Dan IONESCU: SIMBOLISMUL

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest Simbolismul de către Jean Moreas, ca o reacţie împotriva retorismului poeziei romantice şi a impersonalităţii poeziei parnasiene. Simbolismul s-a manifestat în poezie. Acest curent continuă, precum romantismul, adâncirea caracterului cromatic al poeziei parnasiene, promovând o tehnică modernă. Aşa se explică faptul că un poet celebru parnasian, Ch. Baudelaire, în sonetul Corespunderi, formulează un principiu fundamental al simbolismului, corespondenţa între senzaţii: „Parfum, culoare, sunet se îngână şi-şi răspund“.

Precum romantismul, simbolismul nu a fost un curent literar unitar. Numai în cadrul simbolismului francez distingem trei direcţii:

  1. simbolismul decadent. În cadrul acestei direcţii, se afirmă Paul Verlaine, autorul celebrului poem Arta poetică, poem în care formulează alt principiu fundamental al simbolismului, muzicalitatea: „Muzica înaintea oricărui lucru“. Arthur Rimbaud, care, într-un sonet celebru intitulat Vocale, stabileşte anumite raporturi de sugestii între vocale şi culori: „A – negru, E – alb, I – roşu, V – verde, O – de azur”;
  2. simbolismul instrumentalist în frunte cu Mallarme. Rene Gide, autorul lucrării Tratatul cuvântului, pledează pentru evadarea din real în subconştient. Eugen Lovinescu scria: „simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconştient“.
  3. simbolismul protestatar ilustrat prin poetul flamand Verhaeren, poetul câmpiilor halucinante, al oraşelor tentaculare. Rimbaud a cântat chiar Comuna din Paris.

Elemente ale curentului simbolist au luat naştere chiar înainte de 1886.

 

 

ESTETICA SIMBOLISMULUI

„Simbolul“, cuvânt de la care a derivat termenul „simbolism“, îl descoperim în folclor, în mituri, precum şi în poezia cultă, încă din cele mai vechi timpuri. Dacă în romantism, simbolul este apropiat de alegorie şi e un simbol descifrat, aşa cum este „Luceafărul” de Mihai Eminescu, în simbolism, el sugerează o gamă de sentimente şi de idei, implicând analogii şi corespondenţe, şi, ca atare, simbolul are un anumit grad de încifrare.

Simbolismul îşi găseşte o justificare filosofică în teoria intuiţionistă a lui Bergson, în poezia lui Poe şi Whitman, în pictura lui Degas, Seurat şi Gauguin, iar justificarea socială se datorează eşecului Comunei din Paris din 1871.

La temelia tehnicii simboliste stau sugestia şi simbolul, corespondenţele, muzicalitatea. Starea de inefabil se realizează prin sugestie. În acest sens, Mallarme preciza: „a sugera – iată visul“, iar Al. Macedonski vedea „poezia viitorului“ ca pe „o artă a sugestiei“.

Corespondenţele sunt un model de iluminare a zonelor ascunse ale realităţii. Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor corespondenţe între eul poetului şi lume, şi tot în categoria corespondenţelor intră analogiile între senzaţii, emoţii şi imagini de naturi diferite.

Muzicalitatea are rostul de a sugera starea de inefabil, de taină a poeziei, şi Macedonski socotea că „arta versurilor este arta muzicii“.

O inovaţie a simbolismului a fost şi introducerea în poezie a versului liber. Poemul Hinov al lui Macedonski este printre primele în Europa scrise în vers liber.

Prin suprasolicitarea stărilor sufleteşti profunde, prin tehnica excesivă a expresiei poetice, simbolismul a deschis drumul suprarealismului, ermetismului şi expresionismului din secolul al XX-lea.

 

 

SIMBOLISMUL ROMÂNESC

Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul sec. al XIX-lea, perioadă măcinată de mari contradicţii sociale.

El a apărut ca o reacţie împotriva poeziei minore a epigonilor eminescieni. În acest sens, Macedonski, într-o poezie-manifest Destul, publicată în revista „Literatorul“ (1880), scria: „Acum, destul cu plânsul, căci inima ţi-e seacă!“. Simbolismul românesc a ap[rut şi ca o reacţie împotriva Noii direcţii în poezia şi proza română, iniţiată de Titu Maiorescu.

Înainte de constituirea curentului literar în Franţa, Macedonski, în revista „Literatorul”, formulează o serie de idei care anticipau simbolismul. Astfel, în articolul „Despre logica poeziei” (1880), afirma că „arta poeziei nu este altceva decât arta muzicii, iar logica poeziei e nelogică la modul sublim, este însuşi absurdul”.

În articolul „Arta versurilor” (1890), el relevă că poezia are o muzică interioară. Adevăratul manifest presimbolist al poetului este „Poezia viitorului” (1892) în care conchide: „Simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvânt al geniului uman”. Interesant este faptul că poeziile lui instrumentaliste, Înmormântarea şi toate sunetele clopotului sau Lupta şi toate sunetele ei, au fost publicate înainte de apariţia la Paris a şcolii lui Rene Gide. De altfel, într-un articol intitulat Pragul secolului, se declara unul dintre fondatorii şcolii simboliste de la Liege, în jurul revistei „Vallonie”.

