Tânărul învățător pe al doilea front al Unirii. Fragment din romanul Parfumul de lavandă, de Ion R. Popa

Era spre sfârşitul verii. Crângăşenii abia terminaseră treierişul şi urmau să se pregătească de culesul porumbilor şi al viilor. Toamna se anunţa lungă şi frumoasă, după o vară care, de la Sfânta Maria, nu mai avusese ploi. Lipsa acestora, spuneau bătrânii, făcuse ca greierii să aibă „concerte” tot mai susţinute, seară de seară.

            Gospodăria lui Iordache Călugăru era una dintre cele mai temeinice din satul Crângaşi. Curtea era plină de păsări, porcii deja depăşiseră suta de kilograme, grâul se afla în hambar, datoriile la stat achitate încă din februarie, cum îi era obiceiul. Oile şi brânza urmau să fie aduse de cioban, iar varza o punea la acrit mai aproape de Sfântul Nicolae, ca în toţi anii. Mai avea de adus lemne de foc şi să macine, ca până în primăvară să nu mai aibă nevoie de nimic pentru casă.

            Se părea că este o familie fără griji, gândea Iordache Călugăru, aşezat pe un trunchi de salcâm de lângă poartă, când l-a văzut  oprindu-se pe Vanghele, cu care făcuse frontul de la Mărăşeşti şi pe care îl scosese din groapa cu var, unde fusese aruncat ca fiind mort de tifos. Când se întâlneau, de fiecare dată zâmbeau unul celuilalt, deşi lumea îl considera pe Iordache un posac, mai ales de când îşi pierduse unul din cei doi feciori. Au zâmbit şi de data asta.

            -Să trăieşti, Iordache! l-a salutat Vanghele, când acesta alunga câinele şi-l invita în curte.

            -Să trăieşti! Ce e cu tine? Ai păţit vreun necaz?

            -Eu, necaz? Am păţit multe, dar acum nu. Venii ca să văd butia lui Mitrică şi, dacă el nu este acasă, zisei să trec pe la tine, că nu te-am văzut de la Sânpietru şi, cât mai stăm de taină, poate ajunge şi el de pe unde-o fi. Ce faci? Pari cam amărât. Cei ca noi, care am făcut România Mare, nu ar trebui să mai avem griji şi nevoi, a spus Vanghele pe graiul său fonfăit.

            -Astea şi necazurile se ţin una de alta. Nu scapi de ele până când o pune pământ pe tine!

            -Ştiu, tu ai pierdut un copil când ajunsese dănac şi urma să vină popă în sat, Dumnezeu să-l ierte!

            -Pe ăla mi l-a luat Dumnezeu, dar ăsta? Ziceam că l-am învăţat carte şi o să vină lângă mine, în sat, că, ia uite, pe copiii noştri îi învaţă alţii, cine ştie de pe unde.

            -Păi, al tău n-ar putea să apuce un loc aci?

            -Al meu a fost trimis în Bugeac, de care, cred, ai auzit. Acolo sunt toate neamurile de oameni şi vorbesc toate limbile Pământului: turcă, tătară, rusă, ebraică, germană, română şi cari or mai fi, dacă nu sunt destule astea.

            -Şi, dacă nu s-o duce, ce-o să fie? s-a întrebat Vanghele.

            -Am fost la pretor, că mă cunoaşte de când cu pământu’ dat după război. Ştii ce mi-a spus? Dar încet, ca să nu audă alţii. Că aşa cum datoria noastră a fost să luptăm cu arma în mână pentru întregirea ţării, tot aşa e şi el dator să lupte cu condeiul şi vorba românească, pentru a întări ce-am făcut noi. Ce puteam să mai zic? Parcă mi-a fost ruşine de mine, mai ales după ce mi-a citit din lege că, în noile provincii unite cu ţara, vor fi numiţi toţi absolvenţii cu diplomă, „între cari şi învăţătorii normalişti cari îşi termină stagiul militar în cursul anului de se publică posturile rămase după transferări”, şi mi-a indicat cu degetul titlul legii şi articolul 187, pe care îl citise rar şi apăsat, că parcă îl văd şi acum în faţa ochilor. Dacă eu m-am dus cu legea în mână când a fost să-mi dea pământu’, acum tot aşa m-a primit şi el pe mine. „Cum faci, aşa ţi se face!” zice o vorbă românească. M-am împăcat cu ideea, am venit acasă şi am convins nevasta ca să nu-l mai jelească. I-auz-o, acum doar oftează în timp ce-i pregăteşte lucrurile cu care o să plece. La el nu era nevoie de convins, că doreşte din toată inima să ajungă acolo.

