Ştefan Vlăduţescu: Mesaj şi comunicare în filosofie. Recenzie de Mirela Teodorescu

Ştefan Vlăduţescu: Mesaj şi comunicare în filosofie. 

Recenzie de Mirela Teodorescu

În ultimii ani, profesorul Ştefan Vlăduţescu ne-a onorat cu articole, studii, cărţi de o certă valoare ştiinţifică în domeniul comunicării, multe dintre ele aducând idei noi pe axele comunicării. Volumul Mesaj şi comunicare în filisofie, apărut în 2006 la Editura Sitech, reprezintă o noutate în filosofia comunicării prin unicitatea temei abordata, profesorul Vlăduţescu fiind un exeget în teoria mesajului şi a comunicării.

“Obiectivul acestui studiu este acela de a configura un concept de mesaj care să acopere necesităţile comunicării filosofice”, cum însăşi domnia sa afirmă în introducerea volumului. Plecând de la afirmaţia lui Gilles Deleuze, „conceptul este cel care împiedică gândirea să fie o simplă opinie, o părere, o discuţie, o flecăreală„, autorul îşi construieşte, argumentează, demonstrează afirmaţiile.

În metafizică, şi în special în ontologie, un concept reprezintă o categorie fundamentală a existenţei. În filozofia contemporană, există cel puţin trei căi de prevalare pentru a întelege semnificaţia conceptului: conceptele ca reprezentare mentală, unde conceptele sunt entităţi ce există în mental; conceptele ca abilităţi, unde conceptele sunt abilităţi exclusive pentru agenţii cognitivi; conceptele ca obiecte abstracte, unde obiectele sunt constituienţi ai propozitiilor care mediază între gândire, limba şi referinţe.

Teoria clasică a conceptelor,  de asemenea menţionată ca teoria empirică a conceptelor, apare în vechea teorie a conceptelor (ca o cale către Aristotel), şi a fost susţinută puternic până în anii 1970. Teoria clasică a conceptelor spune că acestea au o structură definitorie. Definiţiile adecvate modului cerut de aceasta teorie în mod uzual iai forma unei liste de trăsături. Aceste trăsături trebuie să aibă doua importante calităţi care să asigure o definiţie comprehensiva, necesitatea şi suficienţa  membrilor clasei lucrurilor acoperite de conceptul particular. O trăsătură este considerata necesară dacă fiecare membru al clasei desemnate are acea trasatură şi este suficientă dacă o proprietate o au toate părţile cerute prin definiţie.

 

În mod implicit, prin deschiderea problemei mesajului în comunicarea filosofică se desfăşoară, în subsidiar, un discurs situat la intersecţia mesagologiei (teoria mesajului) şi comunicologiei (teoria comunicării), ambele subsumate reflecţiei filosofice de orientare hermeneutică.

Hermeneutica comunicării este câmpul de cunoaştere organizat în jurul axei hermeneutice. Corpusul de analiză îl constituie opera lui Hans-Georg Gadamer. Acesta este întemeietorul hermeneuticii filosofice şi unul dintre fondatorii hermeneuticii comunicării. Radiografia articulaţiei tetice a operei gadameriene, ne spune autorul, evidenţiază că în interiorul comunicării au loc inevitabil activităţi hermeneutice; comunicarea include puternice fluxuri interpretativ-hermeneutice. Gadamer consideră interpretarea ca proces intrinsec comunicării: nu există comunicare fără interpretare. Se relevă ca elemente ale concepţiei hermeneutice gadameriene a comunicării: universalitatea interpretării (a raţiunii, a limbii şi a înţelegerii), situaţia hermeneutică (adresarea, fuziunea orizonturilor), principiul şi canonul interpretării, sunt idei evidenţiate şi procesate în lucrare.

 

Premisa de la care pleacă este aceea că atât în spaţiul gândirii filosofice, cât şi în acela al reflecţiei aplicate este necesară o conceptualizare a mesajului şi comunicării. În acest sens, se impune regândirea rolului explicitului şi implicitului în discursul prin care are loc organizarea conceptuală a experienţei trăite, în structurarea cogitativă a materialului cognitiv. Tensiunea dintre implicit şi explicit stă la baza a ceea ce, în perimetrul intersubiectivităţii limbajuale numită comunicare, acţionează ca mesaj. “Comunicarea, arată autorul, se profilează ca fundal pe care pentru a deveni evident se proiectează holografic mesajul”. Mileniul trei începe cu filosofemul mesajului şi cu cel al comunicării, care sunt impuse prin argumentare. Orientarea pe cercetarea spusei urmează presupunerilor cercetării orientate.

