„Sfârşitul lumii” la Mura. Fragment din romanul „Oameni şireţi şi veseli” de Iulian Popescu,

Fragment din romanul Oameni şireţi şi veseli de Iulian Popescu, Editura „Sitech” Craiova, 2011 (existent la Biblioteca „Aman” (821rum/P81) şi la Biblioteca Universităţii din Craiova (II 93660)

[Mura e un sat (imaginar) prin nordul Olteniei, între dealuri, fără drumuri de legătură cu alte sate, unde oamenii sunt uniţi şi veseli…]

Sfârşitul lumii” la Mura…

Cei bătrâni de la Mura, povestesc despre ce au aflat şi ei de la cei bătrâni din vremea când erau copii, despre… „sfârşitul lumii” de la Mura…

Era cam prin 1895-1900. Nu existau telefoane mobile, televizoare, radiouri! Şi lumea trăia. Nu existau nici ziare, adică de fapt existau, însă ele nu ajungeau la Mura. Era un poştaş care urca la ei aşa, cam o dată pe săptămână. Un singur om făcuse un abonament, dar renunţase, deoarece nu-i convenea să citească deodată şase ziare. E drept că-l „ajuta” nevastă-sa, care cam înjumătăţea ziarele, ba cu împachetatul mâncării la plecarea la muncă, ba cu ştergerea sticlei de lampă (nici curent nu era) şi a geamurilor. Poştaşul a fost încântat, acum venind şi mai rar pe acolo.

Cu alte cuvinte, satul era complet izolat. Ştirile mai ajungeau la ei când mergeau oamenii, destul de rar, pe potecile din pădure, după cumpărături la târgul din apropiere. Cumpărau: gaz (petrol lampant), sare şi zahăr! Astea nu „creşteau” pe la ei. Mai cumpărau pânzeturi mai „domneşti”, dulciuri pentru copii, rechizite pentru şcolari şi cam atât. Restul îşi făceau singuri. Ba uneori se mai duceau şi vindeau brânză, vite şi… ţuică.

Nu se duceau ei pe la alţii, dar nici alţii nu veneau pe la ei. Pe alţii i-ar fi interesat fânul, care era destul la Mura, însă, din cauza drumului imposibil, nu-l puteau aduce în vale.

Într-o zi de început de vară, o femeie din Mura a mers la târg şi tocmai vânduse nişte vite, când vede undeva, lume buluc şi aude ţipete. Curioasă, se duce să afle ce şi cum. Acolo se ajunsese la o încăierare de la un aldămaş, unde se verificase… ţuica de Mura. Unul l-a ajutat pe cel lovit, altul pe cel ce a lovit primul şi tot aşa, până ce s-a lărgit cercul „luptătorilor”. Femeile ţipau, lumea se îngrămădea, bătaia se încingea, ce mai, spectacol… pe gratis.

Femeia din Mura s-a apropiat şi s-a ciocnit cu o femeie ţipând, care tocmai ieşea din acea îngrămădeală.

– Ce-i, soro?

– Ce să fie! A înnebunit lumea. Vine sfârşitul lumii! Aşa cum ne-a citit popa din Apocalipsă!

Femeia din Mura a întins-o, speriată la culme şi a urcat în viteză până la jumătatea dealului. Apoi a stat jos să mai respire ca omul, nu ca locomotiva cu abur şi s-a uitat în urmă. Şi iar s-a speriat : un nor gros de fum se înălţa din vale.

– E clar! A venit Apocalipsa! Exact aşa cum zicea şi preotul din Mura. Oare, mai apuc să ajung acasă, ca să mor cu ai mei?

Şi a luat-o din nou la alergat pe coastă. Or pe acea coastă e greu să urci încet, dar acum, alergând… Asta aşa e, însă odată vine sfârşitul lumii… Iar de sfârşitul lumii îi e frică oricui.

