Ultimul episod. Proză, de Ion R. Popa

MANU REVINE ACASĂ INVALID DE RĂZBOI

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, 2014, Craiova, pp 305-310,

autor Ion R. Popa)

            Timp de câteva luni de zile, cei de acasă nu au ştiut despre Manu mai mult decât că era rănit, ceea ce aflaseră dintr-un jurnal de front cu morţii şi răniţii de la Odesa.

            A urmat mobilizarea învăţătorului Crângaşu, care a sporit starea de restrişte din cele două familii. Numai Larisa reuşise să-şi păstreze luciditatea, iar după primele ştiri de la Manu şi-a revenit şi Dora. Într-un moment de criză, aceasta îi imputase lui Iordache că nu-i pasă de Manu, de noră şi cei doi nepoţi. Acesta a tratat-o cu înţelegere şi bunăvoinţă, iar când a prins momentul i-a smuls acordul de a o fi adus pe Victoria cu cei doi copii acasă la el, după ce mai tratase şi cu Larisa.

            Abia în anul următor au primit de la Manu o carte poştală prin care îi anunţa că se află, rănit la genunchi, în sanatoriul de la Sinaia, unde urma să fie operat, plângându-se de dilema doctorilor, de a-i tăia sau nu piciorul, prima variantă îngrozindu-l.

Fiindcă mult timp nu au mai primit veşti, Victoria ar fi vrut să plece la el, dar nu a fost lăsată de Iordache, sub motivul că ţara e împânzită de nemţi şi drumurile sunt nesigure.

            În sfârşit, a sosit o nouă carte poştală. Manu fusese operat fără să-i fi fost amputat piciorul, dar articulaţia genunchiului stâng nu mai funcţiona. Totodată, era bucuros că, de Sfintele Paşti, salonul său fusese vizitat de Regina-mamă, Elena, care a adus bolnavilor, friptură de miel, ouă roşii şi cozonac. Trecând pe la fiecare bolnav, a găsit cuvinte de îmbărbătare, iar unora le-a notat adresa de acasă, probabil pentru a veni în sprijinul familiilor.

                                               *     *

            Într-o zi însorită de mai, în jurul prânzului, când toate radiourile transmiteau despre declanşarea celei de a doua ofensive pentru Harkov, sergentul Emanoil Călugăru se străduia să deschidă poarta unchiului Savu, din Oraş. Dar a observat că dincolo de aceasta se sprijinea un copilaş dolofan care îl privea cu nişte ochi mari şi curioşi. Grăbit ca să ajungă repede la mătuşa şi la unchiul său, ca apoi să plece la Crângaşi unde îi era familia, a întins mâna peste poartă, l-a dat într-o parte şi s-a strecurat în curtea rămasă micuţă după ce Savu îşi înălţase casa cu prăvălie pe colţ.

            A înaintat şchiopătând până în holul de unde se intra în toate camerele şi o scară ducea la etaj. Şi-a lăsat raniţa şi cârja, apoi a încercat la uşa din stânga, unde i s-a părut a fi cineva. „Cred că tuşa pregăteşte masa, la ora asta”, a gândit el.

            A bătut, apoi a deschis. Mătuşa lui, cu şiroaie de lacrimi, l-a îmbrăţişat şi tot încerca să-i spună ceva printre hohote, arătând prin fereastră spre poartă. În cele din urmă, Manu a desluşit:

            -El este Licuţă, copilul tău!

            Mai mult într-un picior, s-a întors, şi-a ridicat în braţe copilul şi l-a acoperit de sărutări, strângându-l la piept. Licuţă s-a speriat şi a început să plângă. Alarmat, a venit val-vârtej Savu, începând să întrebe de pe scara pivniţei:

            -Ce este? Ce s-a întâmplat? Ce are băieţelul?

            Mătuşa l-a luat din braţele lui Manu, care l-a îmbrăţişat pe Savu.

            -Cum ai ajuns?

            -De la gară luai o trăsură. Te şi cunoştea birjarul. Când să intru, nu aveam loc de… prichindelul ăsta, fără să fi ştiut cine este – şi a arătat spre Licuţă, care acum privea vesel, cu ochi curioşi, vestonul uniformei de care atârnau câteva distincţii sclipitoare – şi au început să-i curgă lacrimile.

            -Până când vin copiii de la şcoală, noi ne retragem dincolo ca să-mi povestească şi mie prin câte a trecut, a spus Savu nerăbdător.

