Tema nr. 2: Despre dor (Subiectul al II-lea)

descărcare

Despre dor: Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa. (Mircea Eliade)

Dorul este un cuvânt intraductibil datorită profunzimii pe care o exprimă. Este individual. Nu are cine să ți-l priceapă. Cum este când, sătul, tu însuți nu-ți crezi ție, celui care mai înainte fuseseși flămând, darmite altcuiva?

Vara aceasta, ca niciodată, eu, care sunt un tip solar, am suferit cumplit de căldură. Soarele a fost ucigător. Dacă până acum, vara, se numărau pe degete zilele caniculare, pe care eu le punctam utilizând aerul condiționat (cel mult de șapte ori pe vară), de data aceasta mi-a fost de ajuns. Mai mult de o lună și jumătate am stat cu aerul pornit. Mă sperie ideea că temperatura poate crește oricât de mult pentru că ea nu se gândește la om, la natură în general, se duce sus cât vrea.

În sinele meu, au circulat veri trecute, trăite de mine în copilărie și de care mi-a fost dor, dar și livrești, care în realitate aparținuseră lui Vasile Alecsandri (excelent prozator), Creangă, Duiliu Zamfirescu, Ion Ghica ș.a. ori strămoșilor mei. Străbunicul patern păștea caii noaptea, pe câmp, bea apă după ei, din același recipient… Bunicul, pe unul dintre dealuri, unde acum e vie, venea fuga lângă bunica, să-i cânte. Cânta lin. De la cincizeci și ceva de ani încolo n-a mai fredonat nimic. Îi părea bătrân glasul. De fapt, spunea că nu mai poate să cânte. De câte ori ajunge în zonă, bunica își aduce aminte și are darul să ne spună într-un asemenea fel, încât te uiți de bunicul băiat prin preajmă.

Este revoltător. Am evoluat în zboruri interplanetare și în calculatoare, dar am pierdut blândețea de aur a unor asemenea veri. Ne sperie clima. Pe mine, soarele: dacă așa cum susțin unii, se mărește din ce în ce mai mult, ce ne facem? Unde ne ascundem? În curând, va ajunge la fereastra noastră și va râde în voie de noi pentru că, sub focul lui, oceanele ni s-au evaporat.

Poetul naţional, Mihai Eminescu, în multe poeme, are ca sursă, pentru perspectiva lirică pentru care optează, dorul.

A-ţi potoli dorul, altă expresie specifică poporului, înseamnă a-ţi împlini visul. Paradoxal, împlinirea va reduce intensitatea sentimentului care te-a conectat la impresia de fericire.

Posibilele comparaţii: pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă se referă la natura invizibilă a dorului, dar capabilă, totuşi, să preseze fiinţa, să-i ceară linişte numai în cazul unei lupte pentru succes.

Credinţa în Dumnezeu, definibilă ca speranţa de a ne regăsi în apropierea necondiţionată, a divinităţii, de asemenea este de nevăzut, însă nu avem curajul de a o ignora.

Dorul ne ţine conectaţi la vis.

D. Ionescu

Lasă un răspuns