Puntea măgarului. Fragment de roman: Ion R. Popa

   
 
         În faţa  Liceului „Mihai Viteazul” şi pe scările acestuia se afla destul de multă lume: mame cu copii în braţe, de mână sau în cărucioare, dar şi tătici, bunici în situaţii asemănătoare sau singuri.  Era o zi frumoasă de primăvară, după o iarnă cu multă zăpadă care nu se afla departe în urmă, deşi unii pomi dăduseră în floare şi se bucurau, în zumzet de albine, de razele soarelui din ce în ce mai calde. Mulţi dintre cei aflaţi acolo erau  în trecere sau la plimbare şi se opriseră din curiozitate.

Cei dinăuntru, în cea mai mare parte, nu gustaseră din frumuseţea primăverii, poate că nici nu o observaseră, studiind intens pentru ocuparea unui post de titular în şcolile şi liceele din oraşele judeţului.
Se întâlniseră acolo Vasile Călugăru, care îl aştepta pe Lazăr Andronescu ce concura pentru o catedră la a doua  specialitate a lui, la limba română fiind şanse reduse, şi Dinu Untaru, care îşi aştepta soţia ce concurase pentru o catedră de limba engleză, tot  ca a doua specialitate, dar cu sorţi de izbândă mult mai mici decât pentru Lazăr.
Se retrăseseră peste stradă şi era pentru a treia oară când Licuţă observa un vârstnic care se uita insistent către ei. Probabil, pentru că şi Licuţă îl privea la fel, de data asta, domnul respectiv, cu un costum destul de ponosit ce ieşea de sub scurta îmblănită, la care încă nu renunţase ca şi la căciulă, a traversat şi s-a adresat lui Licuţă:
–   Mă iertaţi dacă greşesc, dar îmi păreţi cunoscut şi nu ştiu de unde să vă iau.
–   Şi eu parcă v-aş cunoaşte de undeva…
– Nu cumva sunteţi băiatul lui Emanoil Călugăru şi nepotul lui Vasile Crângaşu?
         Ba da!
–   Asta era! Păi eu am fost de câteva ori la tine în casă, dar te-ai schimbat mult de-atunci, şi a râs cu satisfacţie în timp ce zguduia din umăr braţul lui Licuţă, apoi dând mâna cu fiecare şi recomandându-se: „Horia Şelaru, învăţător la Marineşti”.
–    Aşa este. În plus, la noi în casă se vorbea mult despre dumneavoastră pe  vremea aceea. Dar cu ce treabă pe aici? a fost amabil Licuţă.
–   Am băiatul care dă concurs pentru o catedră de matematică în Oraş.
–   Cine e băiatul? Noi îl cunoaştem? a întrebat Lazăr.
–  E cam de vârsta voastră, poate mai mic. Gelu Şelaru se numeşte acum. Înainte se numea Gelu Arnăutu. A terminat două facultăţi: una că era musai, alta de plăcerea lui, asta de matematică.
–  Păi de ce a  fost musai? a intervenit Dinuţ, figura lui Şelaru stârnindu-i şi lui vagi amintiri.
–   E taină lungă. Nu ştiu dacă am timp să v-o spun. Poate ies candidaţii, a spus el cu ceasul de buzunar în mână şi privind când cadranul acestuia, când spre ieşirea liceului.
 Într-adevăr, candidaţii începuseră să iasă tot mai mulţi deodată. Fiindcă şi-a dat seama că exista riscul să se despartă fără ca unul să ştie de altul în învălmăşeala ce urma să se creeze, Dinuţ le-a propus:
         Poate nu ne mai întâlnim în îmbulzeala ce o să fie. Aş zice să veniţi toţi la
laboratorul de cofetărie al lui tată-meu. Veniţi acolo, nu? Eu trebuie să merg oricum; vine şi unchiu. Vrea să ştie ce a făcut Ana la examen.
Licuţă a acceptat imediat, dar Horia Şelaru nu ştia locul.
–   Unde vine ăsta? se tot gândea el, deşi vorbiseră mai înainte.
         –  Treci de marele hotel pe la capătul străzii Ştefan Vodă, urci puţin şi o iei la dreapta, pe strada Molotov, şi mergi înainte până când vezi firma, a explicat Dinuţ.
         Pe lângă casa primului secretar, nu?
         Da!
–   Păi spune-aşa! a înţeles şi Şelaru, după care toţi şi-au fixat privirea pe uşa de ieşire.
 Mai întâi a apărut Ana Untaru, foarte veselă, molipsindu-l şi pe Dinuţ. La puţin timp, a sărit şi Horia şi s-a îndreptat spre uşa aceea grea, ornamentată cu fier forjat. Rămas singur, Licuţă s-a dus mai întâi la Ana şi a felicitat-o, totodată rugându-l pe Dinuţ să rămână amândoi în acel loc şi a plecat după Şelaru, pe care l-a adus împreună cu fiul său lângă Dinu şi Ana, acum toţi aşteptându-l pe Lazăr, care a ieşit printre ultimii şi foarte mulţumit de subiect şi de modul în care îl tratase.
   