Aproape leşinată de oboseală, femeia a ajuns în sat şi, tot alergând, i-a spus unei femei ce şi cum, apoi şi-a continuat drumul până la preot. Acesta era acasă, foarte necăjit din cauză că nişte copii îi furaseră merele din mărul lui cel dulce, mere pe care şi le protejase cu grijă. Preotul s-a speriat şi el şi a plecat la biserică. Nici n-a intrat bine în bisericuţa lor, că s-a pomenit cu aproape tot satul venind în fugă. Bisericuţa era prea mică pentru atâta lume, aşa că s-a făcut acolo o înghesuială…

Satul aflase imediat de la femeia ce vorbise prima cu cea venită de la târg, apoi, din gură-n gură, fumul acela… s-a umplut de flăcări care au cuprins tot târgul, începuse să curgă smoală fierbinte din cer, vitele şi câinii urlau, venise o apă foarte mare şi tot aşa… Fiecare femeie transmiţătoare de veşti îşi adusese contribuţia şi originalitatea…

Popa, necăjit din afacerea cu merele, a început o slujbă obişnuită, apoi a căutat Apocalipsa din Biblie şi le-a citit o parte. După aceea a ţinut o predică în care a condamnat oamenii care păcătuiesc (chiar şi când fură un măr!) şi a ameninţat. În concluzie le-a spus că venise sfârşitul lumii, prin urmare toţi trebuie să se pocăiască. Le-a zis apoi că acest sfârşit nu va avea loc în ziua Domnului, adică duminică, deci va veni, probabil, luni. Acest „probabil” a fost neglijat de lume, care era convinsă acum cum că luni… gata! Popa i-a chemat la slujbă în acea seară şi duminică, spunându-le că va ţine slujba afară şi le va citi multe din Biblie despre sfârşitul lumii.

Toţi au plecat spre casele lor, comentând şi încercând să spere că poate, poate cu slujbele astea „peste program” vor fi iertaţi…

Popa a luat câteva cărţi cu el şi s-a dus acasă, unde a început să caute în Biblie ce se spune despre sfârşitul lumii.

Seara, popa a fost la înălţime. Adunase din cărţile lui detalii despre sfârşitul lumii. Iată câteva extrase care i-au îngrozit pe oameni:

Şi împăraţii pământului, cei mari, comandanţii, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor şi ziceau munţilor şi stâncilor „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne…”” [Apocalipsa 6 – 15,16].

O grindină mare, de greutatea unui talant, a căzut din cer peste oameni.” [Apocalipsa 16-21].

Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate.” [Matei 24,29]

Tot aşa cum a fost în zilele lui Lot… a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi…” [Luca, 17-28,29]

Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor. Oamenii îşi vor da sufletul de groază…”. [Luca 21-25,26].

„… în ziua aceea, cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi şi pământul, cu toate lucrările de pe el, vor fi arse.” [Petru, 3-10].

Doamne, ce spaimă pe bieţii oameni! Femeile erau pur şi simplu disperate. Se şi vedeau cuprinse de flăcări, lovite de grindină, luate de ape…

Oamenii din sat s-au împărţit însă în două tabere: unii care se rugau de mama focului pentru iertarea păcatelor şi alţii care ziceau că au prea multe păcate, prin urmare sigur vor ajunge în iad.

– Dar… până ajung în iad, ia să-mi fac eu de cap cât se mai poate!

„Neică, cât trăieşti pe lume

Petrece şi du-o bine!”

Şi s-au ţinut de cuvânt…

Bietele … garniţe!

… Bătrânii bătrânilor noştri nu aveau frigidere, congelatoare, vitrine frigorifice şi totuşi… trăiau. Iată cum.

Porcul de crăciun era pregătit după obiceiuri diferite de la o zonă la alta. Pielea era pusă la uscat şi se folosea la făcut opinci, muşchii, cârnaţii şi părţile mai grase erau atârnate la ger, undeva sus pe o „culme” adică un băţ suspendat, pentru a nu le ajunge pisicile, caltaboşii se mâncau de Crăciun şi la Anul Nou, iar picioarele erau folosite la piftii. Cam la topirea zăpezilor, se „topea carnea”. Gospodina lua o căldare mare din aramă, dacă avea, sau din tuci (fontă), o atârna de lanţul de pe coş, deasupra vetrei de la bucătăria de vară, apoi toca carnea mai grasă în bucăţi cam cât un măr mijlociu şi le arunca în căldare, unde pusese puţină apă, apoi făcea un foc mare. Sus pe coş erau puse şi câteva bucăţi lungi de slănină la afumat, care, după afumare se dădeau cu boia şi se mânca din ele până la crăciunul următor.

