Ultimii proscrişi. Fragment din romanul în curs de apariție „Coroana oțetarului” de Ion R. Popa

         Deşi, calendaristic, vara trecuse şi începuseră să apară semnele toamnei, pe timpul zilei căldura continua să fie înăbuşitoare.
         În faţa secţiei de învăţământ raionale, veniseră încă de dimineaţă câteva zeci de învăţători şi profesori de toate vârstele, cu speranţa că vor obţine repartiţie la o şcoală cât mai apropiată de Oraş, după cum sperau cei mai mulţi, sau cât mai apropiată de domiciliu, după cum sperau câţiva. Posturi se găseau din plin, aflându-ne în perioada când fuseseră înfiinţate multe şcoli elementare la sate. De aceea, mulţi tineri, în special absolvenţi de liceu care nu reuşiseră la facultăţi, sperau să prindă un post pentru a nu pierde timpul în van.

         Operaţiunea de repartizare, în urma cererilor depuse, fusese anunţată pentru ziua respectivă, dar continua să întârzie; după cum motivase secretara, toţi inspectorii-şefi, însoţiţi de vicepreşedinţii de raioane ce răspundeau de învăţământ şi cultură, se aflau la o instruire de partid în cadrul regiunii, tocmai cu privire la încadrarea şcolilor cu personal didactic pentru anul şcolar ce urma să înceapă a doua zi.
         Fiindcă în acea curte strâmtă nu se găsea niciun loc umbros în afară de spatele clădirii din faţă, ce adăpostea miliţia raională, un grup de vârstnici s-au dus în curtea bisericii de alături, care, sub coroanele unor tei bătrâni şi rămuroşi, avea instalate bănci. Printre cei de faţă se aflau învăţătorii Mihai Amza din Arnăuţeni, Gheorghe Marinescu din Sobăreni, Vasile Popescu din Marineşti, Florea Vasilescu din Buşteni, Mircea Nistorescu din Negrui, iar în mijlocul lor, povestind mereu spre satisfacţia celorlalţi, Şerban Şerbănescu.
Toţi arătau îmbătrâniţi înainte de vreme şi purtau pe figuri crisparea determinată de situaţia în care se aflau, aceea de a nu fi avut, după ani de detenţie, un post de muncă în profesia pentru care cândva trudiseră din greu atât ei cât şi părinţii lor.
Mai întâi au făcut un bilanţ, aflând că unii din generaţia lor primiseră atestarea şi fuseseră reprimiţi în învăţământ, recunoscându-li-se definitivatul, alţii muriseră prin închisori sau erau acasă cu sănătatea şubrezită şi nu mai pot preda. Au ajuns la concluzia că ei, cei de faţă – şi Şerban i-a numărat – sunt cazuri fericite, chiar dacă nu au prins acea atestare ori au fost respinşi, trebuind să susţină din nou examenul de definitivare.
-Dintre toţi cei ridicaţi din raionul nostru, noi suntem ultimii care, după ce am trecut prin furcile caudine ale luptei de clasă, iată că avem posibilitatea să ne redobândim titlul de dascăli, a constatat cu sarcasm Ghiţă Marinescu.
-Dar eu sunt unul din ăia care mi-am pierdut definitivatul şi nu pot funcţiona decât ca suplinitor, în condiţiile în care mai am paisprezece ani până la pensie, a remarcat Mişu Amza. Măcar de-aş fi avut vreo vină! a mai adăugat el cu tristeţe.
         -Eu sunt în aceeaşi situaţie, dar nu cred că voi avea concurent nici în zece ani de-acum încolo. Nu vine nici dracu’ la Buşteni, pe un salariu de nimic, era convins Florea Vasilescu, ai cărui părinţi îl avuseseră ca naş pe inspectorul de plasă de pe vremea mareşalului. Cred că nici nu voi mai da vreodată examenul ăsta, fiindcă acum sunt alte materii decât cele învăţate de mine în şcoală. Pe-acelea le ştiu, pe cele de-acum nu. Visez şi acum lecţiile dlui profesor Costache şi parcă-l văd cum cobora din trăsură la şcoală. Ce să mai spun de lecţiile de literatură sau de gramatică ale dlui profesor Gelep. Păstrez şi acum notiţele lui, dar nu ştiu de ce fiindcă le ştiu de la cap la coadă, dar nu mă mai întreabă nimeni de ele.