            -Bine, o să vin şi eu îndată. Mâncarea e gata!

            -Nu vă întrebai, Victoria şi Ileana unde sunt?

            -Victoria se duse ca să-şi facă o reţetă şi cică o să dea şi pe la fosta ei şcoală ca să se intereseze ce act poate primi pentru clasele pe care le-a urmat. Dacă-l avea, putea să fi fost plătită pentru cât te-a suplinit. Pe Ileana a lăsat-o acasă, cu Dora.

            Între timp, Savu a închis prăvălia pe dinăuntru şi a adus două halbe cu  bere.

            -Hai noroc, bine-ai venit şi Doamne-ajută! a ciocnit Savu.

            -Noroc şi bine v-am găsit sănătoşi! Câte am pătimit pe front, ferească Dumnezeu, dar şi până să ajung acolo, apoi înapoi… Când am plecat, până aproape de Făurei am mers mai mult pe jos. Unii şi-au luat încălţările în spinare, fiindcă le făcuseră răni, alţii nu au rezistat până la capăt.

            -Dar tu cum te-ai descurcat?

            -Nu ştiam pe unde merg. Lăsasem acasă fata de aproape patru ani, băiatul de nouă zile, soţia neajutorată, în şcoală nimeni…

            -Trebuia să-i fi dus la Crângaşi dinainte!

            -După cele întâmplate în Polonia, eu mai fusesem mobilizat de două ori şi, de fiecare dată, m-am întors în familie şi la slujbă. M-am gândit că poate fi la fel şi de data asta.

            -Păi tu nu văzuseşi declaraţia mareşalului?

            -Ai dreptate, trebuia să-mi fi dat seama, mai ales că şi tata mă avertizase. E drept, doar aproape de plecare, când m-a încurajat: „Nu avea frică! Mergi sănătos şi să te întorci cu bine! Să ştii că şi eu am luptat la Mărăşeşti şi uite că trăiesc. Mai mult, l-am scăpat de la moarte şi pe Vanghele, că l-am scos din groapa cu var, în care fusese aruncat ca mort de tifos. Şi tata a luptat la şaptezeci şi şapte. La Plevna a fost, de unde s-a întors victorios şi cu o tabacheră, drept amintire de la un turc pe care îl capturase.” Vorbele astea m-au stăpânit tot timpul.

            -I-auzi ce i-a trecut prin cap lui Iordache!

            -Pe de altă parte, mă gândeam acasă, mai ales cât am fost în spital. Stăteam ore în şir cu ochii în tavan şi parcă îi vedeam pe mama, pe tata, soţia, fata şi, mai ales, pe băiat, o mână de om, fiinţă neajutorată; mă simţeam vinovat că nu mă aflam lângă ei.

            Manu s-a oprit. Îl înecau lacrimile. Şi-a folosit batista. Manu l-a îmbiat din nou cu berea.

            -Bine că ai scăpat. Hai, noroc şi să fim sănătoşi!

            -Într-un fel, mai ales la început, eram şi  avântat, ca şi alţi camarazi. Când am auzit că regimentul nostru va acoperi chiar aripa de sud a frontului, spre Odesa, aş putea spune că am simţit un fel de satisfacţie, de mândrie, nu ştiu exact ce era, fiindcă eu, ştii bine, activasem în zona aceea, la Ţagani, unde aveam prieteni, cunoscuţi, botezasem un copil… Cine să fi ştiut ce ne aştepta la Odesa, unde acel atac mârşav al inamicilor în retragere, dar aruncat pe seama evreilor, a făcut atâtea victime! Sub clădirea aceea aruncată în aer a pierit spuma ofiţerilor cari conduseseră operaţiunile de eliberare a oraşului la jumătatea lunii octombrie.

            -E drept, înverşunarea asta am constatat-o şi pe-aici, iar la radio şi în ziare era întreţinută, amintind mereu de alte atacuri mârşave, ca cel de la Tatar Bunar sau cel de la Senat, de mai înainte.

            -Păi, după acea explozie de care au fost făcuţi vinovaţi evreii, la colţ de stradă, în Odesa, vedeai câte doi-trei şi chiar patru-cinci spânzuraţi, în timp ce alţii, mii de oameni, părăseau oraşul.

            -N-a intervenit nimeni în favoarea lor?

