Strămoșul nostru, maimuța, de Liviu Florian Jianu

Strămoșul nostru, maimuța
Azi dimineață, (este 10 fără 7), mergând în parc, întâlnesc, pe bicicletă, o maimuță. Pedala încet, sub poveri, în fața mea.
Era îmbrăcată gros, să fie pregătită pentru orice vreme, avea o șapcă solidă, albastră, o bicicletă veche, cam ruginită, dar bună – cu mai multe viteze, chiar – și purta o coamă ca o claie de păr, de plase mițoase – ba pe coarne, ba pe portbagajul din spate – care nu se ridica și cobora  automat  – iar pe ultima – ca un mare semn de banane și portocale – scria Cofe Land.

          Cel mai mare Parc de Distracție. De pe orice meridian – v-ați afla.
          Eu am fost în cel Răsăritean, – 1 oră și jumătate.
          Am pedalat plin de respect, în urma strămoșului nostru.
          Admirându-i îndeletnicirile. De unde a plecat, și unde a ajuns. La câte se pricepea. Căci el – ce banane și portocale să fi avut – pe plasele astea – să dea? Și adunate de pe unde?
          Și în ce condiții de trai civilizat? Spiritualizat?
          Până când, l-am pierdut din ochi.
          Am descălecat. În semn de veșnică amintire.
          Am înaintat.
          Și mi-a căzut în orbire – Pandora. Atât de albă – sus, și jos – neagră, se unduia – din jumătatea ei de sirenă – drept din gleznele de statuie.
          Și fața ei lucea ca un chip cerat de monedă.
          Pe care – cine o privea – încremenea.
          Și a încremenit și ea.
 

Lasă un răspuns