Stefan Vladutescu: Funcţia constructivă de comunizare. Din cărțile Profesorilor

Funcţia constructivă de comunizare. Funcţia de comunizare se referă la semnificaţii mesajuale sau chiar la mesaje. Semnificaţiile pot fi cognitive-cogitative, afective sau voliţionale: gânduri, idei,  evaluări teoretico-ştiinţifice, opinii, păreri, credinţe, emoţii, sentimente, manifestări de voinţă. Semnificaţiile sunt stări mentale sau, generic, gânduri. Fiind stări mentale, gânduri, ele au obligatoriu, prin esenţa mentală, o componentă cognitiv-constructivă.

Deşi are efecte fizice decisive, comunicarea nu este un fenomen fizic. Figura ontologică a comunicării este spirituală. Comunizarea este un fenomen psihic cu efecte fizice. Odată constituită în urma instaurării relaţiei comunicative, ţinta comunicării o reprezintă realizarea comunizării. Rolul constructiv al comunicării este de a aduce la comunizare elemente spirituale (intangibile) şi/sau elemente spirituale cu componentă tangibilă.

Comunicarea este, înainte de toate, o viziune comună a comunicatorilor. Ca viziune comună, comunicarea înseamnă şi o înţelegere mutuală asupra a ceva. Obiectul comunizării, al comunicării îl formează ajungerea la un numitor comun asupra unor semnificaţii mesajuale. Semnificaţiile mesajuale pot fi de ordin doxastic (opinabile) sau epistemic (de cunoaştere): opinii, păreri, susţineri, afirmaţii, gânduri, idei, teme, subiecte, probleme, emoţii, sentimente, pasiuni etc. Comunizarea are ca obiect probleme doxastice sau probleme epistemice. Viziunea comunicaţională nu este întotdeauna şi o îndeplinire practică. În cazurile în care nu se ajunge la un acord, viziunea este aceea a înţelegerii asupra faptului că nu s-a atins sau nu este posibil un acord.

Comunicarea este actul spiritual de comunizare în ce priveşte semnificaţiile mesajuale. Comunicarea este înţelegere, chiar şi atunci când se ajunge la neînţelegere, dezacord sau conflict. Ea înseamnă doar înţelegerea comună asupra unui element ontologic.

Reluăm, comunicarea înseamnă relaţionare şi comunizare. Ea poate fi comunizarea unui consensus sau comunizarea unui dissensus. Comunizarea ca esenţă constructivă a comunicării înseamnă fuziune: parţială sau totală, dar fuziune. O comunizare a semnificaţiilor se produce ori de câte ori are loc o comunicare. Scopul constructiv al comunicării este comunizarea. El devine activ ca funcţie de comunizare. Un scop derivat şi complementar este atingerea unui consens. Deşi comunicarea un exclude din start dissensus, ea un îl vizează anume. Chiar când se ajunge la comunizarea unui dissensus funcţia fundamentală constructivă a comunicării se consideră îndeplinită.  Deşi se mulţumeşte cu o comunizare (consensus sau dissensus), totuşi, comunicarea vizează atingerea unui consensus. Ca atare, o funcţie derivată a comunicării o reprezintă ajungerea la consens, consensul.  Comunicarea nu este un acord sau un protocol, ea este comunizare. Acordul este o convenţie, comunizarea este o topire de spiritualitate. În acord, lucrurile se aranjează; acordul este un aranjament, este un bricolaj. Acordul este un fenomen sociologic bazat pe comunicare. Prin acord se aduc la un loc drepturi şi obligaţii; în el, entităţile nu fuzionează. Deşi în comunizare se poate ajunge la dissensus, comunicarea un urmăreşte dissensus. Propensiunea în comunizare este obţinerea acordului, dar, finalmente, comunicarea se realizează drept comunizare şi când rezultă un dezacord.

         Înţelegând comunizarea ca o funcţie generală a comunicării, vom reţine funcţia de consensualizare ca o derivată a acesteia. Printre cei care instaurează să-i zicem, orientarea consensualistă  se numără D. P. Cushman, G. C. Whiting şi Sarah  Sanderson King. D. P. Cushman şi G. C.Whiting se pronunţă pentru gândirea comunicării ca fiind bazată pe reguli. Regulile comunicatorilor se adaptează între ele şi conduc la consens. În opinia lor “the basic function of human communication (…) is to regulate consensus” (Cushman D. P., Whiting G. C., 1972, p. 219). Pe aceeaşi idee a consensului, dar analizându-l  dintr-o altă perspectivă, se situează şi Sarah Sanderson King. În condiţiile în care “establish relationships …” se reţine ca “the primary function”, se arată totodată că “the primary tool”, of communication, “is the symbol”, că “the primary effect is based on self-concept” şi că “the primary person” of communication “is consensus based on the need for coordination” (Sanderson King S., 1989, p. 4). Această “the primary person” “lies its capacity to develop consensus” (Sanderson King S., 1989, p. 2). Repetăm, consensul este doar una dintre cele două derivate ale comunizării: consensus şi dissensus. Comunicarea vizează consensus, dar nu este mai puţin comunicare dacă se ajunge la dissensus. Şi dissensus constituie o formă de comunizare.

Semnificațiile comunizate sunt semnificații reinternalizate. Cu alte cuvinte, prin comunicare o parte cel puțin din semnificaţiile interne ale unui transactant sunt internalizate de un co-transactant. Brant R. Burleson arată că „when communicating, persons strive to align their expressions and interpretations of messages with one another so as to achieve shared meanings, a common understanding of the internal states associated with messages” (Burleson B. R., 2010, p. 151).

Lasă un răspuns