         -Păi la tine nu au făcut percheziţie pentru cărţi? Mie mi-au luat tot-tot! s-a mirat Sică Popescu, fost condamnat ca duşman al poporului.
         -Am aflat cu o zi înainte de a fi descins ei şi am cărat toate cărţile, cu sacii, la un vecin. Ăla i-a pus în ieslea boilor, apoi în podul pătulului. Le-am găsit roase de şoareci când m-am întors. „Bine, nea Ioane, îţi mulţumesc că le-ai păstrat!” „Dascăle, eu le-am pus aci cu gându’ că şoarecii au ce mânca, porumb, şi n-o să se mai ducă la cărţile dumitale. Dar vezi, ai dracului! Parcă i-a îndemnat cineva. Te pomeneşti că or fi şi-ăştia de-ai regimului, ha?!”. Ce puteam să mai zic. M-am mulţumit şi aşa…
         -Dar de ce te-au arestat pe dumneata? nu ştia încă Mircea Nistorescu.
         -Lor le trebuia un motiv, fiindcă tata fusese cununat şi eu botezat de un om al mareşalului, care ar fi făcut parte şi din cancelaria lui într-un timp. Şi să vezi motivul: Mama pusese la privată bucăţi de ziar şi pe una din alea se aflau chipurile lui Stalin şi Dej, în timpul unei vizite la Moscova. Atât le-a trebuit. Doi ani m-au ţinut nejudecat, cinci am primit la proces şi un an a fost peste termen,… supliment.
         -Asta înseamnă că la mine au avut motiv serios. Au intrat în casă, mama le-a pus masa, au mâncat, au băut şi s-au tolănit pe cele două paturi şi pe scaune. Unul dintre ei, aruncându-şi privirea pe peretele dinspre est, mai încolo de icoană a văzut chipul lui Stalin într-o ramă frumoasă, aurită. Nevasta îl decupase dintr-un ziar şi îl pusese acolo ca să facem impresie la vizitatori. Ei însă au prins drag de ramă, unul socotind că i-ar face mare plăcere instructorului de partid dacă l-ar găsi în camera sa, care nu-i plăcuse cum era dotată şi nu reuşeau să-i intre în voie deloc. S-a ridicat, a pus un scaun şi l-a coborât de pe perete. Uitându-se în dosul acestuia a văzut altfel de hârtie, de fotograf, pe care scria: „Dăruit de părinţii Iulia şi Iorgu tinerei familii Şerban Şerbănescu când s-au mutat în casă nouă”, după care urma data 8 noiembrie 1941. L-a desfăcut şi, în spatele foii de ziar cu chipul lui Stalin, a apărut portretul regelui Mihai I. Eu tocmai veneam pe poartă, când ăla a apărut cu tabloul în braţe, de parcă era popa cu Crăciunul. M-au luat din mers, nici nu m-au mai lăsat să intru în casă. Am fost îmbrâncit tot drumul. Am fost învinuit că fac parte dintr-o organizaţie subversivă şi condamnat la doisprezece ani de muncă silnică, iar mai în urmă mi-au mai pus încă zece, a detaliat Şerban Şerbănescu.
         Asistenţa nu ştia ce să aleagă. Unii ar fi râs, dar simţeau amăreala cazului, alţii l-au compătimit.
 
*     *
        
După un moment de reflecţie, Florea, supărat mai mult pentru imprudența lui Șerban, a intervenit:
         -Într-adevăr, nu degeaba te-au luat. I-auzi ce ţi-a trecut prin cap! Să pui chipul lui Stalin peste al regelui… Te dăduseşi cu tartorul! Ce voiai să demonstrezi? Succesiunea regimurilor politice? Eu te-aş aresta şi acum, s-a înverşunat Florea.
         -Nu fi rău, Floreo! Or, poate, nu ai înţeles cazul? Oamenii, sau mai bine-zis soţia, care avuseseră până atunci portretul regelui în casă, acum, vrând să-l ocrotească, au pus pe-al dictatorului peste al regelui şi… Dar intenţia nu a fost rea, numai că s-a terminat prost şi a tras bietul Şerban mai tare decât tine. Lor le trebuia un motiv, reţine, nu cauză, motiv. Au găsit unul şi de aci au îndrugat ce le-a trebuit lor ca să-l înfunde pentru alte considerente de-ale lor, a aplanat situaţia Ghiţă Marinescu.
Dar pe tine de ce te-au luat? l-a întrebat Şerban pe Florea, de data asta.
         -Pe mine? M-au pârât unii că am pistol…
         -Şi aveai?
         -Aveam şi puşcă; fusese a taicăi, care murise. O ţineam în pod, între două şorţuri ale îmbrăcăturii coşului de fum. Am văzut cum a luat foc o casă de la coşul ăsta şi am mutat-o în podul grajdului, pe o grindă, acoperind-o cu nutreţ, cu gândul că o să-i găsesc un loc mai bun. Dar, între timp, m-au arestat pentru pistol, pe care mult timp îl ţinuse muma sub vatra ţestului, dar la Ropotin a făcut alt ţest şi s-a gândit să umble şi la vatră, să-i schimbe niște cărămizi. Unde să-l pună!? Unde să-l pună!? Sub gâsca care clocea în tinda magaziei.
         -Că n-or fi căutat şi sub gâscă! s-a mirat Popescu.
         -Cotrobăiseră peste tot şi nu găsiseră nimic. Când ieşeau din magazie, a dracu’ gâscă îşi întorcea ouăle cu capul şi a scos pistolul deoparte. Unul de-i moşisem copilul a încercat să se aşeze cu spatele până trec toţi, dar s-a prins un nenorocitu-dracu’, de era la front cu ei, şi a fost apoi avansat om de serviciu la primărie, că la mine la şcoală nu-i mai plăcea dacă l-am pus să plătească damigeana de gaz pe care a spart-o când venea cu ea de la cooperativă, fiind beat. Măi făcea şi băşcălie: „Ia uitaţi-vă! Gâsca chiaburului, în loc de boboci, scoate pistoale!” Am fost învinuit că intenţionam să formez o bandă înarmată cu care să răstorn regimul, şi Ghiţă a izbucnit în râs.
         -Bine, dar cu puşca cum a rămas? nu l-a slăbit Şerban.
         -După ce m-au închis pe mine, nevasta a vândut caii, vaca, apoi a cedat pământul, şi grajdul a rămas cam părăsit. Într-o zi s-a trezit cu nenorocitul ăla de vecin prin fânar. „Ce cauţi tu acolo?” l-a întrebat soţia. „Nu-mi vine o găină acasă de vreo săptămână. Cred că a ouat aci, la mata, şi acum cloceşte ouăle.” Peste două zile a venit şeful de post şi s-a oprit direct la locul unde era puşca. A luat-o şi, după ce o mai târâseră şi pe soţie pe drumuri un timp, mi-au făcut alt proces, urmat de altă condamnare ca … recidivist, deşi eu eram lipsit de libertate de patru ani, timp în care am primit o singură vizită. Din cauza celei de-a doua condamnări, nu am putut prinde atestarea ca ceilalţi, deşi nu sunt convins că mi-ar fi acordat-o.
         Din nou a urmat un moment de reflecţie şi în care unii s-au mai mişcat, alţii s-au lamentat de atâta aşteptare…
         -Bine că am scăpat, dar, dacă nu cedam pământul, nu se ştie ce soartă aveam, a fost de părere Şerbănescu.
         -Eu n-am fost nevoit să-l cedez, fiindcă mi-l luaseră ei mai înainte cu tot ce aveam, a prezentat cazul său Mircea Nistoresacu. M-au băgat la sabotaj, mi-au confiscat tot ce aveam, am reuşit să scap din arest ca şi Emanoil Călugăru, dar, la consfătuiri, ne-au dat afară din sală ca pe nişte proscrişi, menţionând că nu mai avem ce căuta în şcoală.
         -Şi acum te primesc? a fost curios Amza.
         -Am fost cu căciula-n mână pe la toate uşile şi am luat avize, dar cel de la partid e condiţionat…
         -Unde o să ceri post? a insistat Amza.
         -La mine în sat, postul pe care am fost…
         -Păi, dacă nu mai ai nimic acolo, unde o să locuieşti? Salariul nu-ţi ajunge nici de mâncare…
         -Am obţinut bucătăria, în care o să stau, pătulul şi magazia, că în casă e sediul gospodăriei, şi grajdul le trebuie pentru doi cai, unul al preşedintelui, altul al inginerului.
         -Cum de ai câştigat astea? a fost curios Ghiţă.
         -Păi ei nu aveau niciun act de confiscare şi asta pentru că, din câte am priceput eu, nu s-au priceput să le întocmească. Actele făcute au fost respinse şi trimise înapoi de secţia financiară, iar ei altele nu au mai trimis.
