Somnul lui Manu. Proză, de Ion R. Popa

SOMNUL LUI MANU

(Fragment din romanul „PARFUMUL DE LAVANDĂ” de Ion R. Popa, Ed. AUTOGRAF MJM, Craiova, 2014)

Când au ajuns în Ţagani, cântau cocoşii de miezul nopţii. Wolf deja tăcuse şi se gândea la ce avea de făcut, iar caii mergeau în voia lor. Manu devenise curios şi emoţionat. Privea pe o parte şi alta a drumului, cât putea să observe fără a distinge detalii, dar toate casele i-au părut monumentale, deşi doar două a văzut cu etaj.

            Dintr-odată, căruţa a oprit în faţa unei case cu faţa spre drum, unde se deschidea o uşă dublă spre o verandă, care înainta până în poartă. Imediat a început să latre un dulău mare şi bătrân după voce, de parcă îi aşteptase lângă poartă.

            -Asta e casa directorului Lepădat Marcel, cu care eu pretind că sunt prieten. Prăvălia mea este puţin mai departe, unde am şi locuinţa. Începând de mâine, poţi să mă vizitezi când doreşti, i-a spus Wolf.

            -Mulţumesc mult şi vă rog să-mi spuneţi cât mă costă transportul acesta, a răspuns Manu în timp ce se căuta în buzunar.

            -Nu te costă nimic, dar nu te grăbi! Merg ca să te prezint domnului Marcel.

            În timp ce Manu îşi ridica bagajul, Wolf a încercat să-l trezească pe vizitiu, spunându-i să treacă la locul său. Numai că, în momentul când s-a uitat mai bine, acesta nu se mai afla unde-l ştia, dar l-a găsit între vigurile de postav.

            -Treci pe capră şi ţine de cai până mă întorc! i-a zis Wolf.

            -Am înţeles! a răspuns somnoros Ivan.

            Manu l-a urmat pe Wolf. Când s-au apropiat de poartă, dulăul a început să se agite din nou. Departe, în curte, s-a aprins o lumină.

            -Acolo e casa servitorilor. Va veni unul încoace, dacă latră câinele, a explicat negustorul.

            Într-adevăr, s-a deschis o uşă şi a ieşit un bărbat după cum a tuşit, care nu s-a îndreptat spre poartă, din cât se putea observa în clarul de lună. S-a aprins o lumină şi în casa mare, cea de la stradă.

            Până să ajungă cineva la ei, Wolf s-a apucat să-i explice lui Manu situaţia directorului:

            -Este fiu de preot ortodox, unic la părinţi, şi a moştenit cam cincizeci de hectare. Doamna Ana, fiică de negustori din Mihăileni, a venit la el fără avere, fiindcă s-a căsătorit contrar voinţei părinţilor. Au fost şase fraţi, patru fete şi doi băieţi.

            În timp ce servitorul a apărut din nou purtând un felinar aprins, o voce bărbătească i-a strigat din casa cea mare:

            -Mişa, mişcă mai tare şi vezi cine e la poartă!

            -Asta fac şi eu, dar mai zăbovii cu juratu’ ăsta de felinar, că l-am uitat aseară la grajd.

            Mişa s-a lămurit asupra vizitatorilor, apoi s-a dus ca să-i raporteze stăpânului şi nu a mai apărut. A venit însă în întâmpinare Marcel, bucuros de întâlnirea cu Wolf, ceea ce a produs uimirea lui Manu. La fel de voluminos ca şi prietenul său, Marcel l-a îmbrăţişat, au recurs la un schimb de cuvinte foarte rapid, care trăda inteligenţă şi o bună cunoaştere a situaţiei de ambele părţi.

            -Mă bucur că te văd! l-a întâmpinat Marcel, încât se părea că nu se întâlniseră de ani.

            -Şi eu la fel, domnule Marcel, deşi nu e un moment potrivit; cred că e trecut de miezul nopţii.

            -Apoi, lasă, că acum s-au mărit nopţile, a găsit Marcel o justificare, tot privindu-l pe Manu.

