ȘTEFAN VLĂDUȚESCU: Autorul şi hermeneutul

descărcare

AUTORUL ŞI HERMENEUTUL

 de Ștefan Vlăduțescu

 Autorul şi hermeneutul nu pot ajunge la comunicare decât în calitatea lor de hermeneuţi.

Instituţia reprezentării hermeneutice este indezirabilă, iremisibilă. Autorul nu-l poate reprezenta pe hermeneut şi nici hermeneutul pe autor, deşi în ultimă instanţă în aplicaţia interpretaţională acesta din urmă, este, la rândul lui, autor. Roluri neinterşanjabile la suprafaţă, auctoratul şi hermeneutoriatul sunt, productiv vorbind, întreprinderi creativ convergente.

Scris în speranţa efectului unui mesaj inclus în chiar actul scrierii, textul se edifică în vederea unui hermeneut destinatar. De observat că vizând un efect, textul îl şi depăşeşte: scopul fixat este, prin precizare, un scop transgresat. Sub vălul efectului se transvazează mesajul. Lucrul textului constă în mesaj. Discursul lucrează înspre un hermeneut. În transparenţa textului, hermeneutul se arată personajul principal. El acţionează concentrativ, chiar concentraţionar. Figura hermeneului preferat constituie o etichetă de care nici un discurs nu scapă. Personajul principal este acela pentru interpretarea căruia se elaborează textul. Modelul textului îl reprezintă SCRISOAREA. Literatura dizolvă destinatarul în text. În loc să scrie “dragă Socrate”, după care să lase mesajul să se infiltreze inocent, discursul îl face pe Socrate să traverseze scriitura. Discursul realizează dezagregarea destinatarului şi a mesajului „scrisoresc” printr-o retorică a efectului. Schimbarea personajului aduce modificarea interpretării. Un nou personaj – un nou mesaj. Fiinţa acordă irepresibil semnificaţie. Lumea are un înţeles indelebil. Lumea fiinţei ajunge la un sens al proiecţiei semnificaţiei ca înţeles. Drumul mesajului este sensul în care semnificaţia devine înţeles.

În opinia lui E.D. Hirsch, sensul este ceea ce este stabil în receptarea textului; sensul este singular, semnificaţia este multiplă, plural-infinită. Sensul, spunem noi, dă direcţie. El este, în definitiv, statornic în opera construită. El avansează iterativ pe direcţia ce internal o propune. Sensul fidel sieşi şi stabil poartă spre semnificaţii fluctuante, labile, alternative şi infidele. Sensul fidel se opune semnificaţiilor infidele. Sensul îl imprimă producătorul, semnificaţiile le conferă hermeneutul. Producătorul nu transferă nici sens, nici semnificaţii, nici înţelesuri–mesaj, el pune un discurs pe adresa unui hermeneut. Din confruntarea hermeneutului cu discursul, într-un context la culme labil, rezultă semnificaţiile ce se adună ca înţelesuri în mesaj.

Nu este în intenţia hermeneutului de a căuta în discurs un autor, oricum imaginar, şi a-i intra în rol. Piesa producătorului şi cea a hermeneutului sunt opere diferite. Jocurile lor de limbaj pot coincide, dar până la suprapunerea hermeneutului peste finalităţile autorului este o distanţă uriaşă, de neparcurs. În fond, cui foloseşte discursul? Celui care-l produce. Cine este primul interesat în discurs? Autorul. Hermeneutul este atras în necunoscutul discursului pentru ca pe interesul producătorului să fie făcut obiect al efectului vizat. Spre norocul autorului, hermeneutul este liber, el nu ascultă de nimeni. Autorul îl îmbie, textul îl sfidează. Hermeneutul este liber, dar necunoscutul îl atrage. Dorinţa de cunoaştere, după cum ne învaţă Aristotel, este primordială în orice om. Dorinţa de a şti îl aruncă în text. Aici, el numai ca excepţie va afla mesajul proiectat de producător. Atunci, ca un eşec al autorului, el nici nu va şti că acela este mesajul autorului. Prin urmare, mesajul hermeneutului nu este niciodată mesajul autorului, chiar când ele coincid semnificaţional.

Mesajul nu se găseşte ascuns în discurs. Mesajul fiinţează în lucrul textului. Scrierea şi lectura nu survin în baza aceloraşi legi, nu au o natură strict comună şi nu funcţionează după aceleaşi norme. Producţia şi interpretarea se întâlnesc în masa discursului. Este regulă că asemănătoarele se adună; şi când ele se acumulează, regula tot se aplică. Dar şi diferitele se aseamănă. U. Eco chiar o afirmă: „dintr-un anumit punct de vedere, fiece lucru are raporturi de analogie, de continuitate şi asemănare cu oricare alt lucru” (Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1996, p. 59). Orice seamănă cu orice, din cel puţin o perspectivă. În ciuda asemănării extinse, a miza pe asemănăarea dintre scriere şi lectură, dintre producţie şi hermeneutică constituie eroarea fundamentală a autorului ce consideră că hermeneutul pentru care scrie este identic cu cel care interpretează. Cel pentru care scrii nu este cel care lecturează. Un lector nu se poate substitui autorului intern. Eroarea hermeneutică a producătorului constă în a pune, ca similaritate, raportul lector-scriitor cu sintagmatic-paradigmatic. Pe coordonata paradigmatică, adică în texte diferite, un autor poate să se substituie unui lector. În sintagmatic, substituirea este de o imperfecţiune de până la imposibil. Eroarea căreia îi este expus, pe de altă parte, hermeneutul o reprezintă aprecierea că în text, se găseşte un producător ce scrie exact pentru el, iar acest autor intern se identifică întru-totul cu autorul extern, cu fiinţa cotidiană ce uneori scrie. Eroarea de intenţionalitate producţională a hermeneutului provine dintr-o confuzie dublă, cum că: autorul intern scrie chiar pentru hermeneutul în sarcină; autorul intern este fiinţa care într-o împrejurare a scris o operă.

După ce ne-am rezolvat diferendele cu textul, dintr-o dată parcă senzaţia că o altă scrisoare este pe drum către noi ne aruncă în reverie şi aşa sigur mai departe până ce scrisoarea ce se năpusteşte spre noi cu un mesaj imperial… Ei bine, această scrisoare care ne-ar face altceva decât suntem, chiar această scrisoare se îndreaptă spre un destinatar dispărut. Întotdeauna dincolo de ideea ultimului drum va pulsa neostoită senzaţia că mai vine o scrisoare: aceea care prin lecturare să ne salveze. Nu avem după noi potopul, ci o scrisoare incapabilă să ne ajungă din urmă…

Franz Kafka a scris o povestire scurtă („Mesaj imperial”) în care configurează cum împăratul îţi trimite ţie, „singuraticul şi lamentabilul său supus, umbrei mărunte”, ţie refugiatului în depărtări, ţie îţi trimite un mesaj imperial. Cu spusele împăratului, aflat pe patul de moarte, către tine porneşte un mesager. Acestuia îi vor trebui milenii întregi pentru a ieşi din zecile de palate. La un moment dat, el se va afla în drum către tine, ducând solia unui mort. Tu ştii că mesajul nu ar ajunge în timpul vieţii tale însă „stai aşezat la fereastră şi  visezi la asta, când se lasă seara”.

Între autor şi hermeneut se instaurează, precum între supus şi împărat, un circuit pe care să parvină mesajul. Relaţia dintre cei doi este o potenţialitate ce se structurează generic ca o scrisoare ce va veni. Criticul literar ca un hermeneut specializat, prin opera adusă în spaţiul lecturii, trăieşte o de nerefuzat situaţie a aşteptării unui mesaj clar al autorului. Dacă nu-l construieşte el însuşi, criticul nu va intra niciodată în posesia mesajului, a operei.

Mesajul suveran şi imperial al autorului ajunge în orice caz şi întotdeauna prea târziu pentru criticul literar.

Lasă un răspuns