Tăblițele de la Tărtăcuța, de Liviu Florian Jianu

Miruna Ionescu si Ioana Maria Ardelean

Tăblițele de la Tărtăcuța

 

Este evident ce se întâmplă după un sfert de veac, de la Marea revoluție culturală a poporului englez.

În Cetatea Tuturor banilor.

Un profesor universitar – nu dau numele – să nu se creadă că îl simpatizez – ca să facă rost de vreo 30000 de lire sterline, o bagatelă, pentru un program Mathlab, ultima versiune, a anului, care – de altfel – va și expira, îndată ce îl va achiziționa – și va obliga întregul staff universitar – la încă o curbă de sacrificii – adică, măriri de salarii – din care să nu mai rămână nimic pentru altceva, plus pușcărie și dna, pentru tot lotul olimpic național, ei bine, el, ca o minte magnifică, a învățământului nostru, de când e lumea, a găsit soluțiunea: am un garaj? Da. Ce am, în el? Nimic. Că mașina nevestei, o țin pe afară. Și a mea, e de serviciu. Germană. Primă audiție. Nu mi-o dă nimeni. Să fac, ce vreau cu ea  Și atunci, la cine să apelez? La mișcarea literară de avangardă? La Florentin Smarandache?

Nu știu dacă este momentul propice, tocmai de anul nou, cu atâtea îndolieri, la azilul lui natal de bătrâni, din Bălcești, rămas fără mathlaburi. Să  calculeze rația de medicamente, și mâncare. Că distracție… Să tot râzi, cu Florentin Smarandache… De bancurile altora…

Dar să nu vă rețin de la prepararea meselor festive… oriunde ați fi  pe drum… spre alte orizonturi roșii…Chiar și maghiare… Noi ne-am înțeles bine , întotdeauna… cât timp eram și suntem, în pace…Nu cred că este cazul să ne batem pe mathlaburi…

Așadar, bravul nostru general al serviciilor universitare, cu sprijinul propriei mamei, sunt convins, care l-a susținut totdeauna, altfel – ajungea atât de sus? În înțelepciune – a invitat la el acasă un vajnic comentator politic care, și el, avea o problemă cât veșnicia: unde să își repare mașina, cielo, cumpărată, în rate, cu ani în urmă, poate, chiar second, poate, chiar cu ajutorul unui fost coleg, de educație?

Așa că eu am văzut cu ochii mei: ligheanul verde deschis, sub un Cielo, cam prăzuliu, lipsea, probabil ori uleiul, ori antigelul, dar – vine revelionul – și nu se poate să nu vină și iepurasul – si tot orașul – pune mână de la mână, de un bacșiș, și – dacă nu cumpără mathlabul – că tot nu are viață veșnică – cumpără măcar uleiul. Că antigelul – dacă ții mașina în garaj – este, poate, suficient, dar nu necesar – dacă învelești bine, mașina, cu folie.

Ceea ce era de demonstrat.

Decât un car de minte, mai bine un ban, deștept foc.

 

 

PS,. Uitasem. Vedeți ce înseamnă să faci bine unui fost coleg/ să îi dai și tu, acolo, de o masă de tenis, să nu moară, de obez, de foame? Pe mișcarea asta literară, de avangardă, în care nu mișcă nimeni, pe teren? Nici măcar jocuri de mână – simple – pe școli, licee, județene, naționale? Evident, tot de mecanici, și tinichigii, avem nevoie. Cine să ne mai repare plasele? Când trag roboții, cu rachete nucleare, bombe, și varii proiectile și ghiulele, care mai de care mai perforante, în ele?

Vedeți, de-aia nu mi-am dat eu doctoratul. Cum să joc fotbal cu ei, când eu joc cu mâna? Simplu? Chiar și singur?

Ce să fac? Dacă mă lasă singur, toată tehnologia, învățământului?

Are o singură calitate.

Mai comunici cu ea, cu mai mulți, odată.

Dar să nu deschideți corespondența.

DACĂ E LUPUL?

 

Lasă un răspuns