Un carusel al timpului pentru toţi

Un carusel al timpului pentru toţi

 

                                                                                 de Dan Ionescu

 

 

În anul 2010, a apărut volumul de povestiri (pentru tineret) Caruselul timpului de Viorel Lazăr. Ilustraţia copertei sugera o mişcare de carusel, iar în rotaţia de joc se afla pământul ca planetă, care aştepta apăsarea pasageră a vârstelor noastre, ca un copil, la târgul duminical, ce  se avântă cu pofta lui de libertate în joc, în şaua unui căluţ de lemn.

Aprecierea de care s-a bucurat cartea l-a determinat pe domnul Ioan David, directorul editurii David Press Print din Timișoara, s-o reediteze într-un  format nou, revizuită şi completată cu alte povestiri atractive, scrise într-un  registru inedit, cu final percutant care valorifică poanta, cum făcea Arghezi în Pamflete. Povestirile noi, publicate într-o rubrică săptămânală regulată, în „TimNews”, au desfăşurare de nuvele, cu punct culminant rezolvat într-un epilog care surprinde cititorul (pe spaţiu scurt). Seninătatea firului narativ redevine amplă, datorită fiorului metafizic rezultat din înclinația filosofică a autorului. Te simţi deopotrivă salvat de la tristeţe, dar şi dator să iei aminte la morala insinuată delicat, când accezi într-un univers cu adevărat original, al povestirilor de faţă. În diegeză, ai ocazia să pleci în căutarea unei lumi pozitive, prevestită de incipit, şi ajungi de fapt să-ţi recuperezi propriul sine, în ceea ce păstrează el mai bun, de la alte generaţii.

Viorel Lazăr are abilitatea nativă  de a menţine în ce scrie, puncte comune valoroase ale înaintaşilor săi în ale genului (de la I. L. Caragiale sau de la veșnic junii Frații Grimm, la N. V. Gogol): grija pentru un lexic optim neredundant, intrarea în scenă a fiecărui personaj cu o morală distinctă. Bogăţia decorului, ca în textele rusești, amplifică trăsătura morală primordială a protagonistului. Este ca în tehnica basoreliefului, când detaliul din faţă depinde foarte mult de fundal. Firele nevăzute care leagă figura proeminentă de ambient sunt de fapt emoţiile pe care le are cititorul răsfoind cartea  Caruselul timpului.

Cu ocazia prozei lui Viorel Lazăr, trăieşti simultan curiozitatea, dar şi teama neprevăzutului, ceea ce te face să iei asupra ta, pentru cât durează lectura, emoţia personajelor, ca pe-o haină de ploaie. Te simţi dator faţă de ele cu bunul tău simţ uman.

Menţiunea autorului „Povestiri de azi, pentru copii şi părinţi“ se justifică întrucât de regulă, şi aici remarcăm existenţa unei maniere, povestirea este declanşată de un eveniment care se consumă în viaţa unor copii, pentru ca mai încolo, să fie preluat şi interpretat de pe poziţie matură şi antagonică, de celelalte personaje, fără a se risipi starea de vrajă ingenuă, oricât de multe argumente de limitare a întâmplării ar depune de exemplu, părinţii.

Prima povestire, Tributul naturii, este în genul La Mestecănei, de Sadoveanu. Tabloul naturii este umanizat, între altele, prin jocul şi numele animalelor care-şi realizează lumea: Puia, Ghiţă, Berbe: „Nu trecu mult timp şi în poiană îşi făcură apariţia purceluşi, berbecuţi şi tăuraşi, iar o parte dintre ei se opri direct în apă, unde începu o hărmălaie de nedescris. De pe un dâmb, se auzi un fâlfâit de aripi şi lângă Azorel şi Ghiţă, ateriză Puia“.

Al doilea text, În brăduţul de Crăciun, se bazează pe un procedeu dificil, de pendulare a eului care povesteşte, între lumea animală şi cea umană, motivul de intersecţie fiind fascinaţia pe care o exercită în mod egal asupra tuturor, lumina bradului de Crăciun şi mai ales, „staniolul albastru al bomboanelor de ciocolată“. Mediul este previzionat din interiorul şi prin ochii unei veveriţe domestice şi bineînţeles, neapărat sprinţare, în timp ce, în cazul băieţelului Ciprian şi al mamei, notarea este neutră, la persoana a treia, pentru că de fapt lumea este descoperită de Veve [numele veveriţei], de oameni, doar descrisă. Mama este convinsă că băieţelul subtilizează bomboanele din pom. Confuzia este posibilă: Veve şi Ciprian manifestă acelaşi spirit ludic. Deci, starea de joc facilitează interferenţe şi defineşte natura. Veve îşi depăşeşte condiţia şi pe Ciprian, captivul stării de uimire, prin şiretenie veselă: „Mama îl luă pe băiat în braţe şi împreună admirară miile de steluţe de nea. Veve, de pe ramura din vârful castanului privea şi ea spre fereastră la cele două fiinţe extaziate de superbul spectacol al naturii – ninsoarea. Femeia râse şi făcu un semn discret veveriţei din castan. – Ciprian, ai avut dreptate! Veveriţa a mâncat alunele“.