Faptul fundamental al lumii moderne este faptul pluralităţii inteligibilităţii, derivată indirectă a identităţii în diferenţe. Comunicarea reprezintă locul identităţii ca diferenţă şi al diferenţei ca identitate. Pe perimetrul ei, mesajul apare ca punct de echilibru-tensiune între unicitate şi pluralitate. Semnificanţa pe care o înmagazinăm în mesaj şi comunicare are ca reper central tensiunea între act şi fapt: actul de semnificare şi faptul de comprehensiune. Modul în care se va ajunge la faptul comprehensiunii este comandat de actul prin care se dă sau se lasă a se înţelege. Elementele modului reprezintă evenimente ale raţionalităţii discursiv-procesuale. Producţiile literar-filosofice propagă semnificatii/parabole. Tot ce există poartă, capătă sau menţin o semnificaţie. Toate aceste situaţii de întâlnire interumană sunt caracterizate de o adresare. Suportul intern pe care se sprijină adresarea-discurs se numeşte mesaj. Prin urmare, trăim într-o lume de mesaje.

Orice mesaj îndrumă spre o practică. Ceea ce individualizează mesajul filosofic este că el conduce, induce, produce şi realizează practici spirituale. Scopul mesajului filosofic este transformarea spirituală prin practici mentale, intelectuale, cogitative şi limbajuale. Filosofia este o practică transformatoare. Mesajul filosofic constă în ideatica transformativă.

Situaţia paradoxală a filosofului este clar exprimată prin opoziţia între ceea ce filosoful spune despre sine însuşi şi judecata cu referire la omul simplu. Prin Hegel, filosoful pretinde că a ajuns în spaţiul adevărului, este aproape de Domnul, citeşte “poruncile direct în original”, este convins că discursul său este inatacabil. Acest fapt îi apare omului simplu ca o pretenţie exagerată, mai mult chiar, ca o pretenţie periculoasă, aşa cum apare (pe nedrept!) în societate. Sarcina hermeneuticii este să axiologizeze corect mesajul.

Lucrarea de faţă se înscrie în ceea ce s-a numit dinamica „reelaborării matricei categoriale a filosofiei contemporane” (Pârvu, 1985, p. 7) şi se constituie drept răspuns implicit la o întrebare dublă: ce face ca filosofia să fie „filosofie” şi ce individualizează  discursul filosofic, făcând dintr-un text un „text filosofic”, o comunicare filosofică, un mesaj filosofic? “De ce s-ar numi ce facem noi aici <filosofie>?”- se întreabă L. Wittgenstein (1993, p. 138). Ca răspuns, se va argumenta în direcţia şi cu convingerea demonstrării tezei duble că:

1. esenţial în comunicarea filosofică, precum în orice alt tip de comunicare, nu este producătorul, ci mesajul filosofic pe care acesta reuşeşte să-l transmită;

2. trăsătura distinctivă a comunicării filosofice, a discursului filosofic, a textului filosofic ca practică de comunicare o constituie abordarea ştiinţifică a filosofemelor, mesajul „filosofematic”, iar acest mesaj vine întotdeauna după.

 

Filozofia este un domeniu privilegiat astazi, având în vedere rolul pe care comunicarea îl joacă în mai toate aspectele vieţii cotidiene.Schimbările sociale survenite prin impactul media sunt evidente, motiv pentru care sintagma societate comunicaţională globalizatădevine tot mai des utilizată.Evoluţia acestei noi societăţi (denumită comunicaţională, informaţională, media etc.) necesită explorarea relaţiilor dintre teoria comunicării şi domeniile tradiţionale ale filosofiei, cum ar fi ontologia, filosofia limbajului, epistemologia, filosofia socială sau politică, respectiv etica.Există mulţi gânditori care au acordat o atenţie specială domeniului emergent de filosofia comunicării, de la Empedocle şi Aristotel, la Leibniz, Dewey, Husserl, Merleau-Ponty, Wittgenstein, Luhmann şi Habermas, dar un discurs sistematice pe marginea acestui subiect a început să se constituie abia în ultimii ani. Mulţi teoreticieni se referă la comunicare, în general, dar au făcut-o într-o manieră ad hoc, subliniind aspecte specifice ale comunicării, dar ignorând perspectiva de ansamblu. Nu doar că există o nevoie de reflecţie filosofică asupra comunicării din perspectiva ştiinţelor comunicării, dar există, de asemenea, o astfel de nevoie din perspectiva  filosofiei ca atare, care va beneficia de o includere a structurilor şi explicaţiilor legate de comunicare în propriul trunchi disciplinar.Mai mult decât atât, o reflecţie filosofică asupra comunicării poate impune noi interogări şi, mai apoi, practici care ar putea ajuta la atenuarea mecanismelor represive (de control) astăzi, încurajând dezbaterile deschise şi gândirea critică. Filosofia comunicării cuprinde o varietate de probleme, inclusiv întrebări reflexive, teoretice, analitice, normative şi istorice legate de comunicarea ca un fenomen sau un proces dialectic, o realitateo formă socialăsau expresie. Ceea ce distinge filosofia comunicării de alte abordări este preocuparea sa de a răspunde la întrebarea referitoare la formarea metodologiei procesului de comunicare. De fapt, întrebarea centrală este următoarea: care este locul comunicării în existenţa umană, sau altfel formulat, mai este posibil să vorbim de existenţa fiinţei umane fără dimensiunea ei comunicativă? Prin urmare, este vorba de o practică reflexivă. Filosofia comunicării încearcă să revendice un loc pentru teoria independentă, deoarece teoria (înţeleasă ca reflecţie cuprinzătoare, reflecţie asupra întregului) devine tot mau mult o „servitoare a practicii” (Adorno). Teoria are avantajul de a consolida o distanţă necesara pentru reflecţie, a formula critici şi a „descoperi adevărul”, fără a se retrage într-un turn de fildeş.

Întrebările filosofiei comunicării pornesc de la interogarea relaţiei dintre sine şi societate, interacţiunea dintre comunicare şi cultură, la neurobiologia cunoaşterii şi minţii, la fenomenologia interacţiunii umane, la clarificarea informaţiei şi a zgomotului, ce înseamnă dialog şi incapacitate de dialog, normativitatea acţiunii comunicative, natura raţionalităţii, retorica filosofiei şi filosofia retoricii. Sistemele sociale (şi psihice – adică oameni) se constituie şi se susţin în acest mod prin comunicare. Comunicarea este un produs al sistemelor sociale (şi psihice). Societatea este apoi un sistem  auto-descriptiv care conţine o descriere proprie.

Întrucât singurul mijloc de comunicare filosofică este codul lingvistic, se poate afirma că filosofia este discurs „lingvistic”, o activitate de producţie verbală cu tematică esenţială, filosofală, un discurs asupra filosofemelor. P. Ricœur menţionează printre „filosofeme”: logos, eidos, theoria, epokhe (1984, p. 445). Obiectul activităţii filosofice: filosofemele.

La baza alegerii temei stau următoarele argumente: pe tema comunicării şi mesajului filosofic nu există vreun studiu anterior, nici vreun articol şi nici atât vreo lucrare de amploare; teza se înscrie în lucidul şi amplul demers epistemologic al postmodernităţii şi hipermodernităţii, de clarificare conceptuală ori reconceptualizare a instrumentelor de lucru specifice fiecărei ştiinţe, ca şi de delimitare de către Filosofie a unui aparat teoretic de lucru propriu, specific.

Din Filosofie s-au desprins pe rând diferite ştiinţe care au revendicat odată cu separarea şi concepte, categorii, tehnici şi proceduri de investigare. Atât de bună cu celelalte, atât de generoasă în creditare, Filosofia trebuie să-şi delimiteze din nou teritoriul. Pe această direcţie se înscrie efortul autorului in demersul sau de a argumrnta si demonstra, vizând, odată cu savoarea angajării pe coordonatele luptei noii filosofii, aprofundarea cunoaşterii fascinantei vechi filosofii.

Volumul, Mesaj şi comunicare în filizofie, al profesorului Ştefan Vladuţescu este o lucrare de mare valoare în domeniul comunicării, pe axele comunicării, fiind referinţă pentru doctoranzi, masteranzi, studenţi, oricine interesat de cunoaştere în aceste domenii.

Lasă un răspuns