În căldare carnea grasă se topea, devenind „jumeri”, (atenţie, nu „jumări”), mari cam cât nişte prune. Apa se evapora iar untura topită depăşea grămada de jumeri. Când jumerile erau aproape gata, se puneau bucăţi de cârnaţi (trandafiri) şi muşchi, care se frigeau. Muşchiul devenea „muşchete”. Acum se scotea căldarea, se punea jos, pe pământ, se punea ceva sare, se amesteca şi totul era turnat în „garniţă”. Garniţa era un vas din metal, cu smalţ în interior, înaltă cam de o jumătate de metru, cu diametrul mai mare jos şi mai mic sus (cam cât o strachină, sus). Dacă nu avea garniţă, gospodina îşi cumpăra de la târg o oală mare, tot cam cât garniţa, din pământ, cu „mănuşi” ca să fie uşor deplasată.

Se trecea apoi la o nouă umplere a căldării, dacă mai era carne şi eventual la altă garniţă. Dacă nu mai erau trandafiri şi muşchi, se făceau doar jumerile care se aruncau în câte o … postavă, de aia mică, în care fuseseră scăldaţi copiii. Aceste jumeri erau mâncate toată iarna şi chiar primăvara, aşa cum erau sau… în zăbic. Acesta, tot specific local, era făcut din turtă (mălai din… făină de porumb), sfărâmată în tigaie, cu untură şi câteva jumeri, puse la foc şi frământate mereu în timpul coacerii… Şi iată … micul dejun! Şi dacă se mai adăuga şi un pahar de vin…, ehe, „mâncare domnească”, domnule!

La garniţă nu se umbla decât la zile mari. În general acolo era rezerva pentru muncile din vară! Ehe, ce bune erau o jumară, o bucată de trandafir şi una de muşchete, la coasă sau la săpat! Neapărat cu vin!

Gospodina îi cam ţinea din scurt pe ai casei, să nu cumva să se atingă de garniţă! Garniţa era rezerva strategică de bunătăţi!

Ei bine, acum la „sfârşitul lumii”, s-a dat iama la garniţe în tot satul!

– Hai să mâncăm totul! Doar n-o să lăsăm pământului bunătate de mâncare!

Singuri sau cu toată familia, cu prietenii, în orice fel, s-a ajuns însă la golirea garniţelor. Ba s-au mai tăiat orătenii şi să te ţii chefuri! Cei care mai aveau băutură, au atacat-o!

E drept că femeile, mai ales cele mai în vârstă, au ţinut post, s-au retras pe undeva şi se închinau, făceau mătănii, spuneau rugăciuni. Vitele au fost scoase din curţi şi lăsate în seama lor, aşa că au intrat în porumbii daţi în spic, în livezile necosite, peste tot. Şi orătăniile, porcii, toate vietăţile şi-au căpătat… garniţele lor. Au atacat cu curaj grădinile, ba li s-au scos din beciuri sacii cu grâu şi porumb şi li s-a dat la discreţie, boabele fiind aruncate prin curte.

Poliţele…

– Păi dacă tot e sfârşitul lumii, hai, domnule, să ne plătim… poliţele!

Şi au început. Unul, cu un par în mână, a intrat în curtea vecinului şi a început să-i distrugă tot ce întâlnea în cale: ferestre, uşi, tencuiala casei, pomi, flori. A început să ţipe să iese vecinul din casă, că are o vorbă cu el. Şi, înaintea ieşirii acestuia, a început să-i strige:

– Zici că m-ai păcălit, `ai? Află, nene, că tot eu am ieşit mai bine! Tu mi-ai cosit nişte fân, nerespectând mejdina, dar eu ţi-am furat un car de porumbi, ţi-am tăiat teiul ăla din deal, ba ţi-am mâncat şi câteva orătenii.

Tocmai atunci iese vecinul din casă, râzând şi cu o sticlă de ţuică şi două pahare în mână. Cel cu parul era hotărât să dea, dar a fost dezarmat de veselia celuilalt.

– Hai, vecine, să nu ne mai certăm, că ce-a fost a fost, iar ce vine, e… destul pentru toţi! Aşa că mai bine: hai noroc!

Omul a aruncat parul, apoi au stat jos pe băncuţa de sub dud.

– Uite, că tot suntem la mărturisiri, află că nici eu n-am rămas dator. Ţii minte când ţi s-a cules via într-o noapte? Ei bine, eu am făcut-o! O dată ai pierdut doi boi; ei bine află că eu m-am dus la târg şi i-am vândut!

Şi au ţinut-o tot aşa.

– Măi, frate, dacă tot am mărturisit, poimâine om avea ceva avantaje acolo sus?

– Să sperăm că da.

În timp ce stăteau ei sub dud, iată vine de pe drum, băieţelul celui cu ţuica, vede parul jos, îl ia şi începe să dea în taică-său:

– Mai mă baţi, mă? Câte curele am luat eu de la tine, criminalule! Lasă că-ţi vin eu de hac acum. Ce dacă am pierdut vitele şi au distrus porumbii oamenilor! Ce, tu când erai mic nu te jucai pe câmp? Ei!

Omul a rămas blocat. Mai ales că băieţelul îi vorbea cu „tu”, ştiind că tot timpul i-a zis „dumneata”. De-abia după ce a luat câteva lovituri bune, şi-a revenit, i-a luat parul, iar copilul a fugit.

– Vezi mă ce zace şi în copii? A ţinut în el atâta ură, iar acum, având ocazia, că doar nu mai contează nimic, hopa cu răzbunarea! S-a sucit lumea, domnule!

– Lasă, bă, că de aia ne ia Dumnezeu pe toţi! Hai noroc!

Fiind sâmbătă, unele clase de copii mai erau la şcoală. Când au aflat vestea au început şi ei cu poliţele. Au aruncat cu cărţile în învăţătoare, au spart geamurile, au rupt băncile, ce mai, au devastat tot. Ba au intrat în cancelarie şi au găsit cataloagele pe care le-au făcut bucăţele. S-au dus apoi la casele lor şi au atacat toate dulceţurile existente: magiun, dulceaţă de… mure, miere cu sâmburi de nucă, zahăr cubic.

Alţi oameni şi-au scos banii de pe unde-i aveau ascunşi şi i-au dat copiilor pe cei mărunţi, iar pe cei mari i-au aruncat peste gard perceptorului, strigându-l să vină puţin, că… au ceva cu el! Omul a luat-o la fugă prin grădină, a sărit gardul şi a fugit pe deal spre pădure.

Câţiva copii, având acum bani, pe care şi-i doriseră atât, au fost mai practici. Şi-au luat praştiile, s-au împărţit în două tabere şi au stabilit: unii pornesc dintr-un cap al satului, ceilalţi de la celălalt. Misiunea era clară: să spargă toate ferestrele din sat. Ba cu banii de metal, ba cu pietricele, sau la vreun geam mai încăpăţânat, cu pietre mari, aruncate cu mâna.

N-a fost uşor pentru ei, deoarece în acea vreme erau puţine ferestre cu geamuri. Se moştenise de pe vremea turcilor, când erau fel de fel de „impozite” suplimentare: „fumăritul sau coşeritul, oieritul, vinăriciul”. Ei bine, venise o dată o altă „dare” şi pe dimensiunile ferestrelor: cele peste o anumită suprafaţă erau impuse la dări mari. Oamenii găsiseră soluţia: făceau la case ferestruici mici de tot, cam de două palme lungime şi un lat de palmă lăţime, aşa, ca nişte creneluri de cetate. Şi cum geamurile erau greu de găsit şi scumpe, oamenii puneau o băşică de porc, pregătită special, care se întindea pe ferestruică şi se bătea în cuişoare. Era cât de cât transparentă şi lăsa ceva lumină să intre în casă.