Emoţionantă şi bazată pe surpriză este Ursuleţul gri. După ce suntem cuprinşi de odihna refugiului, pe care o va fi simţind ursul în bârlog, când ai impresia că nimic dramatic nu mai poate surveni, vom asista la etalarea unei drame, în mod treptat: sub pretextul nevinovat de a mai privi o dată spaţiul, un pui de urs, depărtându-se, alunecă într-o râpă. Spaima pe care o generează lipsa totală de şansă este amplificată şi de ideea că urşii sunt dominaţi de hibernare, o stare semi-letală, pe care, totuşi ursoaica o abandonează şi o înfrânge, pentru a-şi regăsi puiul. Calmul replicii finale, rostite în regăsire: „Stai liniştit! Când am văzut că întârzii, m-am hotărât să ies din bârlog să te caut. Noroc că ai lăsat urme“, confirmă forţa dragostei de mamă, care nu are vârstă şi nici margini de specie.

Aventură la zoo este ca o prelungire a poemului sorescian, La grădina zoologică, dar în locul animalelor exotice, uimitoare prin aparenţă, vor apărea faptele de bine ale unui băieţel, care, apostrofat deopotrivă de mamă şi de îngrijitori, va mângâia leii: „Priviţi! Leii nu reacţionează.“ sau va salva puii unei găinuşe pitice, după ce le intuise nevoia de ajutor în „piuiturile slabe, ca nişte strigăte disperate de ajutor“.

Între omul modern şi o preocupare naturală precum scăldatul, sunt atâtea aspecte de marketing, dificil de întrecut, astfel încât autorul printr-o parafrazare a unui celebru text de Ion Creangă, pretinde aproape necondiţionat o detaşare de lumea de azi: „Nu ştiu alţii cum gândesc, dar eu când mi-l imaginez pe Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul la scăldat sau la cireşe, mă cuprinde un fel de emoţie, de parcă tot ce a scris Creangă s-a petrecut în altă lume“. Şi Viorel Lazăr are dreptate; oricât am căuta, nu mai regăsim parcă aceeaşi natură, acelaşi răgaz de a fi noi înşine, decât în paginile unor cărţi şi te întrebi totuşi ce fel de planetă a fost pământul înainte şi de ce omul a pus etichetă pe tot ce până la urmă, nu-i aparţine doar lui.

Povestirea La scăldat în 2005 se realizează prin valorificarea unor elemente antagonice ale societăţii de azi şi celei de ieri: „Spuneţi şi voi cum să plăteşti în fiecare zi câte 10 lei? Şi dacă intri, cum crezi că poţi rezista fără să consumi o îngheţată, o clătită sau să bei un suc? nu vă întrebaţi cât costă petrecerea la scăldat? Întoarceţi-vă la Nică a lui Ştefan a Petrei şi spuneţi-mi dacă este drept? El se ducea la scăldat, unde nu-l oprea nimeni să intre în apă, îşi lăsa hainele pe mal, fără să dispară, dacă nu trecea mama lui pe acolo, se bălăcea până seara şi nu păţea nimic“. Alternanţa lor se regăseşte în ofurile unui băiat, care ori de câte ori nu izbuteşte în vreun demers, îşi deplasează eşecul într-un monolog interior de tensiune relaxantă pentru cititor: „Repede, mi-am pus ochelarii pe nas şi cu mişcări arogante am încercat să imit băiatul de fiţe, dar împiedicându-mă, m-am întins pe gresie în râsetele Vivianei şi ale colegelor ei care, ajungând lângă mine, mi-au recomandat să-mi schimb dioptriile la lentile. […] cum am putu să gafez în halul acesta? Torcălăul de Nică nu a avut succes de prima dată, însă zilnic era în prejma Măriucăi, pe când eu eram mereu în dezavantaj faţă de el“.

Unele dintre subiectele lui Viorel Lazăr sunt de actualitate şi inspirate de activitatea la catedră: mica dramă a tinerilor, ai căror părinţi pleacă în străinătate să lucreze, pentru un trai mai bun, aroganţa pe care o adolescentă o manifestă faţă de părinţi în numele Constituţiei care ar apăra-o de încercarea ultimă a acestora de-a o speria cu datul afară, că „oricum, tu eşti mereu plecată de acasă“ etc.

Caruselul timpului de Viorel Lazăr este o carte scrisă cu dragoste umanistă.

Dedicaţia pentru familie, soţie şi copii, de asemenea relevă publicul ţintă al acestei cărţi. Sunt rare cărţile de asemenea factură. Eu însumi n-am avut ocazia de a comenta până acum, astfel de volume.

Lasă un răspuns