ŞTEFAN VLĂDUȚESCU: Fundamentele sincretismului literarului cu filosoficul

images

Fundamentele sincretismului literarului cu filosoficul                                                                                                                                                                 de Ştefan Vlăduţescu

Sincretismul este o întâlnire. În mare parte, el se instaurează ca surpriză. Aduce  la un loc, fără avertizare, două elemente paradigmatice, autonome. Am zice că sincretismul este o întâlnire surprinzătoare şi nemeritată. Obiectiv, situaţia de sincretism constă într-o întrevedere neanunţată întrre două sau mai multe modalităţi ale gândirii, între două sau mai multe forme de exprimare, între două sau mai multe stiluri, între  două  sau  mai  multe  registre.

Subiectiv situaţia de sincretism înseamnă angajarea în înţelegere, decodificare şi interpretare a două sau mai multe ontologii sau  sisteme de concepte, două sau mai multe sisteme senzoriale directe ( vizual, auditiv, tactil, odoric gustativ) sau indirect ( simţ estetic, simţ practic, etc.). Sincretismul, suscită în general, simţurile superioare. Mecanismul funcţional al sincretismului este unul uşor detectabil. Procedural, acest tip de construcţie intelectuală funcţionează pentru receptor după regula întâmplării  fără istorie. O întâmplare anistorică este, de exemplu, modul cum două străzi dau ca proastele unele în altele  şi constituie o intersecşie. Intersecţia este sincretismul străzilor. Sincretismul este, ca rezultat, o intersecţie de simţuri, modalităţi de computare, moduri de conectare la fenomen. Dacă este o  întâlnire –întâmplătoare, dacă evenimentul este neaşteptat şi dacă impresia subiacentă este una de instalare periculoasă într-o intersecţie, atunci se pot aduce toate acestea la un loc: Sincretismul este o întâlnire întâmplătoare, absolut imprevizibilă într- o intersecţie de simţuri, modalităţi de gândire, stiluri, registre, nuanţe. Este, s-ar spune, un curcubeu al trăirii. Filosofia este o creaţie a literaturii. Literarul a creat filosoficul. Chiar dacă nu anume, dedicat şi intenţional, literatura a generat filosofie, în orice caz, filosoficul nu s-a născut ca filosofic.

Atunci când în intersecţia gândirii se întâlnesc neprogramat, fără preaviz, literatura şi filosofia, avem negerţit de-a face cu un sincretism a două modalităţi de a gândi realitatea.   Un caz de sincretism de gândire îl reprezintă coabitarea iniţială a literaturii cu filosofia şi, ulterior, reconfigurarea sincretismului literarului cu filosoficul după modelul instaurat de Jacques Derrida. Filosofia a devenit târziu conştientă de sine şi s-a autonomizat ca filosofie. Foarte târziu s-a instaurat ca înţelepciune spirituală, contemplaţie şi practică existenţială. Iar atunci când a făcut-o a gândit aceasta ca mesaj, exprimând-o ca discurs. Înainte de a fi cogitaţie aplicată, filosofia a trăit incognito în miezul literaturii. Astfel, a impregnat literatura cu o trăsătură pe care aceasta ulterior a transformat-o în exigenţă de perfecţiune: romanului de calitate i se cere să aducă “o filosofie de viaţă”.

Infuzia sincretică de filosofie a avut loc pe două căi. Mai întâi, mesajul literar a fost consolidat prin gândirea pe care o duce cu sine fiecare cuvânt. Se ştie că vorbele sunt încărcate de gândire şi de o istorie sui generis a cugetării. Cuvântul poartă o cunoaştere şi, totodată, realizează o cogitaţie. De exemplu, vocabulele “logos” şi “dao”, reprezentând cuvinte conducătoare, ne îndrumă în istorie în sus şi în jos. Cine ştie ce înseamnă fiecare ştie mai mult decât fiecare înseamnă: realizează că ele poartă o istorie a filosofiei pe care o actualizeazăori de câte ori sunt utilizate. Astăzi, când sunt folosite, prin ele se suscită filosofie. Cuvântul ce transportă gândire, duce  totodată cunoaştere. Orice cuvânt are două calităţi: poartă o precunoaştere (Constantin Noica, în “Platon. Opere”, 1978, p. 234) şi îndrumă în cunoaştere (Martin Heidegger în studiul său “Parmenide”). Cuvintele prin care survine filosoficitatea în discurs se cheamă filosofeme. Ideatica mesajuală a filosofiei prin constelarea de filosofeme se produce. Primele filosofeme nu numai că au apărut în interiorul literaturii, ele au fost construite de literatură.

A doua modalitate prin care filosoficul a apărut, a subzistat şi a fost sincretic resuscitat de Derrida în literatură  a reprezentat-o reflecţia, meditaţia, contemplaţia.  Ne este la îndemână să găsim ilustrări de meditaţie în miezul literaturii. Vom lua ca exemplu scrierile lui Nietzsche şi vom aminti ca probă analiza filosofică realizată de Heidegger poemului parmenidian. Deschisă la sincretism, literatura a permis filosofiei să găseacă un loc unde să se întemeieze. Filosofia a fost deci întemeiată nu de greci, ci de deschidere binevoitoeare a literaturii la sincretism. Mai scurt, sincretismul a fundamentat filosofia ca discurs. Filosofia a devenit conştientă de sine ca mesaj filosofic, atunci când non-literatura produsă de Parmenide, Anaximandru (aşa-zişii presocratici sau filosofi incipienţi) a primit de la Platon şi Aristotel o valoare în exteriorul literaturii.