            -Ba da! După audienţa primarului la comandamentul trupelor noastre, evreii au fost întorşi din drum. Dar ce-o fi fost în sufletul lor, cât tragism, dacă, de data asta, strigau „Trăiască mareşalul!”

            -Tu ai fost de faţă la toate astea?

            -Nu, dar mi-au povestit alţi camarazi cu lacrimi în ochi.

            -De fapt, când ai ajuns tu la Odesa?

            -După ce trupele care o eliberaseră, având pierderi grele intraseră în refacere, ne-au adus pe noi din urmă ca să le înlocuim. Compania mea, abia în ianuarie a fost pornită spre linia întâi. Atunci am fost rănit, şi glasul lui Manu s-a sfârşit într-un oftat prelung înecat în lacrimi, şi privirea i s-a oprit asupra genunchiul anchilozat.

            -Cine v-a atacat? Frontul era departe şi voi eraţi aci eliberatori…

            -Aşa este, dar la mine a apărut un ghinion, ceasul rău, cum se spune. Eram încartiruiţi într-o şcoală. La ora trei noaptea, alarmă! Am fost porniţi pe linia întâi. Eu eram atunci caporal şi, împreună cu altul, încheietor de pluton, flancam patru soldaţi care transportau o ladă de campanie. Doar s-a pus în mişcare convoiul şi, când am ieşit pe poarta şcolii, unde se formaseră nişte băltoace şi şleauri ce îngheţaseră bocnă peste noapte, am alunecat şi acolo am rămas, leşinat de durere. Doar ce-am reuşit să mă târâi în lateral pentru a nu stingheri deplasarea convoiului. Compania şi-a văzut de drum cu grosul trupelor, eu am rămas la margine de şanţ, ca un… hoit.

            -Şi ai stat mult aşa?

            -Destul, fiindcă nu a fost chip să mă ridic. Doar că, de pe gheaţă şi pământul zgrunţuros, am reuşit să mă târăsc pe o movilă de zăpadă. Aveam asupra mea întreg echipamentul de front, inclusiv pătura în bandulieră, pe care am reuşit să mă aşez. Mă gândeam că până la ziuă am să îngheţ. Era un ger năpraznic de ianuarie şi un cer ca de sticlă. Aveam în minte întreaga familie. Ei m-au ţinut în viaţă când scânceam de durere şi de frig. Nu vream să mor, măcar până oi reuşi să-i mai văd o dată, şi Manu iar a fost înecat de lacrimi.

            -Ai rămas până la ziuă pe maidanul acela?

            -Nu, fiindcă Dumnezeu a avut grijă de mine. În liniştea nopţii, când încă mai auzeam comenzi din direcţia convoiului plecat, la un moment dat am desluşit tropot de cal care se apropia. Ce să vezi? Ordonanţa comandantului de batalion se întorcea ca să ia harta de operaţiuni, rămasă în cancelaria şcolii, unde avusese loc instruirea comandamentului. Fiind lumină ca… ziua, cu o Lună plină care-ţi băga frigu-n oase, acesta m-a observat, înainte de a mă fi manifestat eu. A lăsat calul în spume şi a venit la mine. „Dumneata eşti, domne învăţător?”, deşi cândva îmi spunea pe nume. Era Mircea Pădeanu, fiul gazdei mele de la Vădureni, cu care mai discutasem în timpul încartiruirii. M-a luat pe braţe şi m-a dus în şcoală, pe un pat de campanie.

            -Mare noroc ai avut cu harta-ceea!

            -Am stat acolo până când au venit îngrijitorii ca să facă ordine.

            -Fără foc, fără mâncare, fără apă?

            -Cu frigul mă învăţasem, destul că era adăpost, foame nu-mi era, dar apă aş fi băut cât… o cămilă. Bine că mă pusese pe un pat lângă fereastră; m-am întins, am deschis-o şi am luat de pe pervaz zăpadă şi gheaţă, cu care mi-am astâmpărat setea.

            -Când te-au găsit, ce-au făcut gazdele?

            -Au raportat la comenduire, de-acolo au trimis nişte sanitari de m-au luat şi m-au arătat unui medic. Cam nepriceput mi s-a părut, sau n-o fi fost în branşa lui, fiindcă greu de tot şi-a dat seama că am rotula spartă. M-au ţinut mai mult de o săptămână la infirmeria de campanie, tratându-mă cu comprese. Apoi m-au trecut în spital, unde mi-au imobilizat piciorul şi m-au expediat în ţară, la capătul unui vagon de cale ferată, într-un separeu,  cred că al conductorului, unde au zis că e mai cald, cu nişte hârtii în mână pe care trebuia să le dau însoţitorului, dar care nu a mai ajuns, ce-o fi păţit. Pe astea erau trecute date de identificare, destinaţia, diagnosticul prezumtiv şi recomandarea de a fi „operat de urgenţă”.