         -Norocul tău! a apreciat Şerban. Înseamnă că vei obţine şi restul.
         -La mine nu a fost vorba de avere şi nici de politică în trecut. Primarul pus de ei a avut pică pe mine şi m-a trecut pe lista cu cei care povăţuiau oamenii împotriva regimului. De la ăla mi s-a tras mie, a oftat Mişu Amza. Bine, totuşi, că n-am păţit-o ca Miereanu din Crânguleţ, care putrezeşte pe-acolo dintr-un resteu băgat într-un snop de un neisprăvit, pus de autorităţi, de a defectat batoza, pentru care l-au băgat la sabotaj. Din Crângaşi a păţit-o şi Emanoil Călugăru, dar a avut noroc, până la urmă, cu miliţianul de-l arestase, că a luat totul asupra lui, dar şi cu Radu Firescu de la Valea Corbilor, că i-a dat post la şcoala lui şi a garantat pentru el. După ce a donat pământul, s-a întors la casa lui.
         -Ce mai! De niciunul nu a fost bine, a concluzionat Şerban.
         -Ba da! s-a opus Nistorescu. Cei care s-au dat cu regimul nu doar că nu au păţit ca noi, dar au profitat.
         -Îmi veni în minte o glumă auzită în detenţie, dar să nu mi-o luaţi în nume de rău; unii aveau tăria să mai glumească şi să ştiţi că astea dădeau speranţă mai multă. Cică peste ani s-au întâlnit doi fraţi care nu se văzuseră din timpul războiului. „Tu unde eşti şi cu ce te ocupi?” a întrebat  cel bine îmbrăcat, cu faţa rumenă şi burtos. „La noi în sat şi sunt brigadier la colectiv. Dar tu?” a întrebat cel slab şi cu haine de dimie. „Eu sunt în ceceu, şef de secţie…” „Înseamnă că eşti deştept. Atunci spune-mi, cum se explică asta?” „Eu, fost ilegalist, am ajuns doar un brigadier de geaceu, iar tu, fost legionar, în ceceu!?” a întrebat colectivistul. „Simplu! În toate biografiile mele am menţionat că am un frate fost ilegalist…” „Iar eu am făcut prostia să fiu sincer şi să spun că am un frate fost legionar”, a recunoscut colectivistul, după care Şerban a bufnit în râs urmat de toţi.
-Să vă spun şi eu una bună, tot de-acolo culeasă, mai spre sfârşitul stagiului, s-a oferit Ghiţă Marinescu. Într-o zi, ne-au adus în celulă pe unul care a zis că e doctor. De ce îl închiseseră? Omul nu ştia şi nici nu se simţea vinovat cu ceva. Dar avea un frate medic militar care fugise în Germania şi începuse să apară pe la „vocile” astea străine. Era convins că de la astea i se trage păţania.
-Din ce parte a ţării provenea? a vrut să ştie Popescu.
-Era bănăţean; un doctor bun, ca şi fratele său. Se numeau Ciochină, că poate aţi auzit. Iată ce ne-a relatat: Mergând în tren de la Bucureşti la Timişoara, a povestit celor care-l însoţeau cât de simplu poate fi tratată uneori o boală neurologică deosebit de gravă şi cât de uşor poate fi dat peste cap totul. „La câţiva ani după război, a venit la mine un pacient care nu se putea odihni fiindcă, îndată ce punea capul pe pernă, auzea continuu bubuituri de tun, comenzi militare…, spunea doctorul. M-am hotărât să aplic autosugestia, singura cu eficienţă maximă în cazul obsesiilor de acest gen. I-am spus că am leac pentru boala sa, dar să vină peste două zile ca să fac rost de medicamente. Aiurea, că nu era nevoie, dar omul trebuia să creadă asta. Peste două zile am început tratamentul: nişte banale somnifere şi un set de vitamine, fiindcă era foarte slăbit. Vă daţi seama, după atâtea nopţi nedormite… Peste trei zile deja mi-a raportat unele îmbunătăţiri, în final spunând că adoarme de la masă, unde ia pastila, până la pat, iar de bubuituri a şi uitat.”  În timp ce toţi îi admirau succesul, unul dintre pasagerii care nu vorbise nimic până atunci, a zis: „Domne doctor, eu sunt acel pacient şi, din acest moment, aud din nou tunurile”. Rămas perplex, doctorul Ciochină nu a mai putut spune decât pentru sine şi cei din apropiere: „Păcat! De acum, nu ştiu dacă va  reuşi cineva să te vindece!”