Iniţial, sincretic, filosofia a constituit un mod neortodox de a face literatură. Este de neimaginat ce s-ar fi întâmplat dacă această non-literatură ar fi fost respinsă de Platon şi Aristotel. Este totuşi de gândit că, dacă ar fi respins-o, filosofia fie nu s-ar fi născut, fie ar fi avut o altă conformaţie. În consecinţă, inauguralii au determinat filosofia ca filosofie, iar acest lucru a făcut ca istoria să-i aducă până la noi. Respectul pe care Platon şi Aristotel l-au arătat proto-filosofiei inauguralilor şi respectul istoriei pentru Platon şi Aristotel au ajutat presocraticii să ajungă până la noi. Altfel, copiştii ar fi întrerupt circuitul  gândirii lor, aşa încât ei ar fi dispărut. Mulţi gânditori n-au ajuns până la noi: ei au fost condamnaţi de Platon şi Aristotel. Poate este surprinzător, dar este de  admis că această nedreptate i s-a făcut şi lui Socrate. Nu se poate ca Socrate să nu fi scris nimic: exerciţiile spirituale ale şcolii sale nu interziceau transmiterea către discipoli a unor texte scrise. Mesajul socratic era prea puternic pentru a nu se textualiza! Nu avem decât proba de logică analogică, dar ce-ar fi dacă s-ar spune că Platon şi Aristotel au distrus opera scrisă a lui Socrate, făcându-l mai mare decât a fost! Platon şi Aristotel au pus bazele filosofiei aşa cum o concepem noi astăzi. Pe de altă parte, ei i-au fixat terminologia, problematica, metodologia şi profilul. Ei au extras din literatură mesajul proto-filosofiei scrise înainte de ei şi l-au pus în slujba propriului proiect. Ei au convertit o parte a sincretismului literar în filosofie. Unele susţineri ale lui Martin Heidegger ne permit să facem ipoteza acestui lucru,. (Nu spunea, oare Isaac Newton “Nu mă tem de ipoteze”!) Martin Heidegger observă că, în fapt, spusa lui Parmenide este deja filosofie. Mesajul lui Parmenide este filosofic în toată puterea cuvântului. Am zice că prin aceasta, Heidegger încearcă să reducă întârzierea cronologică şi conceptuală pe care o are filosofia faţă de literatură şi să scurteze perioada de sincretism al literarului cu filosoficul. Reuşeşte s-o facă, dar în mod inutil, căci o întârziere anticipată tot întârziere rămâne. A veni mai devreme în întârziere, tot întârziere înseamnă. Miezul acestei perspective ne cere Heidegger să-l modificăm. Noi, spune el, îi înţelegem pe presocratici (“filosofi incipienţi” îi numeşte) după modul în care i-au înţeles Platon şi Aristotel. Aceştia însă îi înţelegeau ca elemente ale proiectului lor de a instaura falimenta sincretismul literarului cu filosoficul şi de a autonomiza filosofia. Platon şi Aristotel au luat din modulul de literatură amestecată cu filosofie al muncii spirituale a celor ce au fost numiţi filosofi presocratici tot ce era „platonician” şi „aristotelian”. Îi vedeau prea interesat, prea proiectiv, prea determinat. Având puterea de a decide cursul istoriei dicursurilor literare şi filosofice ei au decis. Îi vedeau prea bine pe “presocratici”, ca să-i vadă într-adevăr şi corect. Trebuie, arată Heidegger, să încercăm să gândim inocent greceşte, să gândim gândirea greacă în raport cu gândirea filosofilor inaugurali, iar nu în raport cu perspectiva indusă de Platon şi Aristotel. De asemenea, să cercetăm gândirea greacă dincolo de tălmăcirile ei în latină şi în afara atragerii ei în jocul evangheliilor, al gnozei şi scolasticii.

Jacques Derrida este, după Nietzsche, primul care readuce în atenţie sincretismul literarului cu filosoficul. De acestă dată lucrurile stau invers decât la Platon şi Aristotel: baza sincretică n-o mai constituie literatura, ci filosofia. Derrida aduce literatura pe terenul filosofiei, ba chiar pune în discuţie marginile albe ale filosoficului aflat sub presiunea literarului. In utilizarea aparatajului discursiv, Derrida alocă unui mesaj proiectat literar un instrumentar filosofic, iar alteori, unui mesaj proiectat filosofematic îi dedică un instrumentar literar. Aceasta este o formă a deconstrucţiei:  diferenţa dintre filosofic şi literar se estompează, urmele se atenuează, indicii, indicatorii şi semnele de specificitate discursivă se obscurizează. Un mesaj proiectat dual este dezvoltat dual. În orice caz, năzuinţa de sub mesajul proiectat, oricât de detaşat de mesajul său s-ar prezenta spiritul creator, nu are împăcare până discursul nu se închide ca obligat de perfecţiunea mesajului iniţial.

Ideea este că niciodată din nucleul literaturităţii nu va lipsi filosoficul. Sincretismul literaturii cu filosofia a fost, s-a păstrat şi va rămâne pentru totdeauna.

Lasă un răspuns