ȘTEFAN VLĂDUȚESCU: Adevărata tăcere vorbeşte

descărcare

Adevărata tăcere vorbeşte

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

         Se poate să nu se spună nimic şi să se considere aceasta drept o tăcere. A nu spune nimic nu reprezintă o tăcere decât când acest lucru se constituie ca un act de răspuns la o necesitate de a spune ceva. A nu spune nimic capătă valoare de tăcere doar în măsura în care ar fi ceva de spus. Cu alte cuvinte, tăcerea vorbeşte. În mod normal, ordinea comunicaţională ne obligă să tăcem sau să spunem ceva mai mult decât tăcerea. A nu face diferenţa între o tăcere („semnificativă”) şi o linişte arată o inaptitudine în gestionarea comunicării.

Tăcerea vorbeşte, căci orice tăcere este o tăcere semnificativă. În absenţa semnificaţiei, tăcerea devine linişte. Ştim că doar liniştea este neutră. Atunci când în interiorul liniştii universale, un spirit cogitativ instaurează o tăcere, această tăcere nu se alimentează din liniştea ce o precede, ci din absenţa vorbirii.

Tăcerea este o replică fără cuvinte. Ea este probă că ştim despre ce să vorbim şi despre ce să tăcem. În neutralitatea ei, liniştea este incapabilă să se încarce de indicii, indici şi indicatori de semnificaţii. Liniştea nu absoarbe plenitudini ale esenţei.

În termenii teologiei apofantice, contactul cu Divinul se realizează în tăcere: rugăciunea apare, din această perspectivă, drept o întrerupere a tăcerii printr-un cuvânt al tăcerii.

Dar nu numai în exerciţiul spiritual religios tăcerea vorbeşte. Către tăcere duc şi experienţa estetică, şi trăirea filosofică, şi emoţia amoroasă. Fiecare ofertă a unei experienţe esenţiale se îndreaptă către tăcere. Trăirea maximală este lipsită de cuvinte; ea se formulează prin abolirea cuvintelor ori negăsirea lor („Unde vei găsi cuvântul să exprime adevărul”, spunea Eminescu).

Tăcerea este de ordinul esenţei.

Pentru a spune totul nu avem nevoie de cuvinte. Contemplarea, meditaţia, reflecţia înaltă sunt tăcere, în mai mare proporţie decât au loc în tăcere.

Plenitudinea esenţei excede esenţei cuvântului. Adâncimea contemplaţiei întrece adâncimea cuvântului: ea nu se poate formula decât ca tăcere.

Un verbiaj năucitor asasinează opozitiv neutralitatea liniştii. Într-o cascadă de cuvinte se ajunge, aşa cum spunea Samuel Beckett la „A pune nimicul în cuvinte”. Din acest punct ne putem gândi la „Cântăreaţa cheală” de Eugen Ionescu: aici platitudinea şi banalitatea urcă prin exces la nivelul esenţei. Teroarea banalului produce artă prin aglomerarea de fleacuri spuse pe un ton ridicat şi cu iluzia de a convinge. După ce se spun platitudini, tăcerea continuă: înseşi platitudinile instaurează tăcerea, acea bucurie de a zice ceva fără a spune nimic, dar a atrage atenţia că zicerea este uneori fără rost. Tăcerea se preface într-o meditaţie despre cum să taci vorbind banalităţi.

O părere la “ȘTEFAN VLĂDUȚESCU: Adevărata tăcere vorbeşte

Lasă un răspuns