Raiul furat din Păcat la cer, de Liviu Florian Jianu

RAIUL FURAT DIN PĂCAT LA CER, de Arhimandrit Paulin Lecca  şi Sava Ionescu

de Liviu Florian Jianu

 

motto: “Nu aprinsesem candela. S-a aprins singură.” ( Paulin Lecca )

“Nu există şi nici nu poate exista ceva mai frumos şi mai perfect decât Hristos” , strigă Dostoievski.

Diferenţa dintre noi, oamenii, constă în aceea că unii, primind mai multă suferinţă din partea lui Dumnezeu, devin privilegiaţii lui creditori.

 

Volumul-document al  domniilor lor, arhimandrit Paulin Lecca şi avocat Sava Ionescu este istoria unei spovedanii care apropie pe viaţă doi oameni. Doi oameni,  un om al lui Dumnezeu, care cercetează şi se călăuzeşte în viaţă după justiţia dumnezeiască, altul, un avocat, care cercetează şi  aplică justiţia omenească, se cunosc în ţinutul mirific al Cheilor Bistriţii, într-o perioadă comunistă în care Dumnezeu era ostracizat din şcoală, iar materialismul dialectic şi istoric devenea autocratul acestei ţări cu rădăcini adânci în cruci voievodale. Cei doi  leagă o strânsă prietenie, iar volumul este rezultatul reflecţiilor şi confesiunilor lor de o viaţă. Spre apusul vieţii, arhimandritul Paulin Lecca îi încredinţează avocatului Sava Ionescu epistolarul meditaţiilor sale, cărora, după trecerea primului la cele veşnice, domnul Sava Ionescu le adaugă relicvariul amintirilor care i-au unit sufleteşte, oferind tiparului acest volum.

Pentru doi oameni  ai spiritului, divin şi laic, viata şi opera lui Dostoievski rămân un prilej de meditaţie şi introspecţie, un mijloc de investigare psihologică a vieţilor semenilor, lumea personajelor Dostoievskiene, suculente în trimiteri biblice, şi a vieţii scriitorului “Amintirilor din casa morţii”,  “Fraţiilor Karamazov”, “Demonilor”, sau a “Idiotului”,  impregnate de credinţă, reprezentând – de-a lungul întregii lor prietenii şi vieţi – o referinţă spirituală, şi un subiect de desfătare a sufletului, pe un nivel care le permitea evadarea din prezentul care îşi propunea să facă, material,  totul, rămânând sufletului, ostil.  Acest relicvariu filozofic şi sufletesc constituie magma voluminoasă a romanului, cu atât mai densă în idei, cu cât opera lui Dostoievski devine, în analiza celor doi, o adevărată facere, cu oglinzi mişcătoare de referinţe bibliografice patristice, sau laice, pornind de la calvarul vieţii lui Dostoievski, şi ajungând la Golgota operei lui neterminate. Singurătatea călugărului şi laicului în crezul în Dumnezeu, pe o lume dezrădăcinată, fac din ei, în gravitaţia marelui rus, constelaţii întrebătoare care aşteaptă în gropi abisale lumina nenăscută, după moarte, a contemporanilor, care vor afla în cer că justiţia umană şi divină au găsit în cultura, zbaterea şi credinţa celor doi autori o potecă abruptă spre dreptatea lui Hristos: “cine este fără de vină, să arunce primul piatra.” . Cât de îndreptăţită este sentinţa  pe care călugărul o rosteşte în epoca comunistă, cu atât mai viabilă şi în apocalipsa unei lumi fără credinţă, care se autodevorează încă, după 12 ani de libertate, şi mai bine de un milion de calici – în balanţa demografică – injunghiaţi în deşertul României: “…Poporul nostru se va autodistruge, dacă nu se înalţă din păcatul în care trăieşte… Poporul român s-a scuturat, s-a lepădat de Dumnezeu,  cum te-ai scuturat dumneata de diavol.”

 

Spovedania călugărului în faţa cititorului, ca răspuns la spovedania avocatului, este unică poate în literatură: “ când mi-a vorbit de fetele în rochicioare subţiri, pe trupul gol, alergând şi zburdând ca fluturii pe islaz, ca libelulele pe ape, culegând floricele, mâncând cu dinţişorii lor fructe şi struguri, şi decojind sâmburii de nuci, în mine se dădea acea luptă între ce puteam fi, între gustul hranei ce puteam mânca şi viaţa ce am dus înainte de a savura, de a mă îmbuiba de bunătăţi… Mărturisesc sincer că primul meu imbold a fost acela al păcatului invidiei şi al izgonirii diavolului din lăcaşul lui Dumnezeu.M-am înfrânat. “

 

Simbioza spirituală dintre avocat şi călugăr ridică, din paginile introducerii, o rugăciune comună, săvârşită de unul cu mijloacele autoanalizei şi raţiunii, de altul, cu harul de arhivar al bibliotecilor de păcate încuiate cu inima, în eternitate. O scurtă prezentare a mănăstirii Arnota, cu legenda ei tulburătoare, pare a reprezenta şi o cheie majoră a acestui roman: pentru salvarea lui Matei Basarab, ctitorul mânăstirii, un arnăut îmbrăcă straiele viitorului domnitor şi este decapitat de turci, aşa cum un ascet ucide în sufletul său chemările “frumosului maculat” al acestei lumi, pentru înveşnicirea păcătoşilor veacului.

 

Există o gradaţie de stare, de nostalgie tarkovskiană a  copilăriei şi tinereţii, există un apex al “maculării” sufleteşti, înaintea căruia condiţia păcătosului este adamică, există  un Rai pământesc al laicului,  în care omul este iubit de toate Dulcineele, este Don Quijotesc, pentru ca iubirea stranie a unei ţigăncuşe, cu accente Eliadeşti, din “La Ţigănci”, să  îl doboare, să îl subjuge trăirilor ludice, dionisiace, fata fără nume, această bacantă enigmatică, părăsindu-l în cele din urmă pentru un Cătălin de mahala, lăsându-l pradă societăţii care îl abandonează, moralei  care nu iartă, abilităţii remarcabile a unui contestat personaj, cu care, spune literatura patristică, sufletul se va întâlni  doar în vămile cereşti.

 

Este inutil, poate, de menţionat de câte ori, istoric, şi fără pic de misoginism, femeia a fost unealta favorită a acestui personaj: Eva Edenică, Dalila lui Samson, Salomeea şi Irodiada, şi exemplele din ziua de astăzi, de la politicieni farisei la top-modele obscene, ar putea abunda într-o asemenea măsură  – faţă de valoarea cuvântului Viaţă – încât, savonarolică de ar fi dragostea noastră, măsura iertării păcatelor acestei lumi poate fi numai dumnezeiască.  De aceea, imaginea drăcuşorilor cu coarne, care urmează rugăciunii călugărului în altar, care iau loc grădinilor fermecate cu femei tulburătoare, reprezintă nu un anacronism, ci un sincronism mereu eludat de om, prin puterea imensă de care dispune azi, printr-o graţie a unui Dumnezeu care s-a retras în taină pentru a oferi omului libertatea totală de opţiune şi exprimare.

Surprinzătoare este şi definiţia pe care călugărul o dă “depresiei”, ca o manifestare a punerii stăpânirii diavolului pe sufletul omului. Cum statisticile mondiale indică această boală ca fiind în topul bolilor viitorului, cum religia este privită, în general, ca o cămaşă de forţă a libertăţii de trăire a vieţii conform legilor bunului plac, şi a libertăţii de utilizare a cuvântului la întâmplare, perspectiva este ingrijorătoare, îndemnând poate nu atât la autodafeuri de conştiinţă, cât la analiza critică ( datoria criticului, spunea George Călinescu, este să recreeze opera ) a lumii care ne impune capcane, şi la un praxis al valorilor creştine în spiritul lor cel mai înalt: binele anonim, rugăciunea în ascuns, emanciparea spirituală nu pentru ridicarea unor statui “în fiecare scorbură”, ci pentru iluminarea – în spiritul Vieţii  Adevărate – a acestei lumi. Este calea pe care, luând ca martor viaţa şi opera lui Dostoievski, păşesc Paulin Lecca şi Sava Ionescu, doi oameni care găsesc un singur numitor comun între Biblie şi opera lui Dostoievski: persoana lui Iisus Hristos.

 

Volumul “Din păcat la cer” este o carte rară. Cu atât mai rare, epilogul şi capitolul final. În epilog, autorul scrie: ” concluzia lui Dostoievski este că fiecare din noi, fiind vinovat faţă de toţi, nu putem aduce Împărăţia Iubirii pe pământ decât luând asupra noastră păcatele fraţilor noştri, aşa cum a făcut însuşi Hristos pe Golgota.” Şi citează din “Fraţii Karamazov”: „…Lucrează ! Lucrează ! Iubeşte pe semenii tăi cu fapte. Toată slava şi toată vrednicia omului se află în practicarea milosteniei. Tu lucrezi astăzi pentru întâia oară. Întinde-ţi de aici înainte câmpul acţiunii tale. Astăzi ţi-ai închinat viaţa fratelui tău: închin-o mâine familiei tale şi, în sfârşit, omenirii întregi”.

 

În ultimul capitol, aceleaşi două suflete gemene, călugar şi laic, colaborează printr-o magistrală lecţie de scriere şi citire de clasa I-a creştină primară a unui pomelnic,  închinat unei “ cohorte de oameni de cultură craioveni şi de mai departe, care mă vor purta cu gândul şi sufletul prin satele lor, prin casele, prin vetrele, prin căminele, prin grădinile, viile, curţile, palatele lor de vise şi realizari, poeţi şi romancieri, oameni de ştiinţă, ziarişti, doctori, avocaţi, ingineri, studenţi, elevi…

Din sufletul şi lucrările lor îmi voi îmbogăţi sufletul şi spiritul şi le mulţumesc pe această cale prin pomelnicul ce-l alătur:

Ei sunt altceva decât drăcuşorii din viaţa mea trecută.

Pomelnic spre citire la mănăstirea Arnota:

Petre ( Gigea)

Marian ( Barbu )

Mihai ( Duţescu )

Alexandru ( Firescu )

Şi aşa mai aproape…

Am avut, pentru o clipă, în trecut, o viziune: casa mea, şi grădina mea, erau Raiul. Raiul urca spre cer, şi puteam vedea, cu ochiul liber, pomi înfloriţi, ierburi verzi, floricele mijind, păsări ciripind, albine, chiar. Atâta doar că  era pustiu. Se auzeau numai vocile vesele ale vecinilor, strigându-se unii pe alţii pe nume. M-am tot uitat, raiul pleca de pe pământ, şi tot urca pieziş, şi se tot pierdea în cer, cât vedeam cu libertatea mea, care era albă. Cândva, cred, tot raiul de aici, de pe pământ, va urca la cer.

Cel din cer nu va fi cu nimic diferit de cel pe care îl vom fura de pe pământ.

Lasă un răspuns