-Asta nu e de mirare, fiindcă şi eu mă trezesc noaptea şi ies pe scară, că mă strigă… perceptorul sau colectorul. Trage nevasta de mine cât poate ca să stau locului, s-a plâns Popescu.
Uimiţi au rămas şi ceilalţi. Parcă nici nu mai ştiau unde se află, până când s-au trezit cu Mircea Nistorescu meditând cu voce tare:
         -Omul este cea mai complicată „maşinărie” de pe pământ şi marea majoritate a … complicaţiilor se găseşte în creier. Ăsta coordonează totul prin nervii pe care îi trimite până la ultima extremitate a corpului, aglomerări având loc pe tălpi şi pe palme. Ştia miliţia unde să lovească, deşi nu cred că-l studiase pe Pavlov cu câinele său. Bolile de nervi sunt cele mai greu de vindecat. Când se deteriorează unul, s-a dus dracului toată mașinăria.
 
                                               *     *     *
 
         În timp ce Nistorescu s-a lansat cu teoria sa despre sistemul nervos cu exemple de pe front, impacientat de atâta aşteptare, Vasile Popescu s-a dus la secţie să constate care mai era situaţia. Ceasul arăta ora douăsprezece şi dogoarea Soarelui era în toi. Norocul lor, alături de poarta bisericii se afla un chioşc de răcoritoare, pe care l-au vizitat din ce în ce mai des.
         -Nu cred că se va mai face astăzi repartizarea suplinitorilor, deşi secretara zice că nu poate să spună nimic, până când vine şeful de la şedinţă. Tinerii care aşteptau nu mai sunt decât doi, dar poate or reveni, a spus Popescu descumpănit.
         După ce s-au încruntat şi au început să pună problema timpului pierdut şi ajungerii acasă, cei şase şi-au reluat discuţia.
         -Cum de ai avut curaj să te prezinţi la examenul de definitivat la vârsta asta? Ba chiar să-l promovezi? l-a provocat Florea Vasilescu din nou pe Şerban, de ai fi zis că are pică pe el.
         -A fost lucru dracu’, să ştii! Doamne iartă-mă, că suntem în ograda Domnului. Cum spuneţi voi aci, dacă era din ce învăţasem în şcoală, aş putea să mă prezint în fiecare an şi să-l trec, dar ce e acum! ferească Dumnezeu!
         -Zi mai pe şleau! au devenit şi alţii interesaţi.
         -Matematica ai zice că e tot aia, n-ar avea cum s-o schimbe. Ei bine, au schimbat-o. Au băgat nişte chestiuni de care nu am auzit în şcoala normală, dar m-a ajutat fiu-meu şi le-am înţeles în parte, pe-alea simple. Dar ce să te faci cu ditamai algebra? Am prins doar regula semnelor şi ce era mai simplu. O să vă spun eu mai încolo ce spaimă am tras din cauza ei. La pedagogie nu te întreabă nimeni de cele învăţate cu domnul profesor Velovan. Acum e moda cu Makarenco, Cairov şi alţii… Dar cel mai greu mi-a fost la literatură, credeam că nu mai scap de acolo. Păi, în locul scriitorilor de i-am învăţat noi, au băgat de-ăştia noi, de nici nu auzisem până aci.
         -Şi cum te-ai descurcat până la urmă? a insistat Sică Popescu.
         -M-au ajutat mult gramatica şi aritmetica, pe care le ştiam. La prima probă scrisă am avut despre mişcarea muncitorească reflectată în literatură şi am reuşit să scriu vreo două pagini despre revoluţia culturală şi câţiva scriitori de mi-i spusese fiu-meu cu o zi înainte: Sahia cu „Revoltă în port”, unde l-am încurcat pe Mihail cu Simion, dar cred că nu e mare diferenţa,  „Uzina vie”, despre care am scris că e piesă de teatru, pe urmă, A. Toma, despre care nu am aflat nici numele întreg. Dar am făcut perfect la gramatică.
         -La oral, cred că ţi-a fost mai uşor? a presupus Marinescu.
         – La oral zici? A ieşit circ, nimic altceva…
         -Păi cum?
         -Mi-a căzut „O scrisoare pierdută”, iar eu în viaţa mea nu am putut să citesc Sadoveanu şi Caragiale; pe-ăsta din urmă nici nu-l consideram scriitor. E drept, unii îi ziceau dramaturg. M-au pus să numesc personajele. Mi-am adus aminte numai de unele masculine: Caţavencu, Trahanache, Tipătescu… Nu-mi aminteam deloc de Zoiţica, personaj feminin.  M-am tot sucit, până când am auzit pe unul din comisie spunând altuia că lui, cu un an în urmă, i-a răspuns un candidat: Zoia Kosmodemianskaia, după care a bufnit în râs, făcând caz de câtă incultură se găseşte la astfel de candidaţi. Atunci mi-a venit în minte şi am nimerit: „Joiţica…” „Bravo!” mi-a spus profesorul care trăsese cu urechea la cel de alături, după care m-a întrebat: „Ce legătură este între această Zoe şi Zoia Kosmodemianskaia?” Eu am sărit ca ars: „Niciuna. Prima este din lumea burgheză, a doua o …jenscina savetscaia”, m-am făcut al dracului, că tot dădusem cu nasul pe la ruşi, ca prizonier. „Bravo, tovarăşe! Cred că o să primeşti o notă mare, că la scris, uite, ai primit doar şase. Dar trebuie să ne mai dai câteva răspunsuri. Ai putea să ne spui în ce constă acţiunea? Subiectul îl ştii? Ca să te ajut, îţi spun eu că trebuie să porneşti de la titlu.”, a vrut să mă ajute, când m-a văzut cum mă frământ și cu transpirația  șiroind.
         Am stat şi m-am gândit: De unde acţiune dacă nu citisem piesa?! Atunci a încercat să mă ia cu binişorul, în paşi mărunţi, şi a zis: „De ce se numeşte aşa?” „Fiindcă e vorba despre o scrisoare pierdută…” am presupus eu. „Bravo! Cine o pierduse?” „Păi cine altcineva decât Joiţica; e singura femeie şi se ştie că ele sunt neatente cu lucruri de-astea”, am căutat eu să mai lungesc vorba, ca să nu tac. „Cine-a găsit-o?” Eu habar nu aveam, dar nu ştiu de unde mi-a venit pe limbă şi am şi scăpat-o: „Mitrea Cocor” Au izbucnit toţi în râs de nu se mai puteau opri. „Am impresia că-l stăpâneşti mai bine pe Sadoveanu şi vrei să ne duci pe terenul dumitale”, mi-a spus examinatorul, cu o răbdare care mă enerva şi pe mine. „Ia spune-ne de unde venea Mitrea Cocor împovărat de gânduri şi încotro mergea?” după care a rămas cu ochii pironiţi asupra mea. „Păi… venea de pe Frontul de Vest, unde îi bătuse pe nemţi, şi mergea la Medeleni, ca să primească pământ”.
A urmat altă rafală de râsete, iar mie îmi venea să intru în pământ. Eram tot o apă şi în faţa ochilor nu vedeam decât foile acelea pe care notasem ce-mi spusese băiatul. Preferam să mă scoată afară în şuturi, să mă elimine din învăţământ… Dar insistentul profesor timişorean a reluat tortura: „Dumneata ai vrut să înveţi dintr-odată totul şi le-ai amestecat. Dar să ne întoarcem la Caragiale. Ai enunţat aici numele unor personaje. Te rugăm să ne spui care erau raporturile dintre acestea, fără s-o uităm pe Zoiţica?” „Păi… erau relaţii de colaborare şi ajutor reciproc”, am dat eu un răspuns care îmi suna mereu în cap, fiindcă îl auzeai şi îl citeai pretutindeni, de când cu plenara aceea din aprilie, de au făcut ai noştri pace între ruşi şi chinezi. Dar cei de la masă din nou au izbucnit în râs, fără ca eu să-mi fi dat seama care era motivul. „Păi în piesa aceea e vorba despre o doamnă care l-a …tradus, l-a înşelat pe soţul ei cu un alt domn…” a vrut să-mi sugereze profesorul. Eu, care băgasem pe urechi că în ziua de azi nu te mai adresezi decât cu „tovarăşa” sau „tovarăşul”, am reacţionat rapid: „Da, tovarăşa Joiţica şi-a înşelat soţul cu tovarăşul Petre Petre, care a prins-o pe arătură şi…” După râsul lor, mi-am dat seama că o dădusem dracului de tot. Ce mai, o băgasem pe mânecă! Când mi-au spus că sunt liber să plec, eram cel mai fericit om.
