Referat: Mara, de IOAN SLAVICI

descărcare

Referat: Mara, de IOAN SLAVICI

de Dan Ionescu

Ioan Slavici și-a făcut debutul în literatură ca dramaturg, cu piesa (comedia) Fata de birău (de primar) în 1871, la revista „Convorbiri literare”, la îndemnul lui Eminescu. Totuși, el rămâne în literatură ca un mare prozator și, „dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, ar fi putut da o Comedie umană”, scria G. Călinescu.

Critica literară îl consideră pe Slavici „ctitor al romanului românesc” datorită romanului Mara (1906), „primul roman obiectiv al  Ardealului”, după aprecierea lui Tudor Vianu, „cel mai solid roman românesc dinaintea lui Ion”, după părerea lui Călinescu, „aproape o capodoperă, cea mai expresivă operă epică apărută între 1880-1900”, după precizarea lui Șerban Cioculescu.

Titlul indică numele protagonistei romanului. Nicolae Iorga are meritul de a fi atras atenția asupra faptului că Mara strânge banii la ciorapi pentru a face un viitor copiilor ei și că „romanul s-ar fi putut intitula Copiii Marei”.

G. Călinescu afirma că „proporția de afecțiune maternă și de zgârcenie este făcută cu o artă desăvârșită de scriitor”.

Prin dârzenia de care dă dovadă în creșterea copiilor, Mara se înscrie în galeria eroinelor celebre din literatura noastră.

Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, primul volum, o consideră pe precupeața Mara Bârzovanu din Lipova, „prima femeie capitalistă din literatura română. Pe ea n-o interesează avuția funciară ca pe Dinu Păturică sau Tănase Scatiu, scopul ei fiind să strângă bani la ciorap pentru ea și pentru cei doi copii ai ei, Persida și Trică”.

Romanul începe cu această celebră frază din capitolul Sărăcuții mamei: „a rămas Mara săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și harnică, și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc”. Stilul indirect liber din acest pasaj indică în Mara pe cea care gândește astfel, dar citatul aparține scriitorului.

Alături de portretul mamei, scriitorul ne oferă și portretul copiilor: „Zdrențuroși, desculți, nepieptănați, nespălați”, dar care sunt pentru  mama „cei mai frumoși, cei mai deștepți copii din câți copii sunt pe lume”.

Mara este un personaj ales în concepția lui Slavici pentru că este harnică și grijulie pentru ziua de mâine. De aceea ea strânge „bani albi pentru zile negre”, după cum mărturisește.

Dragostea mare pentru copii stă la temelia tuturor actelor pe care le face și de aceea ea dorește ca Persida și Trică să crească după chipul și asemănarea ei. Pe fată o încredințează maicii Aegidia la mânăstirea minoriților, în vederea unei eventuale căsătorii cu un candidat la preoție, iar pe băiat, care fusese dat la școală, îl dă ucenic la cojocarul Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, care avea o fată.

Odată cu creșterea copiilor, cresc și ciorapii cu bani, mai ales în urma arendării podului de pe Mureș.

Există o anumită doză de avariție la Mara, când nu se îndură să dea zestrea Persidei, zestre cerută de tatăl preotului Codreanu, deoarece „ceruse marea cu sarea”. De asemenea, nu se îndură să dea suma de răscumpărare pentru Trică, acesta urmând să facă doisprezece ani de armată: ”Nu dau nici un ban!”. Suma o va oferi însă Bocioacă.

Tezaurizarea a ajuns o adevărată manie; deși avea treizeci de mii de florini, nu se îndură, deși promisese, să dea cei opt mii de florini la botezul copilului Persidei. Banii nu distrug în sufletul Marei dragostea maternă fiindcă ea va accepta ca băiatul fetei să fie botezat după ritualul catolic. Mara știe că în societate „banul deschide toate ușile și strică toate legile”, și în acest sens, ea îi spune lui Trică, încă de la începutul romanului, în capitolul Furtuna cea mare, „eu pot, eu am”. În fond, Mara dovedește o mare putere de adaptare la condițiile sociale și cea mai mare fericire a ei a fost atunci când băiatul și ginerele Națl au fost învestiți cu calitatea de maestru.

Criticul Pompiliu Marcea înclină să considere ca personaj central al romanului pe Persida, care în realitate este „o Mară în devenire” – N. Manolescu. Chiar Mara recunoaște că Persida, care știe carte, e mai umblată și mai deșteaptă ca ea.

Dacă Mara a știut să se adapteze societății de atunci, devenind o mamă onorabilă prin avere, Persida a știut să-și depășească mediul și de aceea Mara e recunoscută ca mama Persidei, Trică, fratele Persidei, iar Națl, bărbatul Persidei. Toată bogăția sufletească a Persidei se relevă în dragostea pentru Națl, și nimeni n-a descris cu atâta vigoare realistă, dar și cu atâta poezie ca Slavici, dragostea, în ceea ce are mai dramatic și mai grav. Dragostea se abate asupra eroinei ca un adevărat blestem, după propria-i mărturisire către Națl. La vederea Persidei, Națl spune: „o mare nenorocire a căzut pe capul meu”, iar Persida replică și ea: „e un blestem pe capul meu”.

Fire integră și credincioasă, ea se căsătorește pe ascuns cu Națl, întrucât familiile se opuneau, și este o admirabilă soție, încercând să-l împace pe soț cu părinții lui. Este harnică și chibzuită, ca Mara, conducând singură la Lipova cârciuma în locul soțului, ajuns cartofor și bețiv, și adăpostind și pe fiul nelegitim al socrului, pe Bandi.

Copilul Persidei face minunea de împăcare între cele două familii și mai ales schimbarea tatălui. „Nu există fericire în casă, dacă nu sunt copii”, scrie Slavici. Persida este o Mară în devenire. Când Mara acceptă botezul băiatului după canoanele catolice, Persida îi spune: „Dacă ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea asta decât fericire”.

Fratele ei, Trică, încăpățânat, muncitor, e un model de moralitate întrucât pleacă voluntar în armată, deși fusese răscumpărat de Bocioacă, pentru a nu cădea în mrejele soției acestuia.

Finalul romanului este o confirmare a moralității lui Slavici care nu uită să-l pedepsească pe măcelarul Hubăr, ucis de propriul copil.

Lasă un răspuns