            -Uite, ţi-am adus un învăţător pentru şcoală. Ţi-l recomand ca pe un băiat care-mi plăcu şi ştii că mie nu-mi intră oricine în voie!

            -Mă bucur, îl aşteptam! Trebuie să fie domnul Emanoil Călugăru, şi i-a întins mâna, recomandându-i-se.

            -Întocmai, a confirmat Manu, şi mă bucur la rându-mi că am ajuns cu bine, ceea ce se datorează în bună măsură domnului Wolf.

            -Domnul Ari este prietenul meu şi, totodată, un om minunat. Când auzi că vii la mine, nu putea să te lase în drum. Dar poftiţi înăuntru, nu o să discutăm la poartă, în lumina felinarului.

            Au urcat o scară evazată la bază, iar în veranda plină de flori se sfiau să calce pe marmura lucioasă, dar, îndemnaţi de gazdă, au păşit mai departe, într-un salon de primire. O masă ovală, cu scaune tapisate în juru-i, parcă îi aştepta. Deasupra acesteia, din mijlocul tavanului, un petromax, cu un abajur impresionant, făcea o lumină albă, incomparabilă cu cea palidă a felinarului. Între uşile care dădeau în cele patru camere şi într-un coridor, pereţii erau îmbrăcaţi cu tablouri valoroase, între care unul cu Ştefan cel Mare, fundalul fiind rezervat unor goblenuri. Printr-un coridor se ajungea într-o anexă a casei, unde funcţiona şi bucătăria. De acolo a apărut o tânără destul de smerită, într-un capot de mătase, căreia i s-a adresat Marcel:

            -Irina, te rog să-ţi iei rolul de gazdă şi să vezi cum îi tratăm pe prietenii mei!

            Irina a schiţat un zâmbet, s-a înclinat uşor şi i-a întrebat ce ar dori, privirea din ochii ei scânteietori abătându-se de mai multe ori asupra lui Manu.

            -Eu cred că le este foame. De când sunteţi pe drum? a intervenit din nou Marcel.

            -Eu sunt plecat de-acasă de o săptămână, dar asta nu înseamnă că am stat nemâncat, a glumit Wolf.

            -Eu de trei zile, dar încă am destulă mâncare la mine. Înainte de orice, aş dori să merg la fântână – parcă o zării în curte – ca să-mi pun picioarele în apă rece, fiindcă nu m-am descălţat de două zile şi simt cum îmi ard tălpile.

Cei de faţă au râs, dar Marcel s-a adresat Irinei să-l conducă la spălător şi să-i dea o pereche de papuci. Aceasta l-a condus pe uşa pe care venise ea, au coborât câteva trepte, au trecut în alt coridor, la capătul căruia o ramificaţie ducea la locul respectiv. Irina a coborât ligheanul în dreptul unui scaun, a turnat apă dintr-o oală de tablă cu o formă ciudată.

În timp ce Manu îşi spăla picioarele scoţând exclamaţii de plăcere, Irina, postată alături cu prosopul pe braţ şi aşteptând să termine, îl privea cu un fel de duioşie amestecată cu admiraţie: „Ce-mi place mie la omul ăsta?! Da, arată bine, cu ochii albaştri, părul blond şi ondulat… Dar ce, nu am mai văzut eu aşa persoană?! Ba, da! Dar, uite că, de data asta, mi se pare altfel…”

            La rându-i, el îi simţea parfumul de lavandă care nu-l încânta, dar nici nu-i displăcea, ca şi privirea ei insistentă care îl cam stânjenea.

            -Pe faţă nu te speli? a intervenit ea.

            -M-aş fi spălat până la brâu, dar…

            -Nu te jena! Eu o să-ţi torn apă, ca lui domnu, şi a plecat să umple oala.

