Ștefan Vlăduțescu: Elementele Human Communication System. Studiu asupra Comunicării

Elementele Human Communication System

de Ștefan Vlăduțescu

9.1. Fiinţele comunicative: comunicatori; actanţi, interactanţi, tranzactanţi

9.1.1. Agenţii comunicatori sunt elemente tangibile, modulare, computaţionale şi funcţionale ale sistemului de comunicare. Sunt factorii ontologici şi teleologici ai sistemului de comunicare. Ei generează elemente intangibile, dau energie elementelor non-modulare şi modelează şi modulează teleologic comunicarea.

Factor primordial al comunicării, comunicatorul este iniţiator al procesului de comunicare şi îndeplineşte în cadrul acestuia următoarele funcţii: element al unui raport social, declanşator al actului de comunicare şi subiect al faptului de comunicare, subiect al acţiunii de comunicare, autor sau doar emitent (transmiţător) al mesajului, cel care propune codul comunicării, codificatorul mesajului, producătorul discursului (cel ce dă expresie mesajului) şi al modalităţilor acestuia, persoana I a enunţării, creatorul instanţei discursului şi cel care propune termenii situaţiei de comunicare şi ai contractului de comunicare, centrul strategic al deixisului, realizatorul actelor de limbaj, creatorul presupoziţiilor, obiectul operaţiei mentale de autosupraveghere, mediatorul feedback-ului şi al feedforward-ului, executantul autocorectării.

Comunicatorul poate fi o prezenţă reală (în comunicare orală, comunicarea paraverbală şi cea neverbală) sau virtuală (în comunicarea scrisă). Oricum, în fiecare caz prezenţa sa este recognoscibilă  şi se pot desprinde atributele lui esenţiale în calitate de producător al discursului (înţeles ca producţie de limbaj ce poartă ansamblul coerent şi coeziv de semnificaţii numit mesaj); din presupoziţiile logice şi pragmatice pe care le realizează destinatarul la recepţie şi din elementele verbale prin care se explicitează pe sine ca subiect (sursă) al discursului, vorbeşte despre instanţa discursului în parametri de context şi co-text. Producător al discursului, el este totodată subiect al enunţării acestuia (persoana I). În raport cu enunţul, el poate fi subiect ori obiect. Comunicatorul, ca sursă a discursului, ca producător al acestuia, îl ordonează şi ierarhizează şi totodată, se autodefineşte, se autocomunică implicit sau explicit, îşi enunţă propria poziţie de locutor şi defineşte situaţia de comunicare în care se găseşte; el se situează (ca volum, timp, loc) şi califică şi rolul, statutul, timpul şi locul destinatarului.Trebuie avut în vedere şi modul în care comunicatorul se raportează la părerea despre el însuşi (teoria autopercepţiei), modul în care reacţionează la mesajele disonante (teoria disonanţei cognitive) şi cum îşi construieşte reprezentarea cauzală a fiecărui eveniment pe care-l evocă în discursul său (teoria atribuirii). De adăugat că subiectul enunţării poate fi detectat în discurs prin presupoziţiile ce le creează, cât şi prin deictice, modalizatori (modalităţile discursului) şi formele aspectuale. Semnificaţia actului de comunicare se poate realiza în mod eficient şi corect doar dacă la semnificaţia enunţului se adaugă semnificaţiile actului enunţării care specifică maniera în care trebuie înţeles ceea ce s-a spus, intenţiile locutorului la producerea enunţului.