            -Când se duce?

            -La noapte; merge cu Lache până în Oraş, că ăsta vrea să-şi vândă nişte grâu în târg ca să facă rost de bani pentru nunţile din toamna asta, o mai avea să-şi cumpere ceva…, treaba lui! Manu o să se mai sfătuiască cu cumnatu’ Savu, care poate să-i mai dea nişte poveţe bune, că el, dacă e cârciumar, a avut de a face cu multe feluri de oameni.

-Lasă că ai băiat bun. Ştie ce e munca, a învăţat carte, se descurcă el. Bine că nu are nevastă şi copii, a gângăvit Vanghele.

            -Ştiu asta, dar uite ce pacoste pe el, să cadă tocmai în viesparu-ăla de lângă Tatar Bunar, unde cred că ştii ce s-a întâmplat măi înhăl’an.

            -Nu am aflat prea multe. Doar că au fost nişte morţi puşi pe seama muscalilor, care au dat iama.

            Iordache a făcut o pauză, s-a scărpinat sub pălărie şi a zis:

            -Vanghele, mai adastă aci ca să iau o tărăbuşcă de ţuică,  dup-aia mai tărăşim, şi s-a ridicat.

            -Bine faci, te aştept. Tu ştii măi multe, dacă citeşti jurnalele.

            Iordache a traversat curtea prin faţa casei, auzind-o din nou pe  Ruxandra oftând, şi s-a îndreptat spre baraca acoperită cu şindrilă, în care îşi ţinea butoaiele de băutură. A coborât cu grijă cele trei trepte din bârne de stejar, a luat tâlvul de pe o grindă, a tras dintr-un butoi pe care îl ştia că este început şi a turnat în „băşică”, cum denumise el o sticlă de formă sferică, de o jumătate de litru. Apoi s-a îndreptat spre Vanghele. Iar a auzit-o pe Ruxandra suspinând şi oftând. S-a oprit şi a făcut un pas spre scară:

            -Tu nu ai înţeles ce-am vorbit? Opreşte-te odată din ciumăreala asta, că o să faci băiatu’ să nu mai poată pleca, dacă te aude şi te vede în halul ăsta!

            -Mai bine nu-i dădeai la şcoală. Uite ce-a ieşit. Pe unu’ l-am pierdut, altu’ pleacă prin străini, şi noi tot singuri rămânem.

            -Nu zice aşa, femeie! Pleacă în lume, dar poartă cu el învăţătura pe care i-am dat-o eu, tu, dascălii de la şcoală, comandanţii din armată şi lumea cu care a avut de a face. El are, acolo unde o ajunge, un rol mai greu decât al meu la Mărăşeşti. Eu aveam în mână puşca cu care luptam, el nu are la îndemână decât condeiul şi vorba. Înţelegi, femeie? Cu mintea luptă. Şi în mintea lui, şi la inimă a pus tot ce am sădit noi, unul sau altul. Înţelegi? Alea trebuie să dea roade acum, cum au dat boabele de le-am semănat noi astă-primăvară.

            -Eu înţeleg, dar pe mine cine mă crede? Am crescut doi băieţi, numai eu ştiu cum, iar acum rămân fără niciunul? a ripostat Ruxandra, ieşind în capătul scării şi ştergându-şi ochii cu colţul basmalei negre.

            -Nu rămâi, o să vină îndărăt. Tu crezi că focul ăsta arde număi în pieptul tău? N-avea grijă! La mine este jăratecul mai tare, să ştii! Dar nu mă vait ca tine. Eu îl ţin acoperit cu vorbe de duh şi muncă, aşa cum ţii tu cărbunii în vatră învăluiţi în spuză. Iar când tu te vaiţi este ca şi cum ai sufla în ei ca să aţâţi vâlvătaia. Înţelegi? Aşa că, bagă de seamă la ce ţi-am spus!, baremi cât timp mai e Manu aci; dup-aia poţi să te şi jeleşti!

