Teatrul Naţional Craiova: “Năpasta”, cronică dramatică, de Liviu Florian Jianu

CRUCEA DIN COPAC

descărcare (1)

Teatrul Naţional Craiova – “Năpasta”

Crucea de lemn aninată în copacul uscat, cu două ramuri, mă obsedează. Care este semnificaţia ei în spectacolul cu piesa “Năpasta”, de I.L. Caragiale, în regia lui Kincses Elemer? “Năpasta”, eu o catalogam ca piesă necreştină.

Anca, soţia lui Dumitru, se căsătoreşte cu Dragomir, ucigaşul  soţului, pentru a-i smulge mărturisirea şi a-l condamna la ocnă. O lume atavică, în care femeie, şi nebun (Ion ), condamnatul pe nedrept, încearcă rând pe rând, în scene de un paroxism extrem, să smulgă ucigaşului spovedania.

O spovedanie în natură: fiecare personaj are un interes păgân pentru a valorifica sărmana şi chinuita spovedanie a ucigaşului.  Este un univers primar, sălbatic, în care nu există nimic înălţător uman: nu există iertarea.

Preotul nu există în acest univers. Prezenta lui este amintită de Dragomir doar atunci când îşi pregăteşte fuga, pentru a sta ascuns până la împlinirea termenului de prescriere a crimei: “Hanul poţi să-l dai cu chirie; tot popa vrea să-l ia…”. O “moară cu noroc” se învârteşte în sufletele personajelor, fiecare îşi urmăreşte scopul egoist, dezechilibrat, patimile îşi dau mâna doar pentru a–şi împlini  poftele.

Biserica acestei piese este un copac uscat, al binelui şi răului. Cu o cruce de lemn răstignită între două cioturi ( biserici) mute. Cunoaşterea – fără iertare, fără milă –  este o justiţie schizofrenică, în ambele ei ipostaze: individuală sau ca instituţie de stat.

Altădată, la altă vârstă, şiretlicul Ancăi, de a–l învinovăţi pe Dragomir de moartea lui Ion, pentru că nu avea ca dovadă a uciderii lui Dumitru decât târzia mărturisire a lui Dragomir, m-ar fi bucurat. Dar răul naşte rău. Îndoiala Ancăi, odată spulberată, duce crucea suferinţei sufletului ei zbuciumat mai departe. A minţit ca să condamne la ocnă un vinovat. Dar nu a iertat. Şi nici nu poate să ierte. Personajul “Iertare” a rămas o cruce fără om care să o poarte, suspendată într-un copac cu două ramuri ale aceluiaşi păcat.

Anca  a purtat întreaga piesă Biblia pe lângă sine, ca pe un odor al unei dumnezeiri moiricei. A trăit atâţia ani cu Biblia în mână, fără să-i simtă spiritul. Fără să vreau, îmi amintesc cuvintele profesoarei Rodica Firescu: “…Alţii au citit-o de o mie de ori, şi tot nu înţeleg nimic din ea…”   Dragomir însuşi – chinuit de gândul crimei, devine din criminal, o victimă demnă de compasiune, într-o lume a răzbunării şi pasiunii: şi el, îngreunat de păcat şi nespovedit nimănui, pentru că nu te poţi spovedi unei cruci aninate într-un copac, nu te poţi spovedi unei femei, sau unui nebun, doar preotului, care este personajul-absent, în piesă,  încearcă să îşi apropie cartea sfântă care, într-un efect special remarcabil ( autor: George Dulămea ), îi refuză atingerea mâinii nemărturisite şi ucigaşe.

După ce îl condamnă pe Dragomir la ocnă, învinuindu-l de moartea lui Ion, “valorificându-i”  moiric spovedania, Anca  simte nevoia să ţină în mână aceeaşi carte : cartea  se îndepărtează. Iertarea nu a existat. Greşeala continuă. Spovedania se amână.

Să  nu fi urmărit Caragiale, un suflet mascat , delicat, ( el, care cu puţin înainte de moarte, la Berlin, spunea atât: “Da.. Da.. PATRIE, cât de bine te cunosc…” ) să nu fi urmărit intenţionat, absenţa  din “Năpasta” a  preotului ? ( ,preocupat, în plus, de închirierea unui han ?… ) Şi terifiantul rezultat?

Ba bine că nu. Argumentul intenţionalităţii? Însuşi titlul piesei: “Năpasta”. Care, scenic, devine de neîndurat, când personajele îşi joacă mai departe, în cerc,  simulacrul normalităţii, nebunia, fiind pe rând, în creaţia stearpă, Caini.

Anca este urmaşa Evei, întâlnită de Caragiale la un han, după care au întors capul prietenii. Un localnic, privindu-i, le-a spus: “Ţineţi minte, pentru această femeie se va face moarte de om”. S-a atribuit acestei întâmplări originea  “Năpastei”. Ca o ironie scenografică, pe Dumnezeu ( Biblia ) Anca îl ţine pe masă, ca să îşi îndeplinească dorinţele ( mărturisirea şi condamnarea lui Dragomir, idila cu Gheorghe, măritată fiind). De la primul răspuns către Dragomir, la ieşirea din biserică, Anca este cochet ambiguă, şi duplicitară. Dincolo de sentimente – ea utilizează şi se joacă, ingenuă, dar implacabilă, cu oamenii..

Posibil ca, în viziunea autorului, ultimul moment al trecerii Ancăi prin biserică să fi fost cel al cununiei ei cu Dragomir. Este greu de spus în ce ar fi constat – dacă ar fi existat – iertarea. Poate, în simplul fapt de a nu face rău celui care te-a lovit. În singurătate, un exerciţiu cumplit. Absentul preot ar fi spus să treci pe un pomelnic, pentru rugăciunea binelui, numele duşmanului, pentru a ucide din sufletul tău ura.

Crescută în copacul uscat, şi schizofrenic, al cunoaşterii, crucea, şi legile ei, rămân un fruct ignorat, un martor mut al Justiţiei şi Civilizaţiei sălbatice, contemporane, al “Judecăţii de la Han”. Precum Pillat, acum mai bine de 2000 de ani, publicul participant la ritualul sacrificiului tuturor conştiintelor din scena păgână,   a fost invitat, parcă – în faţa lungii mese de lemn – să îl aplaude pe Barabas, lepădându-se de Iisus. Redus la un simbol cu rol de figurant si sens obscur. Nataşa Raab ( Anca ), Constantin Cicort ( Dragomir ), Valentin Mihali ( Ion ), Tudorel Petrescu ( Gheorghe ), au interpretat la superlativ o partitură grea: cea a nebuniei sub masca firescului, simplităţii, omeniei, iubirii, Bibliei, chiar, frăţiei, a BINELUI care învinge (?) RĂUL.. Ne-au smuls aplauzele  pentru că tot ce au jucat este o felie de viaţă.

Scenografia – care a plasat crucea în copac – pentru a marca diferenţa dintre simbolul,  aparent binecunoscut, şi povara adevăratei cunoaşteri – a fost semnată de Lia Dogaru.

O regie de subtilitatea narativă a unui “Om de Aur” ( Jokai Mor ) aparţine unui frate-geamăn ( dramatic şi psihologic ) al lui Caragiale: Kincses Elemer.

Lasă un răspuns