Comunicatarul este partenerul de comunicare al comunicatorului. Pentru a-şi ocupa în mod legitim poziţia, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: un scop sau posibilitatea de a furniza un rezultat util, o stare, exprimată prin mişcări concrete şi susceptibile de variaţie prin modificarea condiţiilor exterioare în care se situează, comandabilitatea (sugestibilitate, influenţabilitate) – facultatea de a reacţiona la solicitări exterioare aplicate prin organul său central de comandă (creierul).

a) În istoria comunicării şi pe spaţiul paradigmelor s-au utilizat drept concepte ontologice diadice pentru a desemna pe cei care comunică, printre altele  source-destination (Shannon C. E., Weaver W., 1962, p. 99; Sebeok T. A., 1999, p. 29), sender-receiver (Berlo D. K.), speaker-receiver, addresser-addressee (Jakobson R., 1987, p. 60) etc.

b) La intersecţia celor trei paradigme s-a instaurat un concept ontologic neutru: comunicator. Aşa cum remarcă Stephen W. Littlejohn şi Karen A. Foss, în majoritate, specialiştii recurg la conceptul de comunicator: „Many of us begin our thinking about communication with the communicator. Several generalizations characterize the individual as communicator” (Littlejohn S. W., Foss K. A., 2007, p. 94). Se mai recurge şi la conceptul relativ impropriu de „participants”, „participant” (Rogers E. M., Kincaid D. L., 1981, p. 63), (Kincaid D. L., 2009, p. 190).

c) Alături de aceştia ca instanţe captatoare s-au  definit şi colocutorul, şi supra-destinatarul. Mihail Bahtin identifică în comunicarea dialogală trei participanţi: locutorul, destinatarul şi supra-destinatarul (Apud Cosmescu A, 2012, p. 191). Supra-destinatarul este o instanţă generică. În viziunea „emiţătorului”, supra-destinatarul este destinatarul ideal. El constituie prototipul ideal al destinatarului către care se îndreaptă intenţia de comunicare a emiţătorului. Am zice că supra-destinatarul este prototipul destinatarului actului de comunicare. Către el se îndreaptă semnificaţiile strict intenţionale generate de emiţător.

d) Antoine Culioli introduce pentru destinatar apelativul de co-emiţător. El înţelege conceptul ca desemnând starea de comunicare a destinatarului care în timp ce emiţătorul îi transmite un mesaj se implică împreună cu acesta în a-l percepe cât mai bine (Culioli A., 1990, pp. 12-19). Am zice că co-emiţător este un destinatar binevoitor.

e) Gerald R. Miller şi Mark Steinberg sunt primii care întrebuinţează conceptul de „transactant” cu un sensul de comunicator cu comportament anticipativ şi „preprogrammed” (Miller G. R., Steinberg M., 1975, p. 304). Apoi, W. B. Gudykunst, L. P. Stewart şi S. Ting-Toomey adaugă conceptului semnificaţia de actant în  „an intercultural bargaining situation” (Gudykunst G. W., Stewart L. P., Ting-Toomey S., 1985, p. 100). În volumul coordonat de Charles R. Berger şi Steven H. Chafee (1987), Gerald R. Miller utilizează conceptul de „transactant”, „transactants”, în contextul recurgerii la coduri: „the verbal and nonverbal code systems employed by the transactants” (Miller G. R., 1987, p. 451). Acum, pe latura „fiinţelor comunicative”, se consolidează utilizarea conceptului de „transactant”. Transactant este comunicatorul specific Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm, P3. Transactantul este agentul comunicator (1) conştient de propriile scopuri, (2) comunicând în baza unui plan şi (3) având un comportament comunicativ strategic-proactiv-negociativ, binevoitor şi deschis la consens. Încadrăm acest profil al transactant-ului în ideatica lui Charles R. Berger despre „goals, plans, and understanding”, „plan-based approach to communication” şi „message plans” (1988, 1995, 1997, 2007) şi în „Goals-Planning-Action Theory” a lui J. P. Dillard (2004, 2008). Totodată,  opinăm că teoriile celor doi reputaţi communicologists pot fi upgadate pentru a intra în deplină concordanţă cu ideile generice ale Paradigm 3. Extensia poate fi realizată prin gândirea componentei „Actions” în termeni de „Transactions”- negotiations. De altfel, încă din anii 1980, I. W. Zartmann (1976) observa că lumea se înscria pe ruta „the negotiation age” (Zartmann I. W. 1976, p. 2), iar Ellis Paul Torrance remarca: „We live in an age of negotiation” (Apud M. K. Raina, 2000, p. 51). Ulterior, M. K. Raina reţinea sintetizator „age of negotiation” ca „age of constructive collaboration” (Raina M. K., 2000, p. 117). Howard A. Raiffa constată un „pattern” al „negotiation dance” (Raiffa H. A., 1982, p. 47). În unele privinţe, comunicarea a fost „tranzacţional” anticipativă.  Pe această idee, coroborată cu faptul că Paradigma 3 este şi una tranzacţional-constructiv-colaborativă ne creează pista pentru a gândi o Goals-Strategy-Transactions. Această sintagmă conceptuală  nu a făcut până astăzi carieră. Însă în condiţiile în care trăim în Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm, P3, este firesc ca „actanţii” care se află în proces tranzacţional să se numească „transactants”, „actions” să fie văzute ca transactions.