Teoretizând simbolismul, Macedonski a căutat să-l promoveze în poezia noastră. După exemplul lui Rollinat, a arătat predilecţie pentru macabru, ca în poezia Vaporul morţii; după exemplul lui Mallarme, a căutat să sugereze sentimentele prin diferite cerneluri – e vorba despre romanul Thallassa, a evocat, pentru prima oară, Parisul în Rondelul Parisului iad, a iniţiat în poezia noastră evadarea ca motiv simbolist, a inaugurat motivul ploii în Cântecul ploaiei.

Aşa cum remarca Adrian Marino în teza de doctorat dedicată vieţii şi operei lui Macedonski, există un decalaj apreciabil între teoria simbolistă a poetului şi poezia sa reprezentativă, pentru că prin ciclul Nopţilor rămâne un poet romantic, iar prin Poema rondelurilor, un poet clasic. De altfel, după 1900, Macedonski îl va critica pe Mallarme pentru obscuritate în poezie, iar la senectute va vorbi elogios despre echilibrul clasic.

Al doilea teoretician al simbolismului românesc a fost Ovid Densusianu. Ca poet (Ervin) era un admirator al lui Verhaeren. În coloanele revistei „Viaţa nouă”, 1905-1925, Densusianu pleda pentru intelectualizarea şi urbanizarea poeziei. În articolul-program Rătăciri literare din 1905, se întreba: „De ce numai ce e la ţară ar fi cu adevărat românesc? Dar nu avem şi o viaţă orăşenească, nu găsim şi-n ea ceva caracteristic care să aibă dreptul să fie trecut în artă?”. Era, de fapt, o replică dată sămănătorismului şi poporanismului, curente care reclamau o poezie rurală prin excelenţă. Această afirmaţie nu trebuie luată ad literam pentru că marele filolog a avut o admiraţie constantă pentru poezia populară în cuprinsul revistei „Grai şi suflet”. Densusianu vorbeşte şi despre influenţa muzicii lui Wagner asupra simbolismului.

Lidia Bote, în studiul Simbolismul românesc, identifică particularităţile simbolismului autohton, faptul că este un produs al mediului mic-burghez, că a apărut nu ca o reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului, ca în Franţa, ci ca o direcţie înnoitoare într-o perioadă de epigonism eminescian, de dominare a poeziei rurale. Lidia Bote subliniază principalele teme cultivate de simbolismul românesc: tema socială, natura, iubirea, oraşul, dar şi principalele motive simboliste, precum: singurătatea, spleen-ul, evadarea, misterul, ploaia, nevroza.

Simbolismul rom`nesc. Etape:

  1. teoretică, prin Macedonski (1880-1892);
  2. de căutări şi de experienţe (1892-1908);
  3. de plenitudine (1908-1916);
  4. de declin (după 1916).

Ca reprezentanţi de seamă ai simbolismului autohton, reţinem, în primul rând, pe Ştefan Petică, „primul simbolist declarat”, după cum afirmă G. Călinescu, care se impune cu poezia „Când viorile tăcură”, având ca punct de plecare poezia lui Verlaine.

Alt poet simbolist este Dimitrie Anghel, „poetul florilor”, cum l-a apreciat N. Iorga. Volumul de versuri În grădină (1905) este un ecou al poeziei lui Mallarme, consideră G. Călinescu, şi din acest volum reţinem chiar poezia În grădină.

O notă nouă aduce volumul Romanţe pentru mai târziu (1908) al lui Ion Minulescu. G. Călinescu aprecia că „romanţele lui Minulescu sunt adevărate romanţe ca multe dintre poeziile lui Eminescu… Minulescu este un Villon al cafenelei, vibrant, plin de imaginaţie şi de simţ artistic”, iar Lovinescu nota: „Simbolismul lui este mai mult declamatoriu, exterior”. Mai mult decât atât, Minulescu a reuşit să parodieze chiar recuzita simbolistă pe care o discreditează.

Simbolismul va atinge apogeul prin George Bacovia, „poetul unui singur volum de versuri, Plumb (1916), aşa cum Goga este poetul unui singur volum, Poezii (1905)“, afirmă N. Manolescu.

Bacovia a fost consacrat de Macedonski care, odată cu apariţia volumului Plumb i-a dedicat această epigramă: „Poete scump, porţi mândre flori de lauri / Că singur până astăzi din plumb făcut-ai aur”.

Note simboliste descoperim mai târziu şi în poezia lui Ion Pillat, ca în Balada toamnei din volumul Amăgiri. Pillat este reprezentantul simbolismului românesc autohtonizat şi clasicizant, aprecia G. Călinescu.

Simbolismul românesc reprezintă punctul de plecare pentru poezia modernă şi trebuie înţeles ca un curent literar elevat de o mare trăire interioară, şi care promovează o poezie de cunoaştere prin intermediul sugestiei simbolurilor şi al corespondenţei emoţiilor muzicale, olfactive şi de culoare.

Dintre poeţii legaţi spiritual de Craiova, menţionăm pe M. Demetriade, frate vitreg al artistei Aristiţa Romanescu, cu poezia Spleen, poetul Traian Demetrescu, cu poemul Corbii, Elena Farago, cetăţean de onoare al Craiovei, cu poezia Lumini în amurg, D. Iacobescu, Spleen, Marcel Romanescu, fiul fostului primar, cu Agonie.

Lasă un răspuns