Acum „la spartul târgului”, copiii nu prea erau avantajaţi: era greu să nimereşti acele ferestruici mici, iar înlocuitorul geamului era greu de străpuns, fiind elastic. Aşa că până la urmă apelau „bieţii copii”, la pietre. Oricum, şi-au făcut datoria complet… Cei din case se speriau la început, apoi începeau să râdă. Doar, oricum se alegea praful de tot…

Şi tot aşa! Fiecare avea de plătit nişte poliţe, iar fantezia îi ducea pe toţi pe căi de neimaginat.

În altă parte a satului, un om între două vârste, s-a dus în grădina sa şi şi-a văzut peste gard vecina făcând mătănii pe o pătură, sub un măr, în grădina ei. Ehe, de când îi pusese el gând rău (de fapt bun, pentru el) vecinei! O urmărea de ani de zile, o dorea continuu, însă ea nu-i dădea absolut nicio şansă. Ei bine, acum a venit şi şansa lui. Nici una nici două, a sărit gardul şi…

Şi!

După un timp, femeia a reînceput rugăciunile pentru iertare păcatelor ei: toate, plus unul…

Venise de curând în Mura un învăţător tinerel, la vreo 20 de ani, înalt, bine făcut, cam timid, însă frumuşel, mânca-l-ar fetele! Aşa că, vreo patru fete au zis că acum e momentul… S-au adunat la una acasă, l-au urmărit, iar când a ajuns în dreptul lor, gazda i-a ieşit în cale şi l-a rugat, cu lacrimi în ochi, să intre puţin ca să-i scrie o scrisoare de adio adresată Cerului. Băiatul s-a tot ruşinat, a încercat să se retragă, însă fata, mde, ţărancă cu putere, l-a tras înăuntru. Ce a urmat… nu se ştie. Ce se ştie e că abia spre dimineaţă „bietul” dascăl a fost „eliberat”. Era cam zăpăcit, nedormit, vlăguit… Mde, doar o dată e sfârşitul lumii…

Ideea însă le-a venit multora din sat : fete, băieţi, bărbaţi, femei.

Fetele şi-au zis că ce, la o adică, să moară ele fără a gusta din… merele oprite? Se hotărâseră ca a doua zi să se spovedească pentru a nu se duce „acolo” cu păcate. Cu asta rezolvaseră problema „judecăţii”, aşa că acum au plecat să păcătuiască. Ehe, de câte ori le rugaseră iubiţii lor…, dar ele „nu şi nu”! Acum aveau să zică „da şi da”, chiar de mai multe ori…

Ce mai, ce a fost în acea noapte… nu se poate povesti.

Astea, da… poliţe!

Poliţele inverse…

Şi a venit duminica, penultima zi. S-au adunat cu toţii pe izlazul de lângă biserică. Popa a făcut o slujbă lungă de tot, a citit iar din Biblie, apoi a spovedit pe toată lumea, dar cam în viteză, doar erau atâţia. Şi-au lua toţi „adio”, s-au îmbrăţişat şi au plecat la casele lor. Aici au continuat preocupările din noaptea trecută: unii cu rugăciuni, alţii cu chefuri, iar alţii cu… amorul! Dascălul a fost chemat într-o altă casă şi s-a dus fără a protesta, ba chiar cu bucurie! Acum avea acolo… cinci fete, tot una şi una. Dar şi noaptea a fost destul de lungă…

Luni dimineaţa, toţi şi-au luat poziţii de rugăciune şi se rugau pentru iertarea păcatelor. Au ţinut-o aşa până pe la prânz, apoi, venindu-le foame, au mâncat zdravăn „măcar să murim sătui!”.

S-au mai rugat ei, şi iată, au venit nişte nori negri de tot. Şi a început o ploaie repede, se auzeau bubuituri, se vedeau fulgere, adică acum chiar începea sfârşitul… Însă furtuna aceasta a ţinut doar vreo jumătate de oră, apoi a apărut soarele şi un curcubeu superb!