         Dar, când să ajung la uşă, m-am trezit strigat de preşedintele comisiei, care nu prea luase parte la hazul stârnit şi am văzut cum, de sub sprâncenele-i stufoase, mi-a aruncat o privire de mi-a îngheţat sângele în vine. „To’aşu! Am impresia că dumneata ai prea multă ideologie burgheză în subconştientul dumitale, că dacă ar fi în conştient, ar trebui să te dau pe mâna organelor specializate ale statului, pe la care se pare că nu prea ai trecut! Păi dumneata îţi permiţi să amesteci domnii cu tovarăşii, dumneata vorbeşti de colaborare şi ajutor reciproc în sânul societăţii burgheze? Unde te trezeşti aici? Să ştii că am să te urmăresc în continuare la toate probele”.
         Am încercat să-mi continui drumul, dar când să pun mâna pe clanţa uşii, m-a oprit profesorul timişorean: „Te rog, anunţă să intre Stănescu Zoe, care nu a fost la rândul ei”. Când am auzit „Zoe”, parcă m-a pocnit cineva cu paru-n cap şi am şi dat cu fruntea în uşă, de-am făcut un cucui cât oul.
         Când Şerban s-a uitat în jurul său, toţi camarazii erau aprinşi la faţă şi plini de transpiraţie. Urmăriseră cu încordare maximă. Abia acum au început să se mişte pe acele bănci şi să observe că le-a venit sete.
         -Noi eram învăţaţi să înghiţim în sec, a spus pe un gust amar Popescu, plecând spre chioşc.
         S-au interesat din nou care e situaţia cu repartizarea suplinitorilor. Nu se schimbase nimic, fiindcă nu se terminase încă şedinţa de instruire de la regiune.
         -Hai că avem timp să ne vorbeşti despre toate probele; nu vin curând tovarăşii.
         -Cred că ne dau ocazia să ne întâlnim şi mâine, dacă tot nu fuseserăm la consfătuiri, a glumit Şerban.
         -Cum zici că a fost cu algebra? l-a provocat din nou Popescu.
         -Algebra e un obiect frumos, despre care eu nu am avut habar până la examenul acesta. La proba scrisă rezolvasem totul, dar pe cale aritmetică, iar spre sfârşit am aflat –vorbeau unii – că problema trebuia şi algebric. Atunci, m-am făcut al dracului şi, ca să nu rămân mai prejos, am luat de la Ştefănescu din Spălăţei ciorna şi am copiat şi rezolvarea algebrică; o luase şi ăsta de la ăia tineri. Când să mă prezint la oral, am aflat că pe bilete se găseau şi subiecte de algebră. Atunci mi-am pus problema: „Dacă-mi cade unul de-ăsta şi nu-l pot rezolva, o să mă întrebe cel cu sprâncenele stufoase cum de-am rezolvat problema la scris? Ăştia ar fi în stare să-mi anuleze tot examenul!” Am tremurat pe lângă uşă până când am intrat, încât nu a reuşit nimeni să mă liniştească, orice mi-ar fi spus. Dar, am tras subiecte uşoare: un exerciţiu cu fraţii etajate, o problemă de se rezolva prin trei simple, dar eu trebuia să o fac algebric, la care m-am prins uşor şi am notat necunoscuta cu x, apoi am aflat-o cu o înmulţire şi o împărţire, alt subiect de metodică, cum predau noţiunea de cerc, care a mers strună. L-am impresionat pe sprâncenat şi am primit un zece însoţit de fel şi fel de glume, între care „Ce mai face Zoiţica?”. Eu le-am răspuns că s-a dat pe brazdă, este colectivistă, ofederistă…
 
                                               *     *     *      *
 
         Din nou s-au frământat, începând să-şi pună problema unde or să doarmă, ca să fie a doua zi prezenţi. Îşi cam luaseră gândul că vor primi vreo repartiţie până seara şi au avut dreptate.
         -Bine, acum ce-o fi o fi, dar hai să vă spun şi eu una bună, chiar mai veselă, a intervenit Ghiţă Marinescu. Am aflat-o tot umblând după avizele astea ca să pot primi post. Eram la uşa biroului raional de partid, unde urma să primesc avizul. Dar aveau şi confirmări de primire în partid, de la diferite organizaţii din raion. Aceia au intrat înainte, eu am rămas în hol pe un scaun, la uşa aia înaltă dar cu oberlihturile deschise. Am ascultat fără să vreau discuţia lor:
         -Tovarăşa Constanţa Rebegilă, doreşti să intri în partid? Spune-ne de ce?
