Daniela Gifu: Schimbarea din jurnal

Schimbarea din jurnal

de Dan Ionescu

La editura Limes din Cluj-Napoca, Daniela Gifu publică „un jurnal de iniţiere spirituală”. Cifra 33 de pe copertă indică vârsta de la care se prospectează ocaziile şi mediul şi are conectori în teritoriul de sugestie al vârstei christice: „care este vârsta maturităţii? Răspunsul firesc, fără niciun dubiu, este vârsta Răstignirii lui Hristos, treizeci şi trei de ani… Atunci Dumnezeu a dat o nouă şansă oamenilor eliberându-i de sufocantele păcate”.

Abordarea jurnalului la o vârstă aşa tânără e justificată prin menţiunea „de iniţiere spirituală”. În pofida indiciului, Daniela Gifu încearcă să rămână în perimetrul propriilor definiţii mai vechi şi are teamă să se desprindă mai mult. Efortul se vede în tensiunea inegală a tatonării problemelor.

În regia jurnalului, pentru o credibilitate mai mare în faţa cititorului, Daniela Gifu preferă persoanei întâi, ca Iulius Caesar în De bello Gallico, impersonalizarea indusă problemelor clamate, de pronumele reflexiv „se”, iar latenţa situaţiilor e transcrisă frecvent în conjunctiv. Dispersia persoanei întâi se face şi în subiecte: „această atitudine”, „raţiunea şi trupul”, „orice activitate” etc.

Trecerea de la un an la altul îşi răsfrânge ecourile în ziua de întâi ianuarie. În afara dozei de imprevizibil care poate anula orice te frământă astăzi, poate chiar existenţa fiinţei, viitorul aduce şansa unor soluţionări. Pentru o dragoste care întristează din cauza nefinalizării în nuntă, soluţia e rugăciunea. Prin exerciţiul ei, tulburarea sufletească se diminuează şi apar ocazii oportune şi observabile ale solidarităţii cu „alte suflete rătăcite”. Devenirea spirituală şi sentimentală se face, în cea mai mare parte, în relaţie cu evenimentele consemnate în calendarul ortodox, în al căror fast evadăm mental din stresul cotidian. Trimiterile variate de genul: „a fost extrapolat şi la nivel de învăţământ, pornind de la refuzul de a mai face parte din procesul educaţional, considerat inutil în faţa robotizării continue şi a câştigului financiar alunecos” sau „a fost demult un evreu, pe nume Moise, care a avut un destin însemnat, încă de la naşterea sa” indică parametrii deschiderii înspre domenii diferite şi de interes social.

Comentariul mai larg, amintind în afrontul suspiciunii, de cel al Simonei Popescu, e din înclinaţia de a expune cu efuziuni raportul dinamic dintre om şi mediu, în limita conceptului asimilat, de la percepţia care încheagă până la evoluţia ideii în constatări şi-n concluzii de caz tipic. Daniela Gifu îmbină citatul de orice sorginte cu propria constatare a faptului care-o implică şi emoţional.

Adresarea la persoana a doua confirmă nevoia de sfat pe care, dacă nu-l primeşte, autoarea îl dă altora cu vorbele pe care ea însăşi le-ar aştepta: „nici naşterea şi nici moartea nu depind de deciziile tale şi nu poţi decât să te conformezi cu durere. Dar modul cum îţi trăieşti viaţa îţi aparţine în totalitate”. În fragmentul despre şase ianuarie, o zi a regresului temporal: „ treptat şi aproape imperceptibil de lin, vei auzi scâncetul sacru al pruncului pregătit să-şi primească Sfântul Botez”, într-adevăr un creştin află varianta delimitării, sub auspiciile acestei zile, „de tot ce inima a pângărit în mod egoist, iar raţiunea a manipulat conştient şi viclean”.

Probleme interesante sunt şi despre efectul muzicii de cameră. Argumentul oportun diminuării impresiei de caz particular provine din lumea ştiinţifică: „terapia prin muzică a fost testată atât la fiinţele vii, cât şi la plante”.

Daniela Gifu ne oferă întâi o scenă a relaţiilor care asigură consumul întâmplării. În al doilea rând, surprinde reacţia psihologică a omului în general, faţă de un segment al contextului, însă planul din care-şi alimentează poziţia voit exoterică, e din proximitatea personală, fapt parantetic, nu explicit. Obiectul cărţii până la urmă nu rămâne evenimentul, ci avântul uman. Fără complexul de a se regăsi demodată într-o lume a interesului personal, Daniela Gifu reţine momentul istoric al Unirii Principatelor Române: „24 ianuarie. Istoria trebuie respectată… Aminteşte-ţi de momentul Unirii Principatelor Române… Câtă bucurie a fost pentru înaintaşii noştri! Simbolul acestei speciale trăiri îl reprezintă hora, când, mână în mână, se retrăieşte, mai mult sau mai puţin ca un joc de imagine, istorica bucurie de a fi împreună”.

Pregătirea în sine a cărţii, după cum evenimentele sunt distribuite şi dublate cu pilde, seamănă cu serialul de legende din fruntea Letopiseţului de Grigore Ureche.

Cu subiecte despre căsnicie, religie şi artă, cartea 33 corespunde unei mode, reiniţiate de Cărtărescu, de a scruta vârsta cu posibilitatea jurnalului.

Lasă un răspuns