Oamenii s-au uitat uimiţi unii la alţii. Furtuna a trecut, păsărelele au început din nou să cânte, totul era cam normal şi nu prea se întrevedea sfârşitul lumii…

Şi tot aşa până a venit întunericul. Era o noapte tare frumoasă, cu cerul plin de stele. Nu prea semăna cu ce le spusese popa…

Unii erau gata, gata să urle, alţii însă i-au potolit, aşa că au amânat totul pentru a doua zi. S-au dezmeticit ei a doua zi şi nu ştiau ce să facă! Unii au strigat că trebuie să meargă iar la biserică să discute cu popa.

S-au adunat din nou pe izlazul de lângă biserică. Unii, indignaţi, au vrut să-l bată pe popă, însă acesta i-a potolit imediat cu un citat din Biblie:

Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni, nici chiar îngerii din ceruri, ci numai Tatăl” [Matei, 24 – 36].

– Păi bine, părinte, n-ai zis dumneata că vine luni sfârşitul acesta?

– Eu am zis „probabil”, nu „sigur”! Am spus că nu poate veni duminica, doar e ziua Domnului şi că dacă e să fie, va fi luni!

– Atunci unde-i femeia de a adus vestea?

Nu era acolo! Se rugase continuu toate aceste zile, iar acum o doborâse somnul.

– Cuuuuuuuuuuuuuum? Nu e acum sfârşitul lumii? Ei, păi atunci se schimbă treaba! Cine-i vinovat? Porumbul de pe ogoare s-a terminat, grădinile s-au terminat, garniţele s-au terminat, băutura s-a terminat, porumbul şi grâul din saci zac aruncate prin curţi, banii i-am aruncat. Ce-o să ne facem acum?

– Ce-o să ne facem noi, nu ştim! Ştiu însă ce-o să te faci tu, care ai recunoscut că mi-ai vândut boii, că…

Ş i a ieşit cu păruială. Ehe, toţi aflaseră ce necazuri le făcuseră alţii şi a început plătirea… poliţelor inverse!

În vacarmul general s-a impus o voce puternică. Era omul cel mai respectat din sat.

– Oameni buni! Suntem într-o situaţie tare grea. Nu mai avem de niciunele, vitele s-au împrăştiat, geamurile sunt sparte, gardurile sunt rupte, multe fete şi-au pierdut ce aveau mai de preţ şi câte şi mai câte. Acum avem de ales: strângem din dinţi şi începem să ne refacem, adică să reparăm din relele făcute, să ne adunăm vitele, să mai recuperăm ce se mai poate din porumbi şi grădini, să facem repede câteva căsătorii şi să ne iertăm unii pe alţii, sau să ne batem, să ne omorâm şi să se aleagă praful.

– Aşa e! intervine preotul. În „Evanghelia după Matei” este scris ”Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” [18-34,35].

– Vedeţi că şi Biblia ne ajută? Acum, că tot am ajuns aici, trebuie să facem o înţelegere: nimeni, dar absolut nimeni, să nu povestească de asta timp de 50 de ani! Altfel ne facem de râs şi nu ne mai scapă nimeni de batjocura celorlalte sate. Nu e cazul să jurăm, doar suntem din Mura, adică UNIŢI!

Acum în final, dacă tot n-a venit sfârşitul lumii şi putem zice că am scăpat, hai fraţilor să râdem zdravăn de toată tărăşenia asta!

Şi a început omul să râdă. Apoi a zâmbit şi preotul. După aceea a „intrat în horă” un altul şi tot aşa, s-a ajuns la un râs general, cu hohote şi cu lacrimi.

Pe drum, oamenii deveniţi veseli, tot ziceau:

– Măi, a fost cum a fost sfârşitul lumii, dar un aşa râs n-am văzut de când sunt!…

O părere la “„Sfârşitul lumii” la Mura. Fragment din romanul „Oameni şireţi şi veseli” de Iulian Popescu,

  1. Tablou déjà vu

    Se vede și din avion:
    E-n vogă Noul Babilon…
    De îl admiri, de îl urăști,
    Prosperă firmele de măști!

    Un AN NOU mai senin!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns