Stoker: Cronică de film, de Mirela Teodorescu

descărcare

Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit  .–  (Franz Kafka)

 

Primit cu răceală la Sundance, Stoker e primul film hollywoodian al lui Park Chan-wook. Filmul lui precedent, Sete (Bakjwi pe titlul său sud-coreean), e o adaptare după Thérèse Raquin al lui Zola, cu un preot vampir pe post de protagonist. Stoker e un hibrid încă şi mai bizar. Punctul de plecare al poveştii e cel din Shadow of a Doubt al lui Hitchcock, unde viaţa unei adolescente era dată peste cap de apariţia unui unchi enigmatic, numit (ca şi aici) Charlie. Filmând pentru prima dată într-un mediu american (identificat, pur formal, drept Connecticut-ul zilelor noastre), regizorul lui Oldboy îl ermetizează şi-l goticizează. Adolescenta din filmul lui locuieşte cu mama ei într-o casă izolată, ale cărei împrejurimi (foarte neguros-romantice la ceas de noapte) nu le părăseşte decât pentru o ocazională altercaţie cu gaşca (generică) de derbedei de la ea din liceu. O altă rudă, venită pe-acolo doar în vizită, reuşeşte să se îndepărteze mai mult – şi anume până la un motel sinistru (asocierile sînt, desigur, tot hitchcockiene).

Cu excepţia lui Charlie, personajele tind să poarte nume cu rezonanţe livreşti, ca India sau Gwendolyn. India arată ca o adolescentă goth (gen Addams Family) , dar atât mama ei (Nicole Kidman), cît şi Charlie (Matthew Goode), par să-şi aleagă hainele conform unor etaloane de glamour din alte vremuri. Park păstrează tema zolesciana din Sete – revelaţia finală a poveştii priveşte un anumit „ceva” pe care India şi unchiul ei „îl au în sânge”. De data asta, motivul vampirului e doar evocat discret – numele de familie al eroinei e Stoker, iar faţa lui Kidman arată ca o mască a tinereţii fără bătrîneţe. În schimb, tema „deşteptării” puberale e apăsată tare. Singurul „clei” care leagă, cât de cât, toate aceste teme, motive, citate, clişee de gen etc., e „cleiul” stilului-de-dragul-stilului: racordurile dintre imagini adiacente se întemeiază adesea nu (numai) pe logică narativă, ci (şi) pe similarităţile pur grafice (de formă, de culoare) dintre obiecte şi acţiuni plasate în spaţii diferite.

 

Personajul negativ pe care îl portretizează Matthew Goode în “Stoker” a fost comparat cu diabolicul unchi Charlie interpretat de Joseph Cotten în thriller-ul hitchcockian “Shadow of a Doubt” din anul 1943, actele de violenţă pe care le comite fiind atât de şocante încât laureatul premiului Oscar Colin Firth a renunţat să-l întruchipeze pe marele ecran şi i-a lăsat drumul liber compatriotului său mai tânăr: “Personajul meu apare la o înmormântare. Scena cu care se deschide filmul le are ca protagoniste pe Nicole şi Mia, care sunt mamă şi fiică. Charlie este unchiul, iar cel care a decedat este fratele lui. Charlie nu s-a aflat prin preajmă vreme de 25 de ani fiindcă a călătorit (sau cel puţin aşa suntem lăsaţi să credem), dar diverse persoane încep să dispară după sosirea lui. Apoi îţi dai seama că există o predispoziţie de a comite fapte malefice în sângele acestei familii. Ar trebui să fie un film minunat“.

„Nu trebuie să fim prieteni, suntem familie”, îi spune India Stoker  noului ei unchi preferat, Charlie (Matthew Goode), aflat în vizită pe termen nedeterminat. O observaţie cuminte ce ascunde secretele întunecate din spatele lui Stoker/Legături suspecte.
Motivaţiile personajelor sunt în aer de la început şi se risipesc precum norii într-o zi senină. La final, nu mai ştii ce o impulsionează pe India, fiindcă „educaţia” ei, dată de tată şi de unchi, it’s a mess. Toată treaba cu hunter-hunted (clişeul cu tv-ul deschis pe Animal Planet, hm…): Miller (scenaristul filmului) a încercat să evite banalul şi a ieşit confuzie.
Poveste teribilă, senzorială, în care toate simţurile sunt la pândă – auzul, prin vântul care suflă, gâzele bâzâind sau metronomul care toacă timpul ca un satâr, ca şi muzica la pian care se ridică răsucindu-se erotic în aer, mai bună decât o scenă de sex explicit, e de departe liderul lor – de la celebrul regizor coreean Park Chan-wook.

Mia Wasikowska, blonda actriţă din Alice in Wonderland şi foarte impresionanta roşcată din Jane Eyre (cea mai umană versiune, cu cel mai normal şi emoţionant final de până acum), aduce acestei poveşti stranii un personaj la fel de întunecat ca şi părul ei. Şi, pentru prima dată o vezi cu adevărat. O vezi, o urmăreşti fascinat jucând. Ochii cu lentile ciudate, mari şi expresivi, cuminţenia trupului din cadrele statice, liniştea ei înţepenită îţi rămân în minte. Şi, repet, extraordinar este la film că aerul este pur manga, 100% asiatic.

Rotund, cu vocea fetei din off la început şi la sfârşit, cu o imagine impecabilă din punct de vedere plastic şi estetic, camera care se mişcă încet, ca un animal de pradă la pândă, plus multe prim-planuri, montaj savant, cu racorduri şi unghiuri neaşteptate care măresc tensiunea, filmul tatălui celebrului Oldboy, nu are cum să te lase indiferent.

O poveste pe muchie de cuţit, dură, violentă, incestuoasă, plină cu găselniţe vizuale, cu scene originale şi o plăcută hiperbolizare a sunetelor de fond, cu umor negru şi macabru din plin mai ales spre final, sânge exact cum îi place lui Tarantino. Un film atent la detalii, senzual, rău, pe măsură ce violenţa se propagă.

Explicaţiile apar în poveste târziu şi cu multă zgârcenie, perfect gramaj pentru suspans şi dramatism. Curat, stilizat, filmul regizorului te ţine atent, încordat, fără să respiri. Surprizele curg şi, scenă după scenă, neprevizibil, povestea te duce către punctul ei neaşteptat de climax.

Sigur, personal, nu sunt de acord cu arătarea răului într-un mod atât de frumos realizat vizual, aproape poetic, dar intru în convenţia cineastului şi vă recomand filmul din toată inima. Pentru că, dincolo de partea morală, povestea acestei familii disfuncţionale vă va uimi. Un studiu de caz despre ereditate şi legea junglei.

Lasă un răspuns