Scrisoare din Brașov. Impresii de călătorie, de Liviu Florian Jianu

Dragă Tanti,

 
Am ajuns, în sfârșit, la Brașov, după treizeci și ceva de ani, de când ne-ai invitat ultima dată pe acolo.
Am mai trecut, de atunci, numai de două-trei ori, dar numai până la gară și în centru și înapoi.
Nu am mai recunoscut mai nimic. În afară de centru, hotelul Aro, Biserica Neagră, și la Șchei nu am ajuns. Acolo unde ne-ai dus prima dată, când am venit la tine.

          Atunci, toată lumea avea de lucru, și nicio vârstă nu ducea grija zilei de mâine.  Îmi plăcuse și Stadionul Steagul Roșu. Și culorile echipei. Parcă erau albine.
          Nu am mai văzut, acum, picior de troleibuz. Sau poate – la vârsta mea – nu mai văd bine.
          S-a construit mult.
          Nu știu pe unde e casa în care ai stat. O cameră. Spre grădină. În imensa casă a doamnei Gârbacea Olimpia.
          Lângă locuința din spate, a familiei Popa. Care avea o grădină de trandafiri.
          Și tu și familia Popa aveați toaleta în curte. Și familia Gârbacea, numai, una luxoasă, înăuntru.
         
          Sunt blocuri peste blocuri, hoteluri peste hoteluri, înalte și noi.
          Brașovul a crescut ca o caracatiță.
 
          La Poiană, urca un autobuz decapotabil, cu un nivel.
          Pe un drum de pietriș.
          Apoi, de asfalt.
          Marca Skoda.
 
          Acum, urcă mașini și autobuze de incomparabilă firmă.
 
          Nu am plătit nimic.
          Nici nu aveam de unde.
 
          A achitat tot, ministrul meu de finanțe. A dat și o sticlă din cel mai bun vin. Și cozonac.
          A mai adus și ouă. Și o conservă de pește. Poate, și-a facut, fără să îmi spună, ziua în avans.
             
 
            La Poiană, nu am mai recunoscut nimic. Decât telefericul. Și Postăvarul. Cred că pustiu.
 
            Nu înțeleg din ce trăiește un oraș atât de mare. La câți turiști vin – și la ce nu fac nimic – decât vând – s-ar spune că tocmai de Nederlanden Asigurări aveau nevoie. Aveau acolo o întâlnire. 
      
          Ce să faci în Brașov, decât să schiezi, înoți și să vopsești?
          Și să mergi la club?
          Brașovul e curat și frumos.   
          Două femei au vrut să-mi cedeze locul în autobuz. Eram plin de papornițe.
 
          Ministrul meu de finanțe a fost un Lord gelos la pungă. După ce scrii 50 și ceva de volume, poți să ieși de la tine, din pustie.
          Îți face cinste.
          Îți promite și cheltuieli de 150 de pâini, dar dacă consumi 100, se supără rău că nu te-ai strâns la 60.
          Probabil, mai vrea încă 1000 de volume.
          Plus să-i dai alte relații, observații, inovații, comentarii, lecții, adrese, și cunoștințe.
          E tot necăsătorit. Și nemulțumit de toate ofertele propuse.
 
          Până una alta, i-am mai dat 2, și am mai scris 3 schițe, 2 poezii, și vreo 18 – 22 observații și sugestii și idei de posibile inovații și invenții.
 
           Cred că ești familiarizată cu acest spirit liber, de la copiii de grădiniță. Cred că și dumneata, i-ai stors, în interes personal, ca educatoare, la maxim. Și ți-ai văzut împlinite, aici, pe pământ, toate visele.
 
          Păcat că nu am putut să-mi iau bicicleta cu mine, în tren. Îmi ruinam ministrul meu de finanțe. Mai costa încă 25 de pâini, dus-întors, parcă. Merg la pas, ca o broască țestoasă. Și mă mai și doare de înjur cât se poate de calm.
          Când am plecat din Poiana, am recunoscut și un element fascinant. O Biserică de lemn, ca la Craiova. Și un monument lângă ea. Scris pe el: Babeș. Am crezut că era Victor.
          Nu. Era Liviu.
          Scria că și-a dat foc pe pârtie în semn de protest.
          Că muncitorii – poate – nu aveau de lucru – și nu aveau ce mânca.
          Nu îmi aduc aminte să îți fi dat foc. Nici tu, nici copiii de care ai avut grijă, nici familiile lor.
          Poate de aceea nu ți s-a ridicat un monument.
         
          În piscină, se practică niște semne ciudate.
          Dezveliri prin spate, prin față – la un tinerel, juce – la altul, dat din mână – la altul…
          În plus – Steagul Roșu e pe ducă. Cu toate sporturile. Și vârstele. Nu are bani.
 
          Înseamnă că fiecare trăiește, și mănâncă.
          Nu mă întreba din ce știință, educație și prestație.
          Lumea de pe stradă mi se pare o mișcare entropică personificată.
 
          Îmi pare bine că mai pot să-ți scriu de pe lumea asta.
 
          Dincolo,
n-aș mai apuca,
când ne vei invita,
pe la tine,
iar.
Ca să ne oferi, de toate.
 
Maximă sănătate,
Și ai grijă de noi,
Și de departe.

Lasă un răspuns