            -Acum, cred că puteai să te deplasezi câtuşi de puţin.

            -Greu şi numai sprijinit de cineva. Mă chinuiau şi mişcările vagonului. Aveam impresia că cineva încearcă să-mi smulgă piciorul şi îmi crea un… sec în capătul pieptului, urmat de o senzaţie de greaţă, pe care o stăpâneam cu apă, când aveam.

            -Nu cred că erai numai tu în tot vagonul.

            -Erau mai mulţi răniţi, dar în alte despărţituri, spre capătul celălalt. Mi-am dat seama a doua zi, după gemetele lor, şi am început să strig. Când vagonul a staţionat vreo patru ceasuri într-o gară, îmi aduc aminte că auzeam megafoanele transmiţând ştiri de pe front, a apărut în uşa compartimentului un rănit. Avea un braţ lipsă de la cot, un ochi cu o parte a capului sub un bandaj voluminos. Se numea Opriş Octavian, contabil din Mehedinţi.

            -Măcar avea picioare bune?

            -Da, ne completam unul pe altul. Mai întâi m-a liniştit: „Dumneata eşti bine! Ai avut noroc cu… ghinionul acela. Eu puteam să nu mai fiu deloc.” „Dar ce-ai păţit?” l-am întrebat, deşi bănuiam. „Am pus raniţa peste o mină. Aia a fost norocul meu. Dacă puneam piciorul, eram dus! Aşa, mi-a atins doar mâna asta şi mi-a zburat ochiul cu calota craniană, cum i-a spus doctorul, care mi-a pus-o la loc, fiindcă rămăsese agăţată în pielea capului”.

            -Doamne, ce-o fi fost acolo!? s-a cutremurat Savu. Bine că nu veni şi tuşă-ta!

            -„Dar asta nu e nimic!” mi-a spus Opriş.  „Să vezi mai încolo, tot în vagonul ăsta! Este unul fără picioare şi îi lipseşte şi o mână, altul fără ambele mâini, altuia o mână i-a fost smulsă cu umăr cu tot, de i se vedeau plămânii, altul are o „platoşă” pusă de doctori, care – glumeşte el – îi ţine oasele ca să nu le piardă pe drum.”

            -Nenorocitul! De ce-o mai fi bun omul ăsta!? s-a îngrozit din nou Savu.

            -Aşa am zis şi eu, dar nu numai de el. Pe urmă mi-am dat seama că, pe front, omul se obişnuieşte cu soarta hărăzită de alţii şi de împrejurări care nici nu-i privesc pe ei, mai ales dacă este mai… simplu în gândire, adică fără să fi văzut prea multe în viaţa lui şi fără termen de comparaţie. Acel om preia totul de la ceilalţi.

            -Din păcate, ţara are destui din ăştia, uşor de dus cu vorba, şi Savu l-a îndemnat din nou să guste din halbă, deplasându-se pentru a aduce altele.

            -Dar să venim la ale noastre. Cu vagonul ăsta am mers, nu ştiu exact, timp de peste o lună, dacă nu două. Uneori a fost ataşat la trenuri care mergeau invers, de multe ori a aşteptat să fie reparată linia ori podul din calea lui, adesea a fost nevoit să găsească rută ocolitoare…

            -Şi voi eraţi uitaţi acolo?

            -Nu chiar aşa! Pe parcurs au venit cu hrană, apă, medicamente, pe unii i-au coborât, pe alţii i-au urcat. Au fost staţii unde am aşteptat şi câteva zile, până când vagonul a fost ataşat la o garnitură. Atunci puteam cel puţin să avem apă şi ziare, să ascultăm megafoanele, cum a fost la Adjud. Dar s-a întâmplat ca trenul să staţioneze în câmp. Până la Braşov au fost coborâţi toţi, cred, în afară de mine şi Opriş, depuşi la Sinaia, la un spital destinat frontului. Pe frontispiciul acestuia am citit de pe targă „Păltiniş”.

            -Cu doctori militari, bănuiesc.

            -În orice caz, specialişti în oase. M-au consultat doi medici, cari au confirmat diagnosticul. Unul era român, altul german, primul părându-mi  puţin băut. Neamţul s-a pronunţat pentru amputarea piciorului de la genunchi, al nostru s-a opus şi îl auzeam, când vorbea româneşte cu sora, de curăţirea fragmentelor de rotulă, ancorarea lor şi unirea tendoanelor cu  platină. Au încheiat discuţia cu „să vedem ce găsim acolo”. Eu am dat drumul unei cărţi poştale acasă, iar ei, a doua zi, m-au şi operat. Paştele m-a prins în spital, unde am ciocnit cu Regina-mamă.

            -Am citit în presă că a vizitat spitalele cu răniţi, iar Regele urma să meargă pe front.

            -Am mai stat în spital încă o lună. Nu puteam îndoi piciorul, cum nu pot nici acum. La mers, eu trebuie să-l duc lateral, de ridicat îmi este imposibil. Nu ştiu cum voi merge prin zăpadă. Dar cred că o să-mi iau cal cu şaretă şi sanie.

            -Păi nu te-au pensionat ca invalid de război?

            -Ba da, însă nu definitiv, ci cu capacitatea de muncă redusă cu patruzeci de procente, având diagnosticul de „anchiloza genunchiului stâng, consecinţă a fracturării rotulei”, putând să profesez, dar primind şi o pensie  compensatorie ca invalid de război.

            -Desigur, te descurci cu asta şi cu salariul.

            -Să fiu sănătos. Dar să ştii, unchiule, starea asta este simţită după cum e firea omului. Pe front am cunoscut fel şi fel de oameni. Unii nu vorbeau decât despre faptele ruşilor când au reintrat în provinciile noastre orientale după acel blestemat de ultimatum, cu persecuţii, crime în masă, arestări şi deportări, cel mai mult având de suferit cei de la sate şi proprietarii de pământ, de obicei români, pe când la ei era colhoz; îţi dai seama ce a fost acolo, dacă peste două sute de mii au reuşit să se refugieze la noi depăşind toate opreliştile, unii fiind chiar ruşi? Asta îi îndârjea pe ostaşii noştri, încât, unii, abia aşteptau botezul focului.

            -Scuză-mă că te întrerup, dar trebuie să afli că unul dintre refugiaţii ajunşi până la Crângaşi este şi fostul primar din Ţagani, domnul Lepădat.

            -Nu mai spune! Cred că s-a simţit bine la tata.

            -Sunt convins, Iordache este ospitalier cu cine-i calcă pragul. Am înţeles că s-ar fi stabilit în Bucureşti. A trecut şi pe la mine. Era supărat rău. Îi omorâseră nevasta, despre fiică nu ştia nimic, iar băiatul se dăduse cu cei de ne-au vândut ţara şi era închis.

            -Îmi pare rău pentru dânsul! apoi a rămas pe gânduri. A revenit cu o mare tristeţe în glas: Credeam că eu voi ajunge  acolo ca eliberator, dar iată că mai întâi a ajuns dânsul aici ca refugiat din calea urgiei. Ce nedreaptă este istoria uneori, cu întorsăturile ei!

            -Da, nedreaptă şi crudă, a confirmat Savu.

            -Dar să revenim. Îmi aduc aminte de un camarad, tot învăţător. Terminase o scrisoare pentru părinţi, în care îşi arăta nerăbdarea de a da piept cu inamicul care îi ucisese logodnica, dar pe care n-a apucat să o trimită, fiind răpus de un glonte rătăcit. Comandantul a expediat-o totuşi, pentru ca părinţii să aibă un moment de bucurie, de mândrie, înainte de a fi primit vestea cea crudă, care avea să le întristeze toată viaţa. Altă categorie îi cuprinde pe cei care stăteau numai cu gândul acasă şi la cât pământ aveau să primească pentru participarea la război. Alţii se văitau mereu cu gându’ la ce vor păţi pe front.

            -Într-adevăr! Oameni şi oameni! Sau, cum e o vorbă, aşa-i lumea şi ca lumea suntem toţi, a filozofat Savu.

            Liniştea lor a fost întreruptă de o larmă ce se auzea din curte. Veniseră „Orăşenii” de la şcoală, dar acum nu mai erau toţi, Dina urmând alte studii. Manu a ieşit în calea lor. L-au îmbrăţişat cu bucurie, privindu-i curioşi uniforma şi decoraţiile, dar şi piciorul ţeapăn.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.