RODICA GRIGORE: Lectură şi comunicare critică, de Ştefan Vlăduţescu

 

Rodica Grigore: Lectură şi comunicare critică

de Ştefan Vlăduţescu

I. Prin cartea „Măşti, caligrafie, literatură” (Cluj-Napoca, Editura Grinţa, 2011), profesoara Rodica Grigore continuă demersul său amplu de investigare a prozei, de cercetare în domeniul literaturii universale şi comparate. În concret, investigaţia de faţă este una de tip analitic şi vizează volume din zona epică tradusă în limba română în ultimii 6 ani.   Am zice că, în majoritate, avem de a face cu mari prozatori. Unii dintre ei au marcat sau au modelat forma, conţinutul, structura şi potenţialul de evoluţie al prozei actuale: Miguel de Unamuno, Mihail Bulgakov, Thomas Wolfe, Pablo de Santis, Jack Keronac, John Updike. Alţii au inscripţionat istoria prozei actuale prin şocurile produse în spaţiul lecturii, al literaturii sau în mediul concret al vieţii. Charles Bukowski a frapat în special prin agresivitatea limbajului ce alunecă spre argou.

Un adevărat cutremur „literar” în ordinea realului a produs cartea taiwanezei, locuind în Marea Britanie, Hong Ying, „Arta iubirii”. Prin aducerea în imaginar a unei poveşti de iubire între nepotul romancierei Virginia Woolf şi chinezoaica Lin Cheng, romanciera a scandalizat pe descendenţii celor doi. Unele dintre articolele ce alcătuiesc volumul constituie adevărate modele de analiză a romanului: „Julio Cortázar. Realitate, ficţiune, experiment romanesc”, „Cervantes, Unamuno şi realitatea ficţiunii”, „Lectura şi lecţiile istoriei”, „Istoria adevărului şi adevărul istoriei”, „Pablo de Santis. Măşti, caligrafie, literatură”, „Arta iubirii şi arta scrierii”.

În cadrul acestora regăsim limpede un demers critic echilibrat şi temeinic, bine aşezat în concepte, teorii şi metode, cu o mare disponibilitate reflexivă.

II. Detectăm ca primă baliză de lectură analitică „gândirea realităţii ca univers total”. Realitatea este atât mediu de referinţă pentru roman, cât şi locul în care ficţiunea îşi trăieşte realitatea. Baliza constă în a înţelege evidenţa că lumea romanului este o componentă a lumii reale, a istoriei, a trăirii. Experienţa lecturii nu este o experienţă iluzorie. Lectura ficţiunii nu este fictivă, ea are efecte în ordinea realului. Baliza de bază este baliza „realitate-ficţiune”. Ea prezintă două modalităţi constructive, imaginative: a) copierea realităţii este caligrafie. b) existenţa reală a fictivului în real se numeşte mască.

De exemplu, se reţine la Julio Cortázar încercarea de „a aduce în centrul atenţiei unul dintre paradoxurile centrale ale esteticii postmoderne: cum să creezi literatură adevărată (şi implicată!) într-un context cultural marcat de relativism”. În „Cartea lui Manuel” se urmăreşte, înainte de toate, raportul dintre realitate şi ficţiune. Titlul sb care se analizeză romanul, cel mai consistent al cărţii, este sugestiv: „Realitate, ficţiune, experiment romanesc” (În paranteză fie spus romanul reprezintă o admirabilă traducere – realizată de profesoara Lavinia Similaru – pentru o carte cu un limbaj deosebit, dar deosebit de dificil).

În cazul romanului „Cititorul” de Bernhard Schlink se fixează locul ficţiunii în real: ficţiunea prin „magia lecturii are limitele ei, literatura neputând înlocui (…) autenticele legături umane”. Despre romanul „Caligraful lui Voltaire” (de Pablo de Santis) se notează că masca de teatru este singura modalitate prin care „existenţa (…) poate fi transformată în scriitură”.

Ca discurs disponibil şi comprehensiv, critica profesoarei Rodica Grigore realizează o inversiune în diegeza operei. Recunoscând ficţiunea ca un cosmos cu legităţi specifice, spiritul critic fixează baliza sensului şi semnificaţiilor ficţiunii ca ficţiune.

III. Această a doua baliză am numi-o hermeneutica ficţiunii. Itemi relevanţi ai radiografiei realizate de pe această poziţie sunt a) tematica abordată (problematica depliată, situaţia personajelor, problemele, neliniştile, incertitudinile şi întrebările cu care se confruntă acestea), b) ideatica generată (sensul lumii, destinul fiinţei, filosofia existenţei) şi c) integrarea comparativă într-o linie paradigmatică.

O evocare extinsă a tematicii întâlnim în cazul lui Charles Bukowski („Cea mai frumoasă femeie din oraş”) – „temele textelor: consumul (abuzul) de alcool şi/sau droguri, prostituţia, efectele dezumanizante pe care munca brută prestată la infinit le poate avea asupra fiinţei umane”. În „Lectura şi lecţiile istoriei” sunt explorate: „situaţia lui Michael”, „problemele”, „întrebările”, „dilema” lui Michael. Articolul „Căutând certitudini” se deschide cu două întrebări majore care se pun atât în ordinea realului, cât şi în mediul ficţiunii: posibilitatea şi limitele cunoaşterii celor din jur (în special a celor pe care-i iubeşti), raportul dintre certitudine şi incertitudine în acest tip de cunoaştere de nivel existenţial.

În ce priveşte ideatica, putem exemplifica printr-o constatare în legătură cu Miguel de Unamuno: „Viaţa umană, în termenii autorului spaniol, este şirul de întâmplări prin care trece orice fiinţă (…), depinzând de visul altcuiva”.

Nu lipsesc nici încadrările comparatiste ce dovedesc un larg orizont de lectură şi o intuiţie în a găsi termenii de adus în comparaţie: „M. Thieu transformă vechea temă internaţională, prezentă (…) la Henry James, o combină cu o serie de procedee ce trimit la proza lui Michael Ondaatje (…), combinând intriga din «Pacientul englez» cu senzualitatea şi lirismul din «Obsesia lui Amil»”.

IV. Ulterior fixării prozelor în sistemul de referinţă instaurat prin cele două balize, se desfăşoară, în raport cu opera sau în marginea ei, o meditaţie ce readuce ficţiunea în existenţă.

Despre „Cititorul” se arată: „O lectură esenţială, de natură a spune câteva adevăruri esenţiale cu privire la imposibilitatea fiinţei umane de a se detaşa total de condiţionările istoriei şi ale trecutului”.

În legătură cu „Ceaţa”, romanul lui Unamuno se evocă „filosofa” că „niciun individ nu poate fi independent fără a relaţiona cu ceilalţi”.

V. Luată ca întreg, cartea „Măşti, caligrafie, literatură” vădeşte o admirabilă coerenţă, dată de metodă şi de rafinamentul gustului cultural. Valoarea cărţii derivă din profunzimea lecturilor, din stăpânirea conceptelor, din rigurozitatea metodologică şi disponibilitatea reflecţiei libere ce nu părăseşte niciodată universul de semnificaţii al operei.

Iată un tip de critică ce nu se rătăceşte. Spiritul critic şi spiritul operei pun laolaltă semnificaţii ale ficţiunii şi semnificaţii generate de lectură. Astfel se comunică şi, tot astfel, putem vorbi de o „comunicare critică”.

 

Lasă un răspuns