            Până la întoarcerea ei, Manu s-a şters cu prosopul, şi-a scos cămaşa…

            -Dacă ştiam că vii, încălzeam apă în cazan, iar acum ai fi făcut o baie în cadă, şi a arătat cu mâna toată instalaţia, pe care el nu o observase, care însă i s-a părut mai ciudată faţă de cea văzută la unchiul său.

            Într-adevăr, Irina nu doar că i-a turnat apă, dar l-a şi ajutat.

            Când a ajuns în salon, cei doi serveau o caisată, îmbiindu-l şi pe el, totodată, schimbând subiectul discuţiei, care se referise la familie şi copii.

            -Ce facem cu băiatul? Trebuie să-i găsim o gazdă bună. Am să mă interesez şi eu cât îmi permite timpul, a promis Wolf.

            -Dacă îmi daţi voie – a intervenit Irina – doamna Liuba, la care se află sora mea, are două camere de închiriat. Una a fost luată de un jandarm, cealaltă cred că e încă liberă.

            -Jandarmul o fi venit tot din Regat? s-a interesat Wolf, deşi era sigur.

            -Dacă e venit nou, din altă parte nu cred că ar fi fost adus, fiindcă mai existau deja trei, a dedus Marcel.

            -Înseamnă că e treaba rezolvată, s-a bucurat Wolf.

            -Să vedem dacă i-o plăcea şi domnului Manu, a fost de părere Marcel. Apoi, privind-o pe Irina, i-a zis pe un ton blajin: Tu ce rămăseşi fără grai? Adu-ne ceva de mâncat! Irina a plecat imediat, roşind, fiindcă rămăsese cu privirea  asupra lui Manu.

            -Eu mă mulţumesc cu puţin: un pat de dormit cu ce îi aparţine, o masă cu un scaun şi un primus.

            -Gazda îţi poate oferi şi mâncare, doar nu o să trăieşti numai cu hrană rece, s-a mirat Marcel de modestia lui Manu, dar care s-a bucurat la cele auzite.

            Pe când discutau, Irina le-a pus pe masă pâine, tacâmuri, un platou cu friptură rece de curcan, şi altul cu peşti marinaţi.

            -La toate astea, te rog să pui şi un vin alb!

            -Cum văd, vrei să facem ospăţ mare, a apreciat Wolf.

            -Vreau să fiu o gazdă bună, iar el este ca cel venit de peste mări şi ţări şi trebuie ospătat.

            -În seara asta unde va dormi?

            -Are aici două camere ale copiilor, în corpul celălalt mai sunt altele două. Poate să-şi aleagă.

            -De ce să deranjez dormitoarele copiilor? Mă mulţumesc cu o încăpere mai mică din partea cealaltă.

            -Cum doreşti. Irina, te rog pregăteşte camera în care a dormit astă-vară agronomul nostru, a clarificat Marcel, şi Irina a şi plecat.

            După ce au terminat litrul de vin, au început să caşte şi vocile li s-au muiat, în timp ce Manu moţăia de zor. S-au ridicat şi s-au îndreptat spre locurile de odihnă, Marcel ţinând să-i spună lui Manu ca, a doua zi, să nu se trezească devreme.

            Manu şi-a luat bagajul din verandă, unde îl lăsase la venire, şi a urmat-o pe Irina. Aceasta l-a condus pe un coridor, ajungând într-un hol în care se deschideau mai multe uşi şi s-au oprit la ultima. Era o cameră cu două ferestre, prevăzute cu perdele şi draperii până la podea, în mijloc  un pat cu tăblii, încadrat de două noptiere; în faţa acestuia, o oglindă ovală pe perete, sub care se afla o măsuţă acoperită cu o faţă înflorată; lângă uşă se găsea un cuier extensibil, iar pe latura de răsărit, o sobă de teracotă, de lângă care patrona camera icoana Maicii Domnului cu Pruncul, iar pe peretele din faţa acesteia, un tablou cu o compoziţie care te îndemna să te gândeşti la Dumnezeu.

            -Cum văd eu, asta este o adevărată cameră de oaspeţi creştini, s-a pronunţat Manu, privind-o pe Irina cu bănuiala că aparţine altei credinţe.

