Rainer Maria Rlike: Povestiri despre Bunul Dumnezeu. Recenzie, de Mirela Teodorescu

 

descărcare

“Noi toţi cădem. Şi mîna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,

Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blînd, pe mîini, căderea toată.”

Rainer Maria Rilke a fost un autor austriac şi unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză.

“Dintre toate categoriile de oameni, preferaţii lui Rilke sunt artiştii, făuritorii de frumuseţe. Pentru el, frumuseţea e dumnezeire. Şi ea îi apare ca un dom plănuit să fie cât Universul de mare. Artiştii de pretutindeni lucrează la construcţia lui. Nu s-a terminat încă domul, dar poetul închide ochii şi-l vede gata în visul viitorului. El însuşi e unul dintre constructorii de geniu. Opera lui, din punct de vedere religios, are ceva din acest dom neterminat. Dar meritul epocal al lui Rainer Maria Rilke e că a scos din dărâmăturile sufletului omenesc, devastat de veacul al XIX-lea, blocuri de marmură pentru templul lui Dumnezeu” , spunea Nichifor Crainic

 

“Povestiri despre Bunul Dumnezeu” este o culegere de treisprezece povestiri înrudite prin temă şi subtil legate între ele, destinate copiilor.

 

„Bunul Dumnezeu este ceva fără de care nu se poate nimic”. De aceea fiecare poveste – dedicată explicit cuiva, unei vecine, unui profesor, unui nor, lui Ewald – mai are o dedicaţie secretă.

“…Un înger venise în grabă şi cântă: – Tu, care le vezi pe toate

Bunul Dumnezeu tresări speriat. Îl împinsese pe înger în păcat, căci acesta tocmai cântase o minciună. Şi repede Dumnezeu Tatăl privi în jos. Şi, într-adevăr, iată că acolo se şi întâmplase ceva, ceva care cu greu se mai putea drege. O păsărică rătăcea, ca şi când i-ar fi fost frică de ceva, î, sus şi în jos peste pământ şi Bunul Dumnezeu nu era în stare să o ajute să se întoarcă acasă, căci el nu văzuse din ce pădure anume ieşise sărmana vieţuitoare. S-a mâniat atunci tare şi a spus: – Păsările trebuie să rămână locului, acolo unde le-am aşezat eu. Însă îşi aduse aminte că, la rugămintea îngerului, el le dăduse aripi, ca să fie şi pe pământ ceva care să semene cu îngerii, şi împrejurarea aceasta îl indispuse şi mai mult. Acum, împotriva unor asemenea stări de spirit nu ajută nimic mai mult decât munca. Şi, ocupat cu alcătuirea omului, Bunul dumnezeu îşi recăpătă repede buna dispoziţie. Avea în faţa sa ochii îngerului ca oglindă, îşi măsură acolo propriile trăsături ş i alcătui încet şi cu grijă, pe o sferă pe care o ţinea în poală, primul chip omenesc. Fruntea îi reuşise mult mai greu şi era să facă cele două găuri ale nărilor să fie simetrice. Se apleca tot mai mult peste ce făcea, până când iarăşi adie ceva peste el; îşi ridică privirile. Acelaşi înger îl ocolea în zbor, de data aceasta nu se mai auzea nici un imn, căci odată cu minciuna lui, băiatului îi pierise graiul, dar, după cum îşi mişca gura, Dumnezeu vedea că el cânta iarăşi: – Tu, care le vezi pe toate. În acelaşi timp se apropie de el Sfântul Nicolae, care se bucură în ochii lui Dumnezeu de multă trecere, şi-i spuse, vorbind prin barba sa mare: – Leii tăi stau liniştiţi, sunt nişte creaturi foarte semeţe, pot să ţi-o spun! Însă e un câine mic, care aleargă chiar pe la marginea pământului, un terrier, uită-te şi tu, are să cadă acuma. Şi într-adevăr Bunul Dumnezeu văzu ceva, agitat, alb ca o luminiţă care dănţuia cam prin regiunea Scandinaviei, unde e şi aşa grozav de rotund totul. Şi se supără de-a dreptul şi-i reproşă Sfântului Nicolae că dacă leii lui nu-i plac, n-are decât să încerce să facă şi el alţii. La care, Sfântul Nicolae plecă din cer şi trânti uşa după el, aşa de tare, încât căzu o stea tocmai pe capul foxterrierului. Acum necazul era complet şi Bunul Dumnezeu trebuia să recunoască că el singur era vinovat de toate, şi se hotărî să nu-şi mai ai privirile de pe pământ. Şi aşa s-a întâmplat. Le-a lăsat mâinilor sale, care sigur sunt şi ele înţelepte, să-şi facă singure treaba, şi, deşi era şi el foarte curios să vadă cum are să arate în fond omul, privea necontenit spre pământ, în jos, unde, parcă să-i facă în ciudă, nu mai voia să se clintească nici o frunză. Ca măcar să mai aibă şi el o mulţumire după toate necazurile astea, le poruncise mâinilor sale să-i arate lui întâi omul, înainte să-i dăruie viaţa. Mereu le întreba, aşa cum fac copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea: – Gata? Dar auzea, ca răspuns, cum mâinile frământau mai departe şi atunci aştepta. I se părea că trece mult timp. Şi dintr-odată văzu ceva căzând prin spaţiu, ceva întunecat, venind parcă de undeva din apropierea lui. Cuprins de o presimţire urâtă, îşi strigă mâinile. Acestea apărură, murdare toate de lut, încălzite, tremurând. – Unde e omul? Le strigă el. Şi atunci dreapta se răsti la stânga: – Tu l-ai lăsat să cadă! – Te rog, spuse stânga mânioasă, tu voiai să faci totul singură, pe mine nu m-ai lăsat nici măcar să spun şi eu ceva. – Dar ar fi trebui să-l fi ţinut! Şi dreapta zvâcni deodată, ca şi cum şi-ar fi luat avânt să lovească. Apoi însă se răzgândi şi amândouă mâinile spuseră, întrecându-se una pe alta: – Era aşa de nerăbdător, omul. Mereu, tot voia să înceapă să trăiască. Noi amândouă n-am avut ce face, sigur, nici una din noi nu-i vinovată…”

 

 

“Rugăciuni multe se ridicară în ceasul acela de pe pământ spre cer. Dumnezeu însă recunoscu numai una: puterea lui Michelangelo se ridica spre dânsul ca mireasma podgoriilor. Şi el îngădui ca ea să-i cuprindă gândurile. Se aplecă mai adânc, dete cu ochii de omul care zămislea, privi, peste umerii lui, la mâinile care ascultau piatra şi se înspăimântă: să fie cumva şi-n pietre suflete? De ce va fi ascultând omul acela pietrele? Şi iată că mâinile lui s-au trezit şi răscoleau piatra, cum ai răscoli un mormânt din care o voce slabă, muribundă, pâlpâie: „Michelangelo”, strigă Dumnezeu cuprins de nelinişte, „cine este în piatră?”. Michelangelo tresări; mâinile îi tremurau. Apoi răspunse înăbuşit: „Tu, Doamne, cine altul? Dar eu nu pot s-ajung până la tine” Şi atunci Dumnezeu simţi că el era în piatră şi se simţi parcă îngrijorat şi stânjenit. Întregul cer era tot o piatră, iar el era închis în adâncul ei şi nădăjduia ca mâinile lui Michelangelo vor veni să-l libereze şi le auzea venind, dar erau încă departe. Maestrul era însă iarăşi aplecat asupra lucrului. El cugeta necontenit: tu eşti numai un mic bloc şi altul de-abia de-ar putea descoperi în tine un om. Eu însă simt aici un umăr: e a lui Iosif din Arimateea, dincoace se pleacă Maria, simt mâinile tremurătoare cum ţin pe Iisus, Domnul nostru, care-şi dădu duhul pe cruce. Dacă aceştia trei au loc în această marmură mică, cum să nu ridic eu dintr-o stâncă un întreg neam adormit? Şi cu lovituri largi eliberă cele trei făpturi din Pieta, dar nu ridică deplin vălurile de piatră de pe chipuri, parcă s-ar fi temut ca tristeţea lor adâncă să nu rămână pe mâinile lui, amorţindu-le. …Avea o expresie de aşteptare, nemişcată şi totuşi gata parcă să vorbească. Michelangelo se cufundă în gânduri: „ Pe tine nimeni nu te poate nimici, tu eşti Unic” şi apoi ridicând glasul: „Pe tine vreau să te desăvârşesc, tu eşti opera mea” Şi se întoarse apoi la Florenţa. Zări o stea şi turnul Domnului. Şi la picioarele lui cădea seara. Deodată la Porta Romana, şovăi. Cele două rânduri de case se întinseră către el ca nişte braţe şi, prinzându-l, îl duseră în oraş. Şi tot mai înguste şi mai întunecoase se făceau străzile şi, când intră în casă, se simţi cuprins de mâini misterioase de care nu putea să scape. Se refugie în sală şi de acolo în camera scundă, numai doi paşi de lungă, unde obişnuia să scrie. Pereţii se lipiră de el şi păreau că luptă cu mărimea lui neobişnuită şi-l sileau să reintre în vechea şi îngusta-i făptură. Şi el îndură totul. Căzu în genunchi şi se lăsă plămădit de dânşii. Simţi în sine o umilinţă pe care n-o cunoscuse niciodată şi dori din suflet să fie mic. Şi un glas veni: „Michelangelo, cine e în tine?” Şi omul din odăiţa cea strâmtă îşi lăsă fruntea să-i cadă grea, în mâini, şi şopti: „Tu, Doamne, cine altul?”. Şi atunci cerc mare se făcu în jurul lui Dumnezeu şi el îşi ridică faţa, aplecată deasupra Italiei, şi privi în preajmă: în măntii şi cu mitre stăteau sfinţii, iar îngerii cu cântecele lor, ca nişte ulcioare pline de strălucirea izvoarelor, umblau pe sub stelele însetate şi fără margini era cerul…Ţ

 

 

Povestirea “Cum a ajuns trădarea în Rusia”, este una speciala. Este despre cum ţarul face o promisiune unui localnic că în urma dezlegării unei ghicitori îi va da un butoi cu aur. Pus însă în faţa faptului de a-şi ţine promisiunea el pune trei sferturi de nisip şi doar unul de aur. Problema era că localnicul resprectiv era chiar Bunul Dumnezeu, ce-l dă exemplu pe ţar ca primul caz de trădare în Rusia. Îi promite că vor veni şi următoarele.

Copiilor le poţi spune totul. Ei înţeleg. Vor înţelege şi aceste splendide povestiri al căror sens tainic e acoperit de faldurile bogate ale fanteziei. Deşi, cu siguranţă, nu seamănă cu nimic din ce au mai citit sau din ce li s-a mai citit, deşi unele sunt de-a dreptul ciudate, iar altele par neterminate. Pentru copii va fi ca un joc de-a v-aţi ascunselea, în care cel căutat este Dumnezeu. Şi e posibil ca ochii lor sa-L zăreasca printre randuri, acolo unde adulţii nu văd nimic şi pe nimeni.

Lasă un răspuns