RADU CĂLIN CRISTEA: O dezamăgire tămăduită, de Ştefan Vlăduţescu

Radu Călin Cristea: O dezamăgire tămăduită

                                                                                      de Ştefan Vlăduţescu

O dublă, delicată şi iertătoare dezamăgire neputincioasă alimentează disforia de adâncime a cărţii lui Radu Călin Cristea „Luntre şi punte (Douăsprezece conversaţii despre tranziţie”) (Piteşti, Editura Paralela 45, 2010). Este dispoziţia afectivă ce ţine „prizonier” un spirit reflexiv şi lucid, onest cu propria conştiinţă şi cu lumea. Această stare rezultă dintr-o firească „exigenţă (…) faţă de elite”. Materia volumului este alcătuită din transcrierea a 12 dintre convorbirile avute de Radu Călin Cristea la Radio Europa Liberă în intervalul 2 noiembrie 1999 – 24 iunie 2000 cu personalităţi ale spaţiului public şi ale elitei româneşti.

Axa izotopică se cristealizează sub titulatura „Amintiri din labirintul tranziţiei”. Abordarea subiectelor, cele mai multe derivate din tema tranziţiei, se realizează în cadrul unei grile asumate şi cantonate în „caracteristicile jurnalismului cultural”. Autocalificarea demersului cadrează cu standardul de „interviu cultural” aşa cum se desprinde din cercetările de specialitate. (Profesoara Gabriela Rusu-Păsărin, în studiul „Interviul” (2010), arată că interviul cultural are rol de „reconstruire a unei epoci şi de reconfigurare a modelelor care surclasează epoca”.) Pe tradiţia definiţională a interviului cultural, Radu Călin Cristea grefează o reflecţie aplicată ce leagă momentul de un viitor care vine şi tot vine. Acest viitor, urmare a unui „interval plombat cu destule incertitudini”, se înscrie într-un proiect de apartenenţă europeană care-l face ceva mai puţin imprevizibil.

Doisprezece dintre actorii realităţii curente sunt reţinuţi ca „voci” ale gândirii sociale, ca factori ai spaţiului public şi li se dă cuvântul. Mesajele lor transparente sunt articulate în perimetrul unor conexiuni precum prezent/viitor, optimistm/pesimism, încredere/dezamăgire, luntre/punte. Se obţine în acest mod un „mesaj relativ omogen” (p. 14) al unor personalităţi exponenţiale.

Prezenţa jurnalistului se face vizibilă pe întregul flux al semnificaţiilor textuale: atât în planul de adâncime (al gândului, al ideilor, al gândirii), cât şi în planul de suprafaţă (al formulării limbajuale şi al expresivităţii). Avem de a face, pe de o parte, cu o decepţie în ordine pragmatică: una ce are ca obiect faptul că „mişcarea elitelor în spaţiul public autohton s-ar fi putut petrece mai altruist, mai practic, mai cu faţa la ţară” (2010, p. 14). Înregistrăm, pe de altă parte, o deziluzie discursiv-ideatică, rezultând din „austeritatea discursului public al elitelor” şi din „apatia elitelor”. Starea de spirit ce hrăneşte rădăcina meditativă a arborelui textual nu se transformă în greaţă, lehamite sau spleen. Ea este intelectualizată şi pusă în discurs sub forma unei atitudini elegant-binevoitoare şi încrezătoare. Situaţia existenţială de gândire normală nu este afectată: în esenţă, pentru cine vrea să facă ceva şi să meargă înainte, în forul său interior trebuie să conştientizeze că niciodată un demon nu-i chiar atât de … sau absolut negru. De aceea, spiritul meditativ, fără a abandona partea de înţelepciune a scepticismului, rămâne optimist. Această poziţionare determină o linie de dialog fortifiantă. Disforia iradiază euforie: „spiritul conversaţiilor” apare ca „tonic, sănătos, pasionat” şi degajă „un curent pozitiv şi o euforie bine strunită a schimbării” (p. 9).

Modelarea cursului mesajului ideatic, jurnalistul o derulează împreună cu „companionii” săi. Regia realizării gândului de adâncime se traduce în practică prin lentila clarificatoare introdusă de zborul planat al cuvântului înainte, prin întrebările directive şi prin intervenţiile non-interogative, dar păstrând marca de orientare pe ideatica de prounzime. Prin dirijarea interviului, reflecţia este adusă în convergenţă cu opiniile, părerile, credinţele şi atitudinile exprimate de cei intervievaţi. Metafora tranziţiei româneşti, „luntre şi punte”, este revelatoare şi pe bucla internă a dublei dezamăgiri a celui care intervievează şi pe bucla externă a realităţii tranziţiei, a obiectului tematic: „Omul de tranziţie alunecă în luntrea sa, pândit de ameninţări (…). Terminalul acestei misiuni de viaţă şi de moarte sunt punţile. (…) Punţile există, sunt doar amăgiri sau trebuie clădite de mâna sa”.

Cei 12 intervievaţi (Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Irina Nicolau, Alexandru Zub, Neagu Djuvara, Ştefan Augustin Doinaş, Doina Cornea, Adrian Marino, Dinu C. Giurescu, Daniel Barbu, Sorin Alexandrescu, Nicolae Manolescu) sunt reţinuţi nu prin punctul de vedere general asupra tranziţiei, cât în special prin înălţimea unui gând despre omul sub vremi. Tranziţia este apa de care se leagă în parte destinul românilor, iar luntrea şi puntea, dincolo de dezamăgirea înţeleaptă, constituie ceva ce se află pe şi deasupra apei. Perspectiva înaltă de „zbor planat” îi face pe cei 12 + 1 să se fixeze pe cursul şi deasupra tranziţiei. Chiar prin aceasta, într-un fel, tranziţia este evaluată ca reuşită şi trecută. În timp de tranziţie minţile lucide petrec spiritual tranziţia. Titlurile sub care sunt fixate interviurile cu fiecare dintre cei 12 denotă mai curând încredere în izbânda tranziţiei şi o meditaţie asupra istoriei decât o suferinţă atroce că tranziţia ar eşua. Perspectiva timpului confirmă această gestică aşezată, domoală, intelectuală, înţeleaptă. De aceea era motivat ca la momentul interviului unii să nu se vadă pe sine ca părţi ale tranziţiei. „Un element al tranziţiei nu mă consider, o ciudăţenie – poate…” (p. 19) – arată Mircea Dinescu. Sigur, tranziţia trece greu şi, susţine acelaşi Mircea Dinescu: „poate ar trebui, nu ştiu, să ne mai dăm o dată cu capul de un prag istoric”. Andrei Pleşu lasă să se înţeleagă că în plan spiritual, precum în cazul altor evenimente semnificative, este necesar  să aibă loc o decantare, într-un fel nici tranziţia „nu s-a surpat încă în noi înşine”. Ea trebuie mai întâi interiorizată ca o valoare intraductibilă. Nu există totuşi nicio îndoială că ea va fi absorbită în echilibrul valorilor. Şi profesoara Doina Cornea ridică problema tranziţiei la nivel spiritual, mental şi o aduce în cadrul ideii că „ne-am despiritualizat” (p. 85). În viziunea de „optimist ponderat” (p. 117) a profesorului Dinu C. Giurescu, tranziţia trebuie pusă şi în coordonatele de gândire induse de două idei: a) „istoria nu s-a sfârşit”; b) „trăim şi o modă a miturilor”. Profesorul Daniel Barbu evocă, la rândul său, şi o dimensiune spirituală ce subzistă, la modul generic, în tranziţie şi care derivă dintr-o „concepţie mitologică a statului ca instanţă atotputernică” (p. 120).

Pe aceeaşi linie duală a argumentaţiei (spirituală şi concret-istorică) merg şi profesorii Sorin Alexandrescu şi Nicolae Manolescu. Sorin Alexandrescu admite că tranziţia este „fenomen” şi „ne-am putea întreba când nu am fost în tranziţie” (p. 140), căci ea reprezintă, în subsidiar, şi un element „de mentalitate”. În aceeaşi zona a spiritualităţii de înalt nivel (sau de adâncime) fixează tranziţia şi profesorul Nicolae Manolescu: tranziţia ar putea intra într-o tradiţie benefică şi funcţională în „istoria mentală” românească. „Eu cred, spre deosebire de Maiorescu, precizează N. Manolescu, că formele fără fond au fost şansa dintotdeauna a societăţii şi culturii româneşti” (p. 152).

Lectură plăcută, cartea lui Radu Călin Cristea oferă şi celor ce gustă reflecţia socială, şi celor sensibili la latura simbolic-mitologică a vieţii, şi celor ce găsesc bucurie în întâlnirile cu personalităţi remarcabile ca formulă existenţială, şi celor care sunt mobilizaţi de aspectul politic al construcţiei psiho-instituţionale, şi celor ce sunt fascinaţi de modul cum întrebarea aduce cunoaştere, dar şi celor interesaţi de expresivităţi şi de eleganţa formulării. O carte, nici mai mult, dar nicicum mai puţin.

Lasă un răspuns