Stariști de pace, de Liviu Florian Jianu

Stariști de pace
Copiii fac copiii să plângă.
Dar oamenii mari înțeleg.
Le explică.

Când află. Ce se întâmplă.
Oamenii mari au trecut prin viață
cu mult înainte
prin toate.
Și dacă au azi
frunțile bătucite, și albe –
și mințile atât de înalte –
până la munții
care – astăzi –
se
lovesc unii de alții –
ca să se cațere unii pe marii, înalții –
crezând că astfel –
mai – sus – se ridică,
ei,
oamenii mari,
îi împacă.
Cuvintele – numai –
și faptele lor –
torc din dacă,
stare
de stari.
Căci destul este
unui câine
care sapă gropi în pământ –
de cât liber – n-aleargă –
să i le umpli cu propria lui scârnă –
și-acolo
nu va mai săpa,
cât miroase.

O părere la “Stariști de pace, de Liviu Florian Jianu

  1. Fântâna sacrului senin

    Ne-ndeamnă o povață, fără patimi,
    Rostită – parcă – chiar de Dumnezeu:

    – Nu-ți poate răsări în suflet curcubeu,
    Dacă din ochii tăi nu curs-au lacrimi!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns