Un autor nou

Un autor nou

de Dan Ionescu

Povestirile lui Florin Giurcă au consistență în propria-i biografie. Povestirile sunt elaborate în detalii exacte, cu atenție pentru a nu greși în poziționarea lor într-un univers aflat la marginea dintre prezent și trecut. Cu alte cuvinte, evenimentele acestei cărți se consumă într-un spațiu care permite și fantezie, datorită aspectului lor memorialistic.

Curiozitatea copilului de a afla în componentele unei jucării metalice, un Moș Crăciun veridic, în stare să răsară din lumea mecanică și să ocupe camera de joacă a atâtor copii, anunță, prin îndemânarea etalată, „aptitudinile inginerului care voi deveni”.

În cartea de față, este un dor puternic de vârstele care au trecut în mod ireparabil și care, văzute din maturitate, au duioșie. Este o admirație ușoară față de copilul descifrând lumea în manieră inteligentă și o temere ca nu cumva în timp, el, personajul-narator, să nu-și fi pierdut în vreun moment, încrederea în sine, că iată, nu ar fi avut de ce: „Primele întrebări metafizice mi-au încolțit în minte când eram în  clasa a cincea. Mă hârjoneam cu băieții pe coridorul întunecos al școlii generale (un găligan dintr-a șaptea mă imobilizase cu spatele la perete) când deodată m-a fulgerat gândul: Cine sunt eu?  De ce dintotdeauna, de când mă știu, eu sunt eu – și ceilalți sunt sunt diferiți, sunt alții?  Și cum se face că niciodată n-am putut să văd lumea decât prin ochii mei?  De ce gândurile mele se nasc doar în capul meu?”.

Interogațiile sunt similare desigur prin ecoul posibil lăsat în suflete, celor din Rătăcirile elevului Tӧrless de Robert Musil.

Descoperim o tentație de a cultiva obiectele cu valoare de arhetip, de la care practic a pornit cunoașterea mai largă a domeniului. În spatele primului ceas, primit cadou în clasa a V-a, din partea tatălui, dar cu monedele bunicii materne, se regăsesc șiruri de ceasuri, neobservate până aici: „Tataia avea un ceas de masă cu sonerie, cu cadran mare cât o farfurioară, pe care era desenată o locomotiva cu aburi, care scotea un nor gros de fum”.

Aceste mecanisme deosebite au măsurat curgerea timpului cosmic paralel cu fatumul individual. Ticăitul lor de azi, când proprietarii lor vor fi dispărut demult, evocă destine și proiectează pe suprafața prezentului, fragmente de istorie familială.

Contrastul dintre actualitate și trecut se soldează aproape inevitabil, cu farmecul superior al trecutului. Pe această antinomie declanșatoare de eveniment povestit, se inserează multe observații asupra politicii social-economice, autorul, prin eul prozaic, oferind soluții. Declinul căilor ferate este nedrept. „Este ciudat că pe o infrastructura existentă nimeni nu a mai vrut să pună vagoane noi, ci toată lumea a vrut să meargă cu mașini nemțești second-hand și cu microbuze care au însângerat șoselele patriei. Și brusc au realizat că au nevoie de autostrăzi și sosele expres cu patru benzi în care se duc banii ca în Groapa Marianelor, că aerul orașelor a devenit irespirabil și că nu ne mai  încap  parcări. Și toate astea pentru ce? Pentru ca orele de mers tihnit cu trenul, privind pe fereastră ca la televizor și ascultând conversația întotdeauna interesantă din compartiment, să le economisim și să le folosim uitându-ne la telenovele și robingo, în anii ’90, iar mai nou la showuri tv. cu vedete divorțate”.

Legătura dintre literatură și alte arte, precum cinematografia, se face des. Umorul însoțește explicația psihologică pentru preferința de a călători cu mașina: „Avântul transportului rutier a fost legat încă de la începuturile sale de plăcerea de a merge pe autostradă, înainte și înapoi. La început pe autostrăzi mai mici, apoi din ce în ce mai mari și mai multe”.

Pasiunile lui Florin Giurcă sunt spuse cu intenția de a comunica dialectica unor vederi originale asupra lucrurilor. Autorul este preocupat de a releva adevărul trăit. Accentuează prin amănunte ale discuțiilor familiare, ideea că prezentul volum e rezultatul experienței vii, directe, și nu suntem părtașii unei fantasmagorii.

Lasă un răspuns