Stefan Vladutescu: The communicative instance. Din cărțile profesorilor

The communicative instance

Emergenţa comunicării în mod inexplicabil de rapid are loc sub presiunea unei construcţii ce se situează ontologic în prealabilul inţierii unei comunicări. Propensiunea fiinţei umane către comunicare se este un construct cognitiv prealabil. Orice fiinţă umană are impregnate în fondul său cognitiv şi cogitativ structuri de antamare a comunicării. Nucleele prealabile de comunicare apar ca nişte conectori care fac, pasiv, legătura înainte ca “semnalul electric” să fie declanşat. Aceste “cabluri” de conectare prealabile sunt structuri cogitative potenţiale. Fără a fi făcut o şcoală anume, orice persoană are idee cum să realizeze o comunicare. Comunicarea este, în componentele sale bazale, o deprindere, precum mersul pe jos, mersul pe bicilcletă, alergatul etc. Comunicarea nu necesită şcoală şi nici pregătire specială pentru a fi pusă în practică. A comunica este, principial, o deprindere ca oricare alta. De aici decurge faptul că iniţierea şi derularea unei comunicări sunt deprinderi culturale bazale ale fiinţei umane.

Comunicarea este un proces cu o emergenţă rapidă, întrucât fiinţa umană este construită cultural şi pentru comunicare. Există o “ştiinţă” prealabilă a comunicării şi un know-how prealabil al comunicării care se fac vizibile în practica comunicării. Fiinţa umană este fundamental o fiinţă comunicaţională. Comunicarea nu este nicidecum un lucru simplu. Dar potenţialul de comunicare al fiinţei umane este atât de ridicat, încât pare că o comunicare se naşte de la sine. Dotarea culturală a oamenilor determină o inexplicabil de rapidă edificare a comunicării. Construcţia comunicării se produce sub supravegherea iniţială automatică a unei instanţe comunicative. Dotările culturale sunt conectorii prealabili prin care se va pune în curs o comunicare concretă. Potenţialul de conectori şi actualizarea unor curenţi de comunicare generează procesele de comunicare. Dotările culturale prealabile permit instaurarea unei instanţe de comunicare care dirijează iniţial automatic declanşarea comunicării şi care ulterior gerează derularea comunicării.

Curentul electric al comunicării face să se constituie comunicarea şi ca persoanele să devină comunicatori. Instanţa care configurează, comandă şi controlează declanşarea comunicării şi derularea-finalizarea comunicării este instanţa de comunicare. Tot instanţa de comunicare este cea care validează persoanele drept comunicatori.

Comunicarea generează pe comunicatori ca şi comunicatori. Ea îi generează, îi constituie. Fără comunicare, persoanele nu sunt comunicatori. Comunicarea le învesteşte cu un rol special şi fundamental: acela de comunicator. Comunicarea impregnează cu un rol. Persoana devine comunicator doar dacă comunicarea se instituie. Prin accederea în spaţiul comunicării are loc acreditarea ca comunicator. Acreditarea o face instanţa de comunicare şi tot ea este cea care definitivează profilul de comunicator specific. Instanţa hotărăşte dacă şi ce fel de comunicator este cineva.

După cum se ştie, nimeni nu se poate insinua drept comunicator, astfel încât să inducă o comunicare de care cel vizat să nu-şi dea seama. Comunicatorii comunică în calitate de “comunicatori”. Dacă nu este acreditat drept comunicator, un intervenient nu accede în comunicare. Ştim că comunicarea înseamnă “comunizare”. Două persoane devin comunicatori în măsura în care comunizeză elemente şi devin elemente ale unui sistem de comunicare. Un intervenient neacreditat ca atare nu are ce comuniza. Contribuţia comunicaţională a unui intervenient neacreditat este ignorată. Pentru a avea un cuvânt de spus în comunicare nici un comunicator nu vine prea târziu. Validarea ca şi comunicator se face în raport de scop, prezenţă, expectations, requirements, desires etc. Comunicarea îi pune în întârziere pe cei neacreditaţi. Principiul adaptării (Burgoon-Stern-Dillman) arată că în comunicare nu se accede decât prin adaptare, iar adaptarea este un proces, iar nu un simplu act instantaneu. Pe de altă parte, este binecunoscut “the goal/grasp model” prin care se prezintă şi se descrie “how people come to evaluate and choose the other people as communicators” (Liska J. R., Cronkhite G., 1995, p. 77).

Lasă un răspuns