas stingher, ca pasărea fără pereche tocmai când să-şi fi luat zborul spre meleagurile părinteşti. Sigur, nu a fost uşor nici pentru ceilalţi. Dar, gata! Nu o să ne punem cenuşă în cap toată viaţa. Trebuie să revenim la ale noastre treburi cotidiene. Şi apele, după potop, revin la matca lor. Trebuie să ne trăim viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, aşa cum este, cu bucuriile şi cu necazurile ei. Cei mai mulţi de aici sunteţi tineri şi vă aşteaptă societatea cu înfăptuirile voastre. Pe morţi îi vom cinsti aşa cum se cuvine, dar la momentele rânduite de Sfânta Biserică. În rest, morţii cu morţii, viii cu viii!

            A tăcut, aşa cum toţi erau tăcuţi, de parcă se aflau într-un moment de reculegere. După un timp, tocmai Manu a putut spune:

            -Dumneavoastră aveţi dreptate! Noi ne-am reluat cursul vieţii, dar sub apăsarea pierderilor suferite. Ceea ce mă frământă cel mai mult – nu doar pe mine – este că numai noi şi acei oameni simpli cari au depus mărturie la procuror de bunăvoie şi nechemaţi de nimeni am putut vedea dincolo de „accident”, în timp ce autorităţile îndrituite nu schiţează niciun gest.

            -Nu te grăbi! Toate, la timpul lor! Vrei cumva să pleci cu sufletul împăcat că cineva se ocupă de caz? Se va ocupa, în mod sigur, îţi promit eu! Poţi să mergi liniştit.

            Manu, ca şi ceilalţi, l-a privit cu luare aminte şi, parcă, s-a mai luminat la faţă.

            -Dacă promiteţi dumneavoastră, ar mai fi o speranţă, a fost de acord Manu.

            -Când vrei să pleci? Ana te roagă să iei un pachet pentru Marina şi Petru.

            -Desigur, cu plăcere! Oricum, trec pe la dumneavoastră înainte de plecare. Aştept ca să-mi iau salariul.

            -Marcu merge tot acum?

            -Nu, fiindcă nu i-au aprobat concediul decât cu începutul lunii următoare.

            S-au ridicat toţi abătuţi, au ieşit şi s-au îndreptat spre casele lor. Manu s-a uitat spre lăcaşul impunător pe care îl admirase la venire ca pe un templu, în care desfăşurase o activitate fructuoasă şi pe care acum îl părăsea cu tristeţe. În grandoarea sa, parcă şi şcoala era îndoliată.

            Manu a mers până acasă tăcut şi îngândurat, fără să mai observe, ca de obicei, frumuseţea copacilor care îl însoţeau de pe o parte şi alta a şoselei, rondurile frumos aranjate ce străjuiau trotuarele şi nici măcar cireşii încărcaţi de rod. Doar răspundea la salut ori saluta.

            Acasă erau Marcu şi Vera. Trebuia să joace puţin… teatru vesel, aşa cum îi promisese lui Marcu, pentru a-l ajuta să o scoată din starea de şoc pe Vera.

            -Ce-aţi mai făcut astăzi? l-a întrebat Marcu

            -Serbarea de sfârşit de an. Uite câte flori adusei de la cei cărora le înmânai premii. Şi le-a aşezat pe masă, sub admiraţia celor doi.

            -Bairam, nu?

            -Nimic. Doar ne ţinu primarul un discurs moralizator şi mobilizator, când eram între noi.

            -Păi era nemulţumit de ceva?

            -Nu, dar, cică, gata cu tristeţea şi văicăreala! Morţii cu morţii, viii cu viii! Trebuie să ne trăim viaţa dăruită de Dumnezeu, aşa cum este, cu bine şi cu rău, să ne achităm de datoria pe care ne-am asumat-o către societate.

            -Să ştii că are dreptate şi gândeşte într-adevăr ca un bărbat, a apreciat Marcu, făcând-o pe Vera să tresară, ceea ce a observat şi Manu.

            A venit şi Liuba, ca să-i invite la masă.

            -Mai stăm de vorbă, încă nu ne este foame, a răspuns Marcu.

            -Deja e târziu. Poate aţi mai mâncat pe undeva. Haideţi, că aş vrea să mâncăm împreună. De acum, tot singură o să fiu, şi s-a întristat.

            -Lasă, mama Liuba, că noi nu plecăm! Doar Manu se duce la el în sat, la părinţi, a încercat Marcu să o consoleze.

            -Parcă ziceaţi că mergeţi împreună.

            -Mie nu mi-a fost aprobat concediul, decât de luna viitoare. Abia atunci vom merge şi noi pe drumul lui Manu; dar noi ne vom întoarce tot aici.

            -Oricum, familia noastră – fiindcă o familie am fost – se descompletează, a spus cu tristeţe Liuba.

            -Doar cu plecarea lui Manu, dar rămânem noi.

            -Voi, acum, aveţi rostul vostru, poate vine şi vreun copil, nu o să vă mai vedeţi capul din treburi. Dar să ştiţi că la mine veţi găsi oricând un sfat şi un ajutor, pe măsura puterilor mele. Încă ceva. După ce pleacă Manu, puteţi să vă extindeţi şi în camera lui, ca să aveţi cam ce trebuie unei tinere familii.

            -Vai, mama Liuba! şi a sărutat-o Vera. După atâta întristare, iată că dumneavoastră aţi reuşit să ne aduceţi o undă de bucurie. Vă mulţumim şi să fiţi sigură de sprijinul nostru! s-a putut exprima pe neaşteptate Vera, înveselindu-l pe Marcu.

             Era pentru prima oară, de la accident, când ea arunca o privire în viitor, confirma o preocupare de perspectivă. „Înseamnă că pericolul sinuciderii a trecut!” şi-a zis Marcu.

 

O părere la “Unde-i adevărul? Proză, de Ion R. Popa

  1. Conform valorii

    Fiindcă sunt subestimată
    De-o persoană fals stimată,

    Eu, blamata Virgulă,
    O scriu cu …minusculă?

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.