Raţiunea comunicării o reprezintă atingerea practică a unor scopuri. Comunicarea este o activitate teleologică. Oricare ar fi forma de comunicare, tipul de comunicare ori nivelul de comunicare resortul teleologic rămâne același: îndeplinirea unor scopuri. Sub acest  aspect, comunicarea este o activitate ce se derulează în atingerea unor obiective. Ca  atare, ea se profilează ca mijloc pentru realizarea unui scop. Ea nu este deci un scop în sine. Chiar și atunci când este vorba de comunicarea estetică, literară, artistică, arhitecturală, picturală,  etc. caracteristica de mijloc se conservă. Scopurile nu aparțin, în principiu, comunicării. Însă comunicarea-mijloc se impregnează de scopuri. Factorii teleologici ai comunicării sunt agenții comunicaționali. Comunicatorii nu devin teleologici când acced statutul de comunicator. De felul său, omul este un purposeful being. În îndeplinirea scopurilor sale, el recurge la mijlocul numit comunicare. Ca mijloc utilizat pentru realizarea cât mai eficientă a unui scop, comunicarea trebuie să devină un mijloc cât mai eficient. Prin urmare, perfecționarea mijlocului pentru înfăptuirea scopului devine un scop conex. Astfel, comunicarea cere valoare, o dublă valoare. Comunicarea este mijloc prin natura sa și scop prin destinația sa. Realizarea comunicării este în raport cu comunicarea un scop para-comunicațional. În comunicare, doar scopurile de eficiență sunt ale comunicării. Scopurile în care este utilizată comunicarea sunt scopuri para-comunicaționale.

Prin organizarea sa internă, comunicarea își generează singură scopurile care fac din ea un mijloc. Tranzactanţii, actanții, agenții teleologici sunt comunicatorii.  Comunicatorii devin actanți când  acționează pentru îndeplinirea unor scopuri oarecare care nu sunt ale lor decât ca și comunicatori. Comunicatorii devin actori, atunci când, ei sunt personaje cu un rol definit în îndeplinirea scopurilor altora. În comunicarea mijloc, actorii sunt comunicatori-mijloc în îndeplinirea scopurilor altora. Comunicatorii fără scopuri în comunicare sunt participanți. Singurii comunicatori care se regăsesc în comunicare ca având scopuri propriii, sunt agenţii comunicatori.

În fond, în raport cu scopurile personale, în comunicare putem vorbi despre o taxonomie a persoanelor ce pot apărea în procesele de comunicare:

a) Arhireceptorii sunt persoane care observă comunicarea. Ei nu sunt, implicaţi în comunicare, nu participă la comunicare, n-au scopuri funcționale în derularea comunicării și nu au putere decizională în procesul de comunicare. Arhireceptorii sunt spectatori, observatori ai comunicării; ei nu au „față” în comunicare, nu fac parte din sistemul de comunicare. Arhireceptorii privesc la spectacolul comunicarii.

b) Participanții nu au nici scopuri personale, nici scopuri comunicaționale, nici scopuri para-comunicaționale. Ei sunt prezențe pasive în comunicare. Dacă arhireceptorii nu există pentru comunicare, participantii există. Ei fac parte din sistemul de comunicare, se ține cont de ei. Participanţii au „față” în comunicare, dar nu au voce în comunicare. Pentru ce a fost, ce este și ce este să fie comunicarea, participanții sunt puși în întârziere. Ei sunt mișcați de comunicare, nu mișcă în niciun fel comunicarea. Mai mult, nici nu sunt figuri în scenariul vreunui alt tip de comunicator. Participanții sunt figuranți. Ei fac figurație.

c) Actorii comunicaționali au față și voce ce nu sunt ale lor. Având fața și vocea altora, ei nu au putere comunicațională. Prin urmare, în realitatea comunicării, ei, ca persoane reale, nu dețin față și voce reale. Neavând față și voce, nu au nici putere. Actorii sunt  marionetele  agenților comunicaționali. Replicile și mișcările lor sunt ale altora. Ei sunt mișcați din spate.

d) Agentii comunicaționali fac și scopurile, și jocurile. În fapt, comunicarea are loc între agenții comunicaționali. Ei sunt cei care manageriază toate scopurile: scopurile personale (în care comunicarea este mijloc), scopurile comunicaționale (în care comunicarea este şi scop, și mijloc în îndeplinirea scopurilor interne) și scopurile para-comunicaționale (de a vedea comunicarea ca spectacol, pe care  îl scriu și îl regizează). Singurii comunicatori cu istorie sunt agenții comunicaționali. Arhireceptorii, participanții și actorii sunt ființe comunicaționale anistorice. Pe la ei istoria trece degeaba: nu-i ajută și nu-i afectează. Agenții comunicaționali fac parte și din istoria reală, și din istoria comunicării. În istoria reala ei fac  istoria comunicării. În istoria comunicării ei, sunt cei care, înainte de toate, fac, diferența ontologică primară între paradigmele comunicării. Un „agent” are două tipuri de comportamente: „deliberative behavior (e.g. plan selection, task decomposition, and task allocation) and reactive behavior (e.g. respond in a timely manner to the arrival of new data, to changes in existing data, and to varying agent commitments” (Jennings N. R., Fox J., 1995, p. 221).

To The Linear-Transmissive-Action Paradigm, P1, îi este specific comunicatorul numit actant. Circular-Interactional Paradigm, P2, este definită de un comunicator desemnat ca interactant. În centrul Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm, P3, stă agentul comunicațional  recunoscut ca transactant. (În paranteză fie spus, sunt destui corifei ai Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm, P3, chiar și dintre cei citați de noi, care mai recurg la titulatura de interactant). Mai mult, unele denominaţii au murit demult în ordinea gândirii comunicaționale. Istoria conceptelor comunicaționale încă reține concepte ca „sender” sau „receiver” : acestea ar fi echivalente pentru „ sclav” și „patrician” pentru calităţile oamenilor în istorie, în condiţiile democraţiilor actuale. Aceste două concepte au intrat demult în masa lucrurilor utile ce sunt sacrificate pentru lucruri mai utile. Nici nu sunt greșite, nici nu sunt de respins. Nici nu sunt de condamnat, nici nu sunt de ironizat. O condescendentă comprehensivă trebuie să înconjoare concepte care au făcut istoria cea grea, istoria cea apăsătoare a începutului să fie pentru noi o istorie confortabilă a comunicării. În admirabila ei capacitate de absorbție și în fascinanta ei putere de a tolera, paradigma comunicațională dominantă astăzi, Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm, P3, păstrează vii și utile multe dintre conceptele și noțiunile celor două paradigme anterioare. În Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm, P3, în setul de „approaches” figurează ca nuclear message-centered approach. Concordant, agentul comunicațional, the transactant, este văzut ca message producer. În această calitate, message producer „design and deploy messages in the service of achieving their goals” ( Berger C. R., 2010, p. 123). Acesta construiește mesajul, are un rol activ: „a message producer may identify what are through to be relevant audience attributes and predicate message feature choices on the attributes only to find that the attributes are irrelevant to achieving a particular goal” (Berger C. R ., 2010, p.153).

