ȘTEFAN VLĂDUŢESCU: Concepte fundamentale ale comunicării, de Dan Ionescu

Ștefan Vlăduțescu: Concepte fundamentale ale comunicării

de Dan Ionescu

În ce priveşte prezenţa sa în scena comunicării, Ştefan Vlăduţescu nu părăseşte prin cartea Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului (Craiova, Sitech, 2009) se menţine în linia tipologică în care s-a înscris prin studiile anterioare, aceea a spiritelor ce se străduiesc să-şi rezume, să-şi sintetizeze şi să-şi configureze experienţele în principii şi elemente categoriale.

Volumul subîntinde, într-un discurs coerent, abordări explicativ-dezvăluitoare ale unor concepte şi noţiuni bazale în arhitectura şi paradigmatica teoriei mesajului şi comunicării.

Prin destructurarea, deconstrucţia şi reconstrucţia noţiunilor şi conceptelor ce fac obiectul cercetării le face pe acestea accesibile, iar pe cât sunt mai clare şi distincte, pe atât pot deveni operaţionale şi se consolidează în conştiinţa comunicaţională. Procedura investigaţională cuprinde trei etape: radiografierea funcţională, individualizarea definiţională şi ilustrarea mecanismului de absorbţie-utilizare practică. Pentru a impune ideea complexă că orice discurs conţine un mesaj, că niciun mesaj nu poate apărea decât în cadrul unui discurs şi mediat de acesta şi că mesajul nu poate surveni doar ca mesaj. Autorul examinează un mesaj condensat precum „condoleanţe“ şi îi observă funcţionarea în mediul socio-lingvistic. Spus singur, fără introducere şi fără încurajări, „condoleanţe“ s-ar profila ca bruscare a obişnuinţei, ca inadecvare, căci mesajul are valoare de mesaj când este construit pentru a produce efecte de mesaj.           Se individualizează definiţional că „discursul este modul original în care se transmite mesajul“. Ilustrarea validităţii se face prin verificarea angrenării constatării în reţeaua comunicaţională: „consumatorul, deja dedat cu mirodeniile a mii de ani de evoluţie limbajual-cogitaţională, ar resimţi mesajul transmis ca atare (simplificator doar „condoleanţe“) drept impoliteţe, nedelicateţe sau insultă“. Mesajul ca mesaj n-are utilizare practică.

În cadrul reflecţiei asupra comunicării ca obiect al comunicologiei este explicitat şi conceptul de  situaţie de comunicare. Se arată că aceasta desemnează „presupoziţia abstractă şi generală cu care agentul comunicator abordează practica de discurs“. Conceptul articulează preproiectul automatic activabil în momentul accederii la starea de comunicare. Prin conştientizarea implicării într-o situaţie, se produce o „situare“, o poziţionare: se antrenează aşteptări pe care se supraimprimă rezoluţii şi care determină realitatea comunicaţională de moment. Ilustrarea mecanismului evidenţiază: cine are puterea de a institui o situaţie are şi puterea derivată de a genera comportamentul la care obligă în mod implicit situaţia creată.

Pe de altă parte, se constată că orice comunicare se bazează pe un contract de comunicare, înţeles ca protocol instaurat implicit sau explicit şi care gerează dezvoltarea oricărei interacţiuni comunicaţionale. Forţă comunicaţională îşi arogă cel care are limpede conştiinţa constituirii şi efectelor contractului de comunicare.

În situaţia de comunicare apare obiectul comunicării, acesta este o sumă sui generis, o integrală a sumei semnificaţiilor transmise, a celor produse de prezenţa şi contactul comunicatorilor, a semnificanţei cadrului cultural şi a faptului profund omenesc al intenţiei de comunicare. Organizarea şi derularea discursului ce avansează mesajul au loc în ordonarea unei instanţe de comunicare, rolul căreia este să edicteze regulile de desfăşurare a procesului comunicaţional şi de îndrituire la discurs pentru diferiţii agenţi comunicatori.

În subcapitolul Axiomele comunicării se pune în lumină contribuţia reputatului profesor de teoria comunicării, Mihai Dinu, la instaurarea şi codificarea axiomei ce explicitează comunicarea drept un proces continuu şi ireversibil ce presupune acomodare şi adaptare. Întrucât enunţul postulativ include teze convergente ale profesorului Dinu şi specialistului american J. Ruesch, structura semnificaţională teoretică este denumită axioma Ruesch-Dinu. Comunicarea nu mai poate fi astăzi tratată în termeni de cauză-efect ori de stimul-răspuns. Agenţii comunicatori ce nu conştientizează şi nu respectă constrângerile axiomei se expun la neînţelegeri, dezacorduri, stânjeneală, fricţiuni şi chiar conflict.

În a da contur inteligibil unor concepte sunt convocate opiniile unor personalităţi ale domeniului. Concept, după cum se ştie, are ca etimon latinescul „conceptum“ care însemna „ce este gândit“.

Prin secţiunile sale, cartea de faţă este una de gândire şi, în plan secund, de speculaţie. Aceste argumente ne fac să afirmăm că ne aflăm în faţa unei lucrări de sinteză a celor mai recente şi diverse perspective asupra elementelor şi proceselor comunicaţionale fundamentale. O notă de originalitate se sesizează indiscutabil şi la nivelul formulării, în registrul limbajului şi al stilului. Per ansamblu, cartea arată capacitatea autorului de a înfrunta provocări teoretice, de a se angaja în dezbateri incitante şi de amploare teoretică şi formativ-practică. Ea evidenţiază şi propensiunea spre enunţarea de soluţii şi generarea de interogaţii şi ipoteze de cercetare.

 

 

 

Lasă un răspuns