To Sir, with love! – Cronica de film, de Mirela Teodorescu

1Domnului profesor, cu dragoste!

Suntem în Londra anilor ’60, într-o şcoală dintr-o suburbie. O şcoala cu resurse materiale reduse, cu elevi în conformitate cu locul unde este  şi şcoala, provenind din segmente sociale diferite, familii destrămate, familii confruntate cu lipsa locurilor de muncă, părinţi alcoolici, părinţi care au oferit puţin acestor adolescenţi dar care doresc o viaţă mai buna copiilor lor, elevi care nu ştiu ce este respectul faţă de ei, faţă de ceilalţi, nu au noţiuni de comportament în societate, un colectiv de profesori care s-au adaptat situaţiei şi avem un profesor de culoare, Mark Thackery, care a acceptat postul de profesor temporar în aceasta şcoala pentru că şi lui, viaţa nu i-a oferit ceva mai bun pentru supravieţuire.

Există o profesoară care-i spune lui Mark, “Ai grijă cum vorbeşti cu ei, un singur cuvânt îi ridică în tavan!, Cei mai mulţi dintre ei sunt copii buni!”

Ţinutele sunt provocatoare, de star-uri de cinema, de muzica pop, în timpul orelor fiecare face ce vrea, bravează, doreşte să atragă atenţia, îşi consolidează poziţia de leader.

Se fac glume cu profesorul, piciorul catedrei se rupe, o pungă cu apă cade langă el la intrarea în şcoală, coşul de hârtii se aprinde…

Ce-i de făcut într-o astfel de situaţie?

La16 ani copiii nu mai sunt copii, sunt adolescenţi la limita de a fi adulţi. De ce-i tratăm ca pe nişte copii când ei trebuie responsabilizaţi, ei trebuie integraţi în viaţă, trebuie informaţi despre adevăratele probleme ale lumii în care trăim: supravieţuire, viaţă, moarte, dragoste, sex, căsătorie. Aceste elemente sunt esentiale şi commune fie că eşti tânăr sau bătrân, fie că eşti femeie sau bărbat, fie că eşti sărac sau bogat.

Din acest moment obiectele de studiu se vor transforma într-o oră prelungită de dirigenţie în care se va învăţa cum să facem primii paşi în viaţă, cum sa supravieţuim, cum să avansăm.

Există o vârstă când ne dorim să fim mai mari decât suntem, când vrem să fim categorisiţi corespunzător, când vrem să fim ascultaţi, luaţi în seamă, poate mult mai repede decât trebuie pentru că la acea vârstă nu ai de unde să ştii ca limita de 18 ani este una ingrată şi cu revers. Câţi nu am spus în gândul nostru sau chiar şi cu voce tare, voi implini 18 ani şi am dreptul să fac acest lucru care mi se refuză acum. Caţi ştiu ca limita de 18 ani nu înseamna numai drepturi, ci multe, mai multe responsabilităţi decât drepturi pe care nu ţi le-ai asumat până atunci, căci erau în grija părinţilor. Şi mai uităm un lucru, timpul nu se întoarce, este la fel ca vorbele spuse şi piatra aruncată!

Există o scenă în film de un tragism special. Este ora de educaţie fizică in sala de sport. Nu toată lumea poate executa exerciţiile, profesorul insistă şi sigur are loc şi neprevăzutul. Instinctul de conservare este puternic în rândul elevilor, presiunea de grup funcţionează, de ce trebuia forţat elevul dacă nu poate. Este de ajuns ca un singur element să dea tonul că mulţimea este polarizată şi incidentul se amplifica, nebunia are loc, mai este un singur pas până la tregedie. Replica profesorului: “Care era impactul dacă în mână aveai un pistol în loc de piciorul de la cal (aparatul de exerciţii fizice), trăgeai şi îl omorai? De aceea mai întâi judeci, evaluezi şi apoi iei decizia!” O lecţie de viaţa frecventă pe stradă, în familie, în clasa de şcoală.

Copiii îşi fac idoli, mentori, dacă există cineva care îi orientează, ei văd şi observă, informaţiile oferite sunt verificate, apoi aplicate, mai mult doresc şi ei să facă aceleaşi lucruri, se străduiesc, se pregătesc pentru că cineva le-a aratat ca poţi fi invingător.

O alta scenă, lecţie de viaţa pe care o oferă filmul este una de lupta cu fiinţa proprie. Nu suntem perfecţi, toţi greşim mai devreme sau mai târziu, toţi avem momente de rătăcire, de nefericire, de cădere pe care le săvârşim mai mult sau mai puţin cu discernământ. Dar atunci când sunt produse involuntar şi sunt rănite şi alte persoanele dragi nouă, e nevoie de înţelegere, de iertare, de a oferi încă o şansă, fie că e vorba de părinţi, de fraţi, de iubiţi.

Scenariul filmului este scris de James Clavell, un scriitor elegant şi bine ancorat în realitatea cotidiană, rolul profesorului este jucat de Sidney Poitier, un rol de excepţie pe care-l va repeta într-o continuare a filmului, o muzică pop specifică Londrei ce încadrează într-o armonie perfectă personajele.

Filmul, To Sir, with love (Domnului Profesor, cu dragoste), este un film simbol, o şcoală în care obiectele predate sunt preţioase, îţi trebuie o viaţă ca să le înveţi, să le practici şi să le spui şi altora, o lecţie de etica şi morală.

 

Lasă un răspuns