În opinia lui D. A. Infante, A.S. Rancer şi D. F. Womack, agenţii comunicatori sunt „participants” (Intante D. A., Rancer A. S., Womack D. F., 2003, p. 20). Aceeaşi denominaţie o utilizează şi R. F. Verderber, K. S. Verderber şi D. D. Sellnow. Aceştia definesc „participants” ca „individuals who assume the roles of senders and receivers during an interaction”. În linia paradigmei circular-interacţionale, participants sunt văzuţi atât în calitate de senders, cât şi ca receivers. Când intră în rolul de senders, aceştia „form and transmit messages using verbal symbols, visual images, and nonverbal behavior”. Când devin receivers, participants ”interpret messages that have been transmitted to them” (Verderber R. F., Verderber K. S., Sellnow D. D., 2010, p. 3).

Daniela Cotoară observă că „noile modele ale comunicării” iau în seamă „interşanjabilitatea emiţătorului şi receptorului, continuitatea comunicării în ciuda tuturor diferenţierilor, deosebirile individuale în stăpânirea codurilor comunicaţionale, rolul opiniilor şi al atitudinilor în procesul comunicării, importanţa contextului social şi cultural al schimbului (Cotoară D., 2003, p. 120).

C. W. Morris şi J. L. Austin, în anii 1946-1962, optează pentru ,,communicator (‘the speaker’)” şi ,,communicatee (‚the audience’)” (Austin J. L. 1950, p. 121) şi (Morris C.W., 1946, p. 118). Printre cei care s-au pronunţat direct pentru preluarea acestor concepte se numără Francois Recanati care arată că ,,it would be preferable to use the pair terms ,communicator’ and ,communicatee’ ” (Recanati F., 1987, p. 160).

În P1, person-centred communication este actant, în P2 este interactant, iar în P3 este transactant. Pe parcurs s-a înţeles că este mai revelator apelativul de agent. Încă de la începutul Paradigmei 3 (Variable Geometry-Constructive-Transactional Paradigm) există conştiinţa unei transformări esenţiale a comunicatorului generic. El nu mai este considerat sender sau receiver, nici actor. Omul comunicant se constată a deveni activ, interesat, implicat: ,,man, arată Dean C. Barnlund, is not a passive receptor, but an active agent” (Barnlund D. C., 1976, p. 9). Jesse G. Delia ia în seamă tot un „active agent”: „an active agent who reconstructs his environment and who is a source of acts” (Delia J. G., 1977, p. 69).

Dincolo de capabilităţile sale de actant şi de competenţa interacţională, un agent are, în plus, propensiunea de a coopera şi colabora pe trei direcţii: a-şi atinge propriile goals, a realiza obiective împărtăşite-comunizate de cooperare şi a rămâne deschis la cerinţe-nevoi-necesităţi ce survin pe parcurs.

Comunicarea tranzacţională este o inter-agent communication. Agenţii sunt  transactants. Ca atare, comunicarea tranzacţională este comunicarea ce are loc între tranzactanţi. După cum se observă, Paradigma 3 în ce priveşte persons-centred communication, include, incorporează, absoarbe sintetizator şi completează P1 şi P2. Transactantul este un actant-interactant, angajat în cooperare şi colaborare pe scopuri comune, cu comportament anticipativ şi deschis la ideea de  “lecţii învăţate”.

The transactant=actant+interactant+”cooperation and collaboration-commitment”+ message plans.

The transactant cunoaşte şi se angajează în cele două procese care fac ca ,,human communication system evolve: interacted learning and social collaboration” (Fay N., Garrod S., Roberts L., Swoboda L., 2010, p. 351).

Lasă un răspuns