            -În ultimul timp, cam aşa a fost folosită, dar aci au locuit părinţii domnului Marcel, oameni foarte credincioşi.

            -Nu mai sunt în viaţă?

            -Nu i-am cunoscut nici eu.

            -Dar de când eşti aici?

            -Curând voi împlini doi ani de când am ajuns aici, dar de acasă plecasem mai înainte, împreună cu sora mea, Ludmila, s-a întristat Irina.

            -Unde aţi avut casa? De ce aţi părăsit-o? i-a dispărut somnul lui Manu.

            -E o poveste mai lungă. Pe scurt, părinţii mei au fost învinuiţi că nu au vrut să intre în colhoz cu pământul de-l aveau în apropiere de Nicolaef, în Stepele Nogaice, dincolo de Bug, şi, acuzaţi că se opun Politburo, trecuţi la categoria culacilor şi duşmanilor poporului, iar când au simţit că urmau să fie ridicaţi – Irina a făcut o pauză în care a suspinat discret – au pus caii la căruţă, în care au aruncat în grabă ce au crezut că e mai necesar, şi am plecat cu toţii spre Bugeac. Pe drum am fost ajunşi de activişti călare, eu şi Ludmila am fugit, iar pe mama şi tata i-au legat pe capra căruţei, spate în spate şi …, nu a mai putut continua Irina, înecând-o lacrimile. Te rog să mă scuzi!

            -Şi părinţii? a întrebat-o Manu, când a crezut că s-a liniştit.

            -De atunci nu i-am mai văzut. Nu ştim nimic de ei. Ori au fost duşi în Siberia, ori executaţi, dacă tata a fost considerat trădător, el fiind şi funcţionar financiar în acel orăşel.

            -Ce naţionalitate aveau părinţii tăi?

            -Tata era rus, mama tătăroaică.

            -Tu ce limbi vorbeşti?

            -Numai rusa, învăţată în casă şi la şcoală, şi româna, învăţată de la copiii vecinilor, cu care mă jucam.

            Prins totuşi de oboseală, Manu a început să caşte şi s-a îndreptat spre pat, încercând să ridice aşternutul pentru a da semn că vrea să se culce.

            -Mai am să aduc o cană de apă, iar după aceea, dacă mai ai nevoie de ceva, mă găseşti în ultima cameră dinspre ieşire, şi Irina a rămas cu privirea fixată asupra lui Manu, parcă aşteptând ceva şi schiţând un gest binevoitor.

            -Cum sunt eu de obosit, cred că nu mai vreau nimic. Aşa că, mulţumesc pentru tot, noapte bună!

            -Dacă ai nevoie pe afară, ieşi pe uşa din capătul coridorului şi mergi drept în faţă, unde găseşti…

            -Şi câinele ce o să facă?

            -Vorbeşti cu el şi se va bucura. Pe cei care ies din casă nu-i latră niciodată.

            -Bine, mulţumesc, noapte bună!

            Irina a ieşit purtând pe buzele-i trandafirii acelaşi zâmbet al cărui subînţeles a fost luat de Manu drept un gest de gazdă binevoitoare.

            În urma ei a rămas mirosul de lavandă, care nu-l încânta. În plus, nici Irina nu i se părea prea atrăgătoare, deşi trăsăturile ei erau deosebite: subţire ca o trestie, ceea ce o făcea prea firavă, cu fruntea puţin cam îngustă dar sub care străluceau, ca două rubine, ochii migdalaţi şi inteligenţi, tenul subţire şi puţin rozaliu. Vocea, dobândită probabil în împrejurările create de peregrinările sale,  era caldă şi parcă te îndemna să te apropii de ea. De ce? Nu se putea explica. Surprinzător, vorbea o limbă română foarte curată, ca şi stăpânul său.

            Manu a fost surprins şi de largheţea cu care a abordat unele aspecte în discuţia avută, ceea ce pentru fetele cunoscute de el ar fi fost, vai!, de neconceput şi ocolite cu ipocrizie.