         -Păi vreau cum să nu vreau. Că de când s-a făcut colectivu’, la noi număi alea sunt băgate-n seamă şi văzute bine. Floarea lu’ Boască taie şi spânzură la zootehnie. Miroase a grătar şi de nu eşti lângă ea, când trece pe drum cu conciu’ pe sus. Eu n-aş putea să fiu în locu’ ei? Că n-o fi ea măi harnică. Da’ dacă nu sunt membră de partid?! Iote că de-aia mă-nscriu, număi de rău’ ăsteia…
         -Înţeleg că vrei să ai un aport mai serios la dezvoltarea bazei tehnico-materiale a unităţii, de pe o poziţie pe care ţi-o va conferi noua calitate…
         -Aşa este, tovarăşe prim-secretar, exact cum spuneţi dumneavoastră. Păi ălea fură cât pot şi nu le zice nima nimic, şi pe mine, dacă mă vede Floarea cu o mână de seminţe ca să toc, mă învinuieşte că am furat şi că am diminuat cantitatea de contract.
         -Cine s-a ocupat de pregătirea dumitale pentru intrarea în partid? De la cine ai învăţat ce trebuie să faci ca membră de partid?
         -Păi de la Floarea, că-mi e vecină şi stau toată ziua cu ochii pe ea.
         -Cu nivelul politic cum stai?
         -Aci o să fie măi prost, dacă eu am bărbat şi copii, de nu pot să umblu noaptea prin ale şedinţe, ca Floarea, cu toţi hăndrălăii… Da-mi iau angajamentu’ în faţa dumneavoastră că o să fac faţă şi aşa.
         -Poţi să ne spui şi nouă cine este conducătorul partidului nostru, partidul muncitorilor şi ţăranilor? a mai adăugat prim-secretarul văzând-o că a rămas cu privirea fixă.
         -Păi nu este tovarăşu’ Dej? El, că toate le zice bine, dar la noi ajung pe dos când ni le spune Floarea, şi de-aia nu convin unele la lume.
         -Dânsul a murit de câtva timp…
         -Ei, lasă! şi a dus mâna căuş la gură. Dumnezeu să-l ierte! a mai zis ea afectată şi în şoaptă, apoi a izbucnit: Pe Floarea lu’ Boască nu putea s-o fi luat Dumnmezeu în locu’ lui, că ce om bun era! Măcar de-ar veni unu’ la fel, a sperat ea suspinând şi cu colţul baticului la ochi.
         – A şi venit. Partidul a avut grijă ca să aducă în locul său un om de nădejde, tânăr, cu putere de muncă… Aşa că, îndată ce ajungi acasă, să le spui tuturor, să nu aibă grijă…
         -Las’ pe mine! Încep cu Floarea lu’ Boască. Măi pomeneşte ea…
         Când toţi se desfătau pe seama Constanţei Rebegilă, o maşină a oprit în faţa sfatului raional. Au coborât patru persoane care s-au îndreptat spre secţia de învăţământ, aflată la parterul aceleiaşi clădiri. Cei şase proscrişi au luat aceeaşi direcţie, dar ferindu-se să fie văzuţi că vin din curtea bisericii.
         După altă aşteptare, au apărut în prag vicepreşedintele raional pentru învăţământ şi cultură, care până atunci fusese şeful secţiei de învăţământ iar la şedinţa de la care tocmai sosiseră fusese înălţat în noua funcţie, în timp ce în locul său , ca şef de secţie, venea fostul director al şcolii din Păsăreni, nu departe de Oraş. Au fost prezentaţi de secretarul regional cu propaganda, tovarăşul Măciucă, care, totodată, a anunţat că în urma schimbărilor survenite, va avea loc mai întâi o şedinţă a comitetului executiv al sfatului raional, apoi alta la secţia de învăţământ pentru instalare şi abia după aceea, adică în perioada următoare, va avea loc repartizarea suplinitorilor, care în raion erau mai mulţi decât titularii.
 

O părere la “Ultimii proscrişi. Fragment din romanul în curs de apariție „Coroana oțetarului” de Ion R. Popa

  1. Nou curent filosofic, pe imaș

    Dezbat, aprins, subiectul frunzele de pir ,
    Analizând destinul vecinei – păpădie:
    – Colega, asta-i viața…, fragil – de iarbă – fir,
    Puf risipit de clipă, când blând zefir adie…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns