Radu Paraschivescu: O decodificare de sine, de Ştefan Vlăduţescu

Radu Paraschivescu: O decodificare de sine

de Ştefan Vlăduţescu

Pentru a înţelege ceva despre destinul imprevizibil al umanităţii, niciun punct de vedere nu este de neluat în seamă. Unele dintre ele însă sunt relevante pentru o hartă generică a ceea ce este şi poate fi omul ca spiritualitate în tehnologia timpului. Un astfel de reper devine mărturisirea şi mărturia Antoanetei Ralian în convorbirile moderate şi modulate de Radu Paraschivescu (Radu Paraschivescu, „Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011).

Recunoscută ca cel mai reputat traducător român din limba engleză, în dialogurile cu scriitorul şi traducătorul Radu Paraschivescu, Antoaneta Ralian se dezvăluie. Astfel, descoperim cum de-a lungul anilor şi-a fundamentat şi consolidat o formulă existenţială recognoscibilă.

În oglinda cunoaşterii de sine şi a design-ului său identitar primează ideea de a fi „conştiincioasă, constantă şi consecventă”. Pe acest fundament de ideal practic şi-a grefat de timpuriu un ideal feminin imaginar de eleganţă, delicateţe şi generozitate.   S-a imaginat „una dintre doamnele de Guermantes” şi într-un fel a şi ajuns să fie, fără a se impregna cumva de bovarism.

În plan moral, şi-a format o concepţie fermă: „De detestat cu adevărat, detest vulgaritatea şi reprezentanţii ei, detest atotprezenta mârlănia, detest ignoranţa care se erijează în atotcunoaştere, detest făţărnicia căreia ştiu că nu mă pot sustrage nici eu, detest aroganţa şi desfigurarea pe care le aduce puterea”.

De-a lungul anilor şi-a radiografiat sentimentele, le-a conştientizat şi, deşi sensibilă la cele pozitive, îşi recunoaşte inevitabilele emoţii negative: „Sentimentele negative, din care am gustat şi eu din plin, sunt gelozia, invidia, răutatea, dispreţul faţă de cei mai puţin importanţi, îngâmfarea, supraevaluarea (vorbesc de supraevaluarea de sine), ancorarea în prejudecăţi, lipsa de umor. De practicat, practic antipatia şi sila. Lehamitea. N-am prea căzut în extremismul urii”.

Găsim în formula sa existenţială facultatea de a iubi şi a admira: „Mă entuziasmez, vibrez de admiraţie şi în faţa unei magnolii înflorite, ca şi în faţa sonatelor lui Beethoven cântate la pian de Daniel Barenboim”.

Iubirea pentru membrii grupului primar familial se desprinde a fi fundamentul emoţional al personalităţii. În mod conex, arată că „rigoarea supremă era respectul faţă de părinţi. În viaţa mea nu le-am răspuns obraznic, niciodată nu i-am contrazis”.

Ca femeie, mărturiseşte că nici nu a avut „gena” seducţiei şi nici priceperea de a cocheta, a fost directă: „N-am deţinut niciodată trucurile seducţiei feminine. Nu ştiam să cochetez. Eram prea directă”.

Între invidiile sale inocente se înscrie la modul reflexiv şi melancolic una în ce priveşte viaţa de femeie: „Le invidiez pe femeile care şi-au trăit viaţa. Dac-ar fi s-o iau de la început – convenţională utopie -, poate că mi-aş trăi şi eu propriile aventuri şi excese, nu numai pe cele ale altora, dintr-o sută şi ceva de cărţi. Sau poate că nu, cine ştie?”

Credinţa sa religioasă a fost una candidă, ce nu a urcat la pasiune: „Marele meu regret e că nu cunosc pasiunea religioasă. Adeseori m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să cred în Dumnezeu”.

Convingerea sa este că, deşi a avut atâtea realizări, în forul său intim nu s-a iubit şi nu a avut totală încredere în sine: „De ce nu mă iubesc? Uite-aşa, pentru că nu mă plac. (…) Nu sunt genul meu. (…) Lipsa asta de încredere în mine mă bântuie şi astăzi. (…) Nu mă iubesc tocmai din pricina complexelor şi susceptibilităţilor mele”.

Printre idealurile importante în armătura conştientizată a personalităţii sale figurează suveran munca, o muncă-bucurie şi o muncă-medicament: „Munca, adică infailibilul panaceu”.

O admirabilă formulă existenţială se structurează din convorbiri. Am zice un model bazat pe o filozofie de viaţă. Formula este completată de un stil de raportare directă la fapte. Aceasta survine dintr-o valoare interioară majoră şi multiformă: sinceritate, onestitate, cinste.

Antoaneta Ralian a tradus lumi imaginare în lumi imaginare. Acum se traduce pe sine pentru noi. Se decodifică pentru istorie. Limbajul de bază îl reprezintă sinceritatea, iar mecanismul de inferenţă îl regăsim în întrebările stimulatoare şi cunoscătoare ale lui Radu Paraschivescu. În plus, plăcerea lecturii provine şi din eleganţa, coerenţa şi „consistenţa” discursului. Rămâne să reverbereze ideea unui destin de om într-o lume de fiinţe precare, perisabile, trecătoare şi fragile. Formula Antoanetei Ralian a reuşit. Ea trece de momentul fragilităţii.

Lasă un răspuns