            Iordache a ajuns lângă Vanghele, căruia i-a întins tărăbuşca.

            -Asta e de-acum sau de an? a întrebat Vanghele privind cu jind la licoarea gălbuie din sticlă.

            -E de anul ăsta şi a ieşit cam acrişoară.

            -Ia s-o vedem. Hai noroc şi Doamne ajută! şi Vanghele a gâlgâit, încheind cu un plescăit de plăcere însoţit de o ridicare din sprâncene.

            -Cum ţi se pare? s-a grăbit Iordache să întrebe, luându-i sticla şi gâlgâind, la rându-i.

            -E bună, zău că e bună! Chiar dacă e puţin acrişoară, se simte tăria, iar culoarea o are de la butoiul făcut de mine, ha?

            -Bine că veni vorba! Treci într-o zi, dar mai spre culesul viilor, ca să  aranjezi cercurile la butoaie, cum ştii tu. Mi-a mai dat Savu două.

            -Trec, sigur că trec, dar nu te întrebai, Manu unde este?

            -Se duse să-şi ia la revedere de la prieteni, poate de la vreo fată… Trebuie să ajungă.

            Abia au apucat să mai ia o dată din „băşică” şi s-au trezit cu Mitrică, clientul lui Vanghele în poartă. Iordache l-a poftit înăuntru, iar acesta, după ce a dat mâna cu fiecare, s-a adresat meseriaşului:

            -Nea Vanghele, auzii că mă căutaşi când nu eram acasă; de-aia venii după mata…

            -Stai şi tu mai domol, nu-l lua aşa de repede! Mai bine trage şi tu o duşcă! şi Iordache i-a înmânat tărăbuşca.

            Ca mulţi alţi săteni, Mitrică avea complexe în faţa lui Iordache, cu care nu avusese de a face niciodată, nici de bine, nici de rău. Acum stătea în faţa acestuia cu sfială, deşi nejustificată.

            -Am şi eu, dar o să gust ca să văd cum este, că toată lumea spune că faci băuturi bune.

            Mitrică a luat o gură şi a decis:

-Au dreptate, domne! Este puţin acrişoară, dar asta îi sporeşte tăria, o face mai aspră la limbă.

            -Atunci, să mergem! s-a ridicat Vanghele. Uite că e aproape amiaza mare.

            -La asta mă gândeam şi eu. Avem timp până deseară? era îngrijorat Mitrică, păşind alături de Vanghele, dar cu o bucurie în sinea lui, care venea din înlăturarea bariei ce îl separase de Iordache Călugăru.

            Rămas singur, Iordache a scos un oftat adânc, pe care l-a înăbuşit repede privind spre tinda casei, unde putea să se afle Ruxandra. A continuat să se mai ocupe de „băşica” respectivă, până când Ruxandra a ieşit în capătul scării şi i-a zis:

            -Adu şi tu nişte apă, că eu sunt prinsă aici cu toate astea, şi mai îmi dă şi o pisică ocol, vrea să mă înşele ca să-mi ia puiul. Uite că nu mai este nici în piua păsărilor şi or să ceară şi porcii.

            Iordache s-a ridicat abătut, i-a înmânat „băşica” în care mai rămăsese ceva, a luat cobiliţa, şiştarul, o găleată emailată pe care le-o adusese Manu şi a plecat spre fântână. După un timp, Ruxandra s-a auzit oftând în voie.

            La întoarcere, Iordache l-a întâlnit pe Manu, venit din sat,  deschizându-i poarta. Feciorul lui Iordache îi semăna în bună măsură: potrivit de înalt, bine legat, părul  blond şi ondulat, ochii albaştri şi vioi, unele trăsături avându-le şi de la mama sa, ceea ce, mai în glumă, mai în serios, cândva dăduse naştere la dispute cu privire la… contribuţia fiecăruia.

            -Fă-ţi timp ca să te odihneşti cât de cât, că nu se ştie câte zile vei face pe drumul ăsta!

            -După masa de prânz, am să mă culc, n-avea grijă! l-a asigurat Manu.

            Tot timpul mesei nu au încetat cu poveţele. Mai ales Ruxandra, care se străduia să se abţină de la plâns, ceea ce o determina să se simtă ca într-o strânsoare. Observând, Iordache a oprit-o:

            -Ajunge, că-i făcuşi capu’ calendar! Oricum, nu poţi tu să-ţi dai seama de pe vatra ta – de unde nu te-ai depărtat decât din joi în Paşti până la Capu-Dealului, Cumpăna şi la soră-ta, la Oraş – ce va întâlni el în cale.

            Ruxandra i-a aruncat o privire în care i se citea durerea de mamă şi s-a mulţumit să tacă înghiţind în sec, dar şi să plece, îndată ce a strâns masa, ca să măture bătătura, cum făcea mereu când era supărată.

            Manu s-a culcat în „odaia bună”, ca să nu fie deranjat de nimeni. A privit fotografiile de pe pereţi, zăbovind asupra tabloului fratelui său, s-a gândit la vrute şi nevrute, trecând în revistă colegii din şcoala normală, scene din armată. Dintr-o dată, i-a apărut în faţa ochilor imaginea Crucii de pe Caraiman, ridicată din iniţiativa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand în Onoarea Eroilor Neamului ai Luptei pentru Întregire. „Păcat că s-a stins aceste rege! Nu ştiu dacă a fost la fel ca înaintaşul său, dar, oricum, a fost mare, mândria românilor, pe care i-a condus în lupta de depăşire a unuia dintre cele mai grele momente din istoria românilor, ba chiar să obţină o mare izbândă naţională, întregirea neamului şi a ţării. Nu degeaba i s-a spus Întregitorul!”

            Apoi, i-a apărut în faţă mulţimea care participase la sfinţirea monumentului, în urmă cu doi ani, chiar de Ziua Înălţării Sfintei Cruci, la care a participat ca gradat terist, împreună cu alţi colegi, din partea regimentului în care satisfăcea serviciul militar.

            În sfârşit, a adormit. A visat monumentul acela falnic şi pe un bătrân preot care i-a vorbit despre semnificaţia acestuia întru gloria poporului român şi a regelui, apoi momentul despărţirii de mamă şi de tată care îl plângeau, dar a apărut de undeva profesorul său de pedagogie, care le-a spus categoric: „Ce tot îl plângeţi? Doar nu pleacă la război şi nici din ţară nu o să iasă. Lăsaţi băiatul să meargă unde ţara şi neamul au nevoie de el! Prezenţa lui acolo are un rost bine definit”, ceea ce pe ei i-a liniştit şi pe el l-a îmbărbătat.

            Manu s-a trezit spre seară într-un roi de muşte, mirându-se de unde au apărut, fiindcă la început nu a fost niciuna. Era transpirat ca în timpul verii, la secerat. A auzit voci în curte. Ghiţă Gurgui, venind de la fântână, lăsase cobiliţa cu găleţile în uliţă, intrase în curte şi discuta cu Iordache despre plecarea lui.

            -L-am căutat la planetă, să ştii, vărule, îi spunea lui Iordache, care a zâmbit şi a ridicat sprâncenele întrebător, deşi el nu dădea mare atenţie previziunilor lui Ghiţă.

            -Ce-ai aflat de-acolo?

            -Drumul lui e cu dus şi întors; asta înseamnă că nu stă mult. Într-un an se întoarce; cam în coptul grâului. Încă şi bucuros că a cunoscut locuri şi oameni de pe meleagurile alea, unde plecarea lui lasă în urmă păreri de rău, feţe întristate şi chiar lacrimi.

            -Cum va fi primit, dacă şti?

            -Bine, bine de tot! Mai mult, unele femei, dar mai ales una, îi fac zâmbri, şi a început să râdă Gurgui.

            -O pune vreuna mâna pe el de n-o măi veni deloc? şi-a făcut apariţia în capătul scării Ruxandra.

            -Îmi e ceva neclar aici. Aşa s-ar părea, dar nu are parte de ea, că se întoarce singur.

            -Nu mi-e frică de una ca asta, că el nu iese din vorba noastră. De i-o cădea vreuna la inimă, o aduce încoace, era sigur Iordache.

            -Dar vorba noastră este cam departe de el, s-a îndoit Ruxandra.

            -Să ia pe cine o vrea el, eu nu mă amestec, dar să vină cu ea aici, că nu am cui să las tot rostu’, numai pe el îl am, s-a menţinut pe linia sa Iordache, deja cunoscută de Manu.

            În pragul casei a apărut Manu, zâmbind. Ruxandra îl privea ca pe o icoană, iar Iordache cu satisfacţie neprefăcută, în timp ce Gurgui parcă  îl vedea pentru prima dată.

            -N-aveţi grijă, că nu pleacă el din satu’ lui. Am să caut eu la planetă şi o să-i găsesc „scrisa”. O să vă spun atunci, şi Ghiţă s-a îndreptat spre poartă cu capul plecat.

            -Nea Ghiţă, stai aşa ca să-mi iau rămas bun de la dumneata, că poate doar peste un an ne mai vedem, şi a coborât scara.

            -Mergi sănătos, să nu ne faci de ruşine pe unde-ajungi şi să nu ne uiţi! i-a urat Gurgui, grăbindu-se spre poartă, cu ochii înlăcrimaţi.

            -Nu mai e mult şi o să ne strige Lache, a schimbat vorba Iordache, în timp ce Ruxandra a intrat în casă lăcrimând.

            Rămaşi amândoi, Iordache şi Manu au continuat discuţia, primul strecurând unele poveţe. Îndreptându-şi privirea spre dudul din faţa coşarului, Iordache a observat că găinile începuseră să urce pentru noapte. „Se sfârşi şi ziua asta!”, după care şi-a privit fiul cu duioşie. Au fost chemaţi de Ruxandra la masă.

            -Eu nu mănânc, a declarat Iordache.

            -Nici mie nu mi-e foame,  s-a eschivat şi Manu.

            -Ia, maică, mâncare gătită, că nu se ştie dacă pe-acolo te mai roagă cineva cu de-astea! a insistat Ruxandra.

            În cele din urmă, Manu s-a aşezat la masă, puiul la grătar făcându-i poftă. „Şi-apoi, poate are dreptate mama!”, şi-a zis el.

            Nu apucase Ruxandra să aprindă lampa când, la poartă, a apărut Traian, fiul lui Lache, un băieţandru brunet, cu ochii verzi, potrivit de înalt, mândria părinţilor.

            -Zice tata că o să plecaţi mai devreme, ca să mergeţi mai încet. El e gata. Venii ca să vă ajut  cu bagajul. Celelalte sunt deja aşezate, împreună cu ale noastre, s-a adresat el lui Iordache, care îi înmânase mai devreme  pe cele ce urmau să rămână la Savu.

            Manu avea cufărul cu care făcuse armata şi o raniţă, devenită la modă după război, în care Ruxandra îi pusese mâncarea de drum, ca să nu fie pe acelaşi loc  cu îmbrăcămintea.

            Traian a plecat înainte purtând cufărul, Manu a mai zăbovit puţin, apoi s-a îndreptat spre poartă, urmat de Iordache şi Ruxandra. S-au îmbrăţişat, înainte de a fi ieşit, unul urându-i „Să nu ne faci de ruşine, să nu te laşi întărâtat de alţii, dar nici tu să nu-i stârneşti pe ei şi să nu uiţi de unde ai plecat! Mergi sănătos şi să ne vedem cu bine!”, i-a zis Iordache bătându-l pe umeri şi privindu-l în ochi. „Să ai grijă de tine, să te fereşti de beţivi, de cei puşi pe gâlceavă şi de oamenii şireţi, să te întorci cât mai repede şi sănătos!”, l-a îndemnat Ruxandra.

            A plecat pe urmele lui Traian, Iordache şi Ruxandra urmărindu-i silueta, din poartă,  prin umbra lăsată de salcâmii ce flancau uliţa. Când nu l-au mai zărit, au intrat în curte şi Ruxandra s-a aşezat devastată pe lemnul aflat la poartă, păstrând încă imaginea cu Manu dispărând spre casa lui Lache prin „tunelul” dat de împreunarea coroanelor salcâmilor peste uliţă. Şi-a pus capul între palme, coatele pe genunchi şi a plâns. Iordache a respectat momentul, fiind la rându-i zdrobit de durere. El nu a plâns, dar îi venea să urle.

            -De ce nu ne-om fi dus şi noi cu el, că doar era aci, aproape! s-a mirat Ruxandra.

            -Lasă, e mai bine aşa! Mai dădeai apă la şoareci şi pe-acolo, de pleca băiatu’ cu inima-ndoită, s-a menţinut tare Iordache.


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.