            Intrând sub aşternut, Manu a încercat să se mai gândească la noua situaţie în care se afla, căutând să „descifreze” persoanele cu care avusese de a face, trecându-le prin filtrul învăţămintelor cu care venise de acasă. Ultima asupra căreia s-a oprit a fost Irina, când tocmai i se închideau ochii.

            A adormit şi a visat: Era acasă şi prin faţa sa se perindau livada de pomi, via, bostănăria, în mijlocul căreia a apărut Irina, al cărui chip păstra acelaşi zâmbet trist şi nedesluşit de el. A încercat să o alunge de pe proprietatea sa, dar aceasta a refuzat, pretinzând că „pământul este al tuturor”, ceea ce l-a deranjat şi s-a îndreptat spre ea, ameninţând-o. Ea a dispărut într-un desiş dincolo de care se întindea o apă neagră, din care se ridica şi se scufunda un fel de monstru. Ar fi vrut s-o avertizeze, dar ea tot apărea şi dispărea, făcându-i în ciudă şi strigând: „Nu mă prinzi! N-ai să mă prinzi niciodată!” după care a dispărut în neant.

            S-a trezit transpirat şi stăpânit de o frustrare, pe care nu şi-o explica. A auzit un cocoş cântând. A încercat să se întoarcă. A fost surprins de ceva cald lângă el, simţind şi o respiraţie cam grăbită. „M-a trecut o transpiraţie rece, am înlemnit”, explica el mai târziu. Şi-a adus aminte cuvintele celor de-acasă: „Să nu te laşi provocat !” Aproape că se temea să mai respire, iar inima… Se temea ca bătăile acesteia să nu o trezească pe cea de lângă el şi care împrăştiase-n juru-i o duhoare, ce amesteca transpiraţia cu lavanda. Ce să facă!?

            În continuare s-a prefăcut adormit, deşi somnul îi zburase demult. Ca să se distanţeze de acel trup care începuse a-i trezi fel şi fel de nelinişti, s-a întors cu faţa spre partea opusă. Manu a simţit un picior cald cu pulpa-i moale peste şoldul său. Făcând pe adormitul care vorbeşte în somn, a strigat: „Mamă, ia sacul ăsta de pe mine!”. Piciorul a fost retras, dar a simţit o mângâiere pe fruntea-i rece, apoi un braţ cuprinzându-i grumazul şi în spate parcă i se împlântaseră două pâini fierbinţi, în timp ce în ceafă simţea o respiraţie caldă, tot mai grăbită.

Continuând să facă pe adormitul, somnul l-a prins din nou. S-a trezit iarăşi transpirat. Afară era lumină şi cineva striga păsările. A ascultat atent şi nu i s-a părut a fi vocea Irinei. A tuşit.

-Bună dimineaţa! Ţi-am încălzit cazanul ca să faci o baie caldă.

            -Mulţumesc! a răspuns el bănuitor.

-Cum ai dormit? a zâmbit ea.

            -Foarte bine, cred că se puteau tăia lemne pe trupul meu! şi-a amintit el o expresie care explica destul de plastic o stare de oboseală accentuată.

            -Aşa? Nu te-a deranjat nimic?

            -Deloc! a fost el categoric, în timp ce Irina continua să zâmbească.

            Manu şi-a luat din bagaj schimburi, săpun, prosop şi instrumente de ras şi a plecat la baie. Spre surprinderea sa, aci îl aştepta Irina, purtând pe braţ prosop şi halat, iar în palmă o săpunieră:

            -Uite, foloseşte astea, şi, când termini, vii sus, unde am fost aseară; eşti aşteptat, ca să servim micul dejun. E bine ca să te cam grăbeşti, fiindcă domnul şi doamna deja aşteaptă citind ziarele.

            -Într-o jumătate de oră voi fi gata, după care s-a bucurat de un nou zâmbet din partea ei.

            Manu mai îmbrăcase halat la unchiul său, Savu, care îi făcuse unul cadou, dar nu-l luase în seamă, fiindcă nu-i plăcea. Aşa că s-a dus în camera sa şi s-a îmbrăcat cu hainele de stradă, considerând că nu se cade să apară în halat în faţa gazdelor, mai ales că pe doamna încă nu o cunoscuse. Când a intrat în salon, a avut surpriza să-i găsească pe toţi ai casei în halate, dar peste o parte a îmbrăcămintei de zi.

            A făcut cunoştinţă cu doamna Ana, soţia lui Marcel Lepădat, şi a avut altă surpriză când a observat lângă scaunul acesteia două cârje medicale, cu ajutorul cărora se deplasa. În timp ce se aşeza, dinspre bucătărie a auzit aceeaşi voce care chemase păsările, acum strigându-l pe Mişa la micul dejun.

            Irina a adus fiecăruia câte o farfurie cu ouă-ochiuri, câteva felii de salam şi brânză, iar la mijlocul mesei a aşezat  un castron cu peşte marinat, coşul cu pâine şi alt  castron cu salată.

            Marcel a întrebat-o din nou pe Irina, dacă doamna Liuba într-adevăr mai poate găzdui o persoană.

            -Desigur! Are două camere disponibile şi doar una este ocupată de acel jandarm. De fapt, toată casa e goală, în afară de ce foloseşte doamna, fiindcă fiul şi nora s-au mutat la Cetatea Albă, unde au serviciul. Dar nu le închiriază decât pe-astea două, cu acces la una din băi şi la bucătărie, deşi le găteşte fie doamna, fie Ludmila.

            -Or, jandarmul are familie sau e singur?

            -Încă nu are familie, şi Irina a zâmbit.

            -De ce spui „încă”, ştii vreo legătură a lui pe-aci? a sesizat Ana nuanţa.

            -Aşa se pare, a zâmbit din nou Irina.

            -De când e venit el la noi? nu mai… ştia Marcel.

            -Cred că de vreun an-doi.

            -E băiat de treabă? Câţi ani o avea?

            -Are douăzeci şi opt, este foarte hazliu, drăguţ şi deştept, l-a creionat Irina, dând de gândit celor de faţă.

            -Văd că îi cunoşti bine situaţia. Nu cumva tu ori sora ta…

            -Nu, a râs zgomotos Irina. La început a fost cu fata domnului Wolf, dar…

            -Dar, ce? a vrut să afle Ana.

            -S-au despărţit şi acum se pare că e cu… Ludmila, dar nu recunoaşte niciunul.

            -Ahaa! s-au mirat Ana şi Marcel, veselindu-se.

            -Dar tu nu ai pe nimeni, că de acum… De fapt, câţi ani ai? nu mai ştia Marcel.

            -De Sfântul Dimitrie cel Nou, împlinesc două zeci de când m-am născut, dar am primit botezul de Sfântul Irinarh, o lună mai târziu, din câte îmi spunea mama. Însă, de când cu dikii aceia despre care v-am povestit ca la un părinte al meu, eu nu am mai putut să mă gândesc la aşa ceva.

            -Acum, gata! Trebuie să-ţi continui viaţa! Nu cred că vrei să te călugăreşti, a îndemnat-o Ana.

            -Să ştiţi că m-am gândit şi la asta. Dacă nu voi găsi pe cineva care să mă înţeleagă, poate că la mănăstire mă voi opri pentru tot restul vieţii, pe care mi-aţi salvat-o şi eu vă sunt recunoscătoare. Totodată, înţeleg că nu pot să stau pe capul dumneavoastră la nesfârşit. Doar aveţi proprii copii.

O părere la “Somnul lui Manu. Proză, de Ion R. Popa

  1. Alt unghi de vedere

    Grigorescu ( capodoperă e darul)
    Ne-a lăsat CARUL CU BOI…

    Clasic tablou – clar, … dinapoi,
    Azi, noi distingem …BOI CU CARUL!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.