                            *     *
Tatăl lui Dinu i-a primit bucuros, iar în spatele său a apărut fratele acestuia, Vasile Untaru, inspector la învăţământ.
Pentru că vremea era frumoasă şi alături se găsea un spaţiu în care pe timpul verii funcţiona un chioşc de vânzări al laboratorului, nu au mai intrat înăuntru şi s-au aşezat cu toţii la mesele din cadrul acestuia. Ana a fost nevoită să spună din nou că a rezolvat totul foarte bine şi că va lua nota maximă.
Două fete cu bonete înalte şi albe i-au servit cu prăjituri şi limonade, iar pe o tavă plasată în mijlocul mesei au pus saleuri, pişcoturi, urmate de mai multe plăcinte fierbinţi, care s-au dovedit cele mai căutate.
–  Cum ziceţi că este povestea-ceea, domne Şelaru?
–  Păi e a dracului de tot!  După ce atât eu cât şi Gelu făcuserăm nişte boroboaţe pentru care el era să fie dat afară din liceu şi eu din învăţământ, că ne luaseră la ochi organele de partid, când ziceam că am scăpat de una, am dat peste alta.
         Unde ziceţi că funcţionaţi dumneavoastră? l-a întrerupt Vasile Untaru.
–     La Marineşti, a spus cu mândrie Şelaru. Eu am înfiinţat şcoala agricolă de acolo, şi din aia era să mă ia dracu’.
         Păi cum? Asta le-a fost răsplata?
Horia a povestit cum a intrat el în dizgraţia organelor de partid de la raion, care i-au imputat că a dus  copilul la colegiul Magheru, nu la şcoala agricolă, apoi cum au vrut să-l dea afară pe Gelu din şcoală pentru că nu s-a dus la muncă voluntară.
         Curios, la noi nu a ajuns nimic din toate astea, s-a exprimat Vasile Untaru
mirat.
–    A fost de ajuns cât m-a frecat raionu’, mai ales la partid, ce să mai vină la dumneavoastră. Am avut noroc atunci cu  bunicul şi tatăl lui – şi a arătat spre Licuţă – cu care m-am sfătuit, că puteam să acţionez greşit.
Dinu a tresărit:
–  Licuţă, asta a fost, dacă îţi aminteşti, când ne-am dus de aici cu gândul să culegem nucul şi să bem must, dar nu puteam din cauza … musafirilor care serveau masa sub nuc.
–    Da, da! Şi am mers la bunici, am cules nucul lor şi pe urmă ne-am întors  şi la celălalt, când plecaseră.
S-au înveselit cu toţii, mai ales Horia. Iosif Untaru asculta cu atenţie. Era pentru prima dată când afla ceva concret despre timpul petrecut la ţară de fiul său. De fapt, pe atunci nu avea timp să-l asculte. Acum putea  să-şi explice şi relaţia foarte strânsă a acestuia cu Licuţă.  Singurul care nu a părut impresionat de nimic a fost Gelu Şelaru. Parcă voia să-şi ascundă chipul blond, cu orbitele foarte apropiate, despărţite de un nas uşor acvilin, lăcaşuri a două luminiţe ce iscodeau cu agilitate, sub cupola unei frunţi acoperite în parte de păru-i des ce nu se bucurase niciodată de preocuparea de a fi fost transformat într-o frizură veritabilă.
         Acum îmi dau perfect seama de unde îmi eraţi cunoscut. Dar ziceţi mai
departe cum a ajuns Gelu să facă două facultăţi, l-a îndemnat Dinu cu nerăbdare.
         După prima păţanie –  când nu a vrut să meargă la muncă voluntară
considerând că de-aia se numeşte aşa, merge omul când are voinţă – din care abia l-am scos, în ultima clasă a venit alta. Dar nu vă spusei că am scăpat de prima numai după ce a trebuit să-l mut, şi nu am reuşit să obţin transferul decât la Petroşani. Am acceptat, ce să fi făcut, îndată ce maturitatea bătea la uşă. Cum vă spuneam, aici a dat de altă belea. Se afla în sala de meditaţie, unde avea obiceiul să rămână târziu după ce plecau ceilalţi. În timp ce el studia, nu ştiu cum s-a întâmplat că a căzut tabloul lui Dej şi s-a făcut ţăndări. Portarul, care era şi secretarul de partid al liceului, a intrat repede să vadă ce se întâmplase. Când a văzut, a dat vina pe Gelu, dacă era numai el acolo. Cam în acelaşi timp, eu avusesem inspecţie la clasă – mă făcusem al dracu’ şi luasem ore de matematică, după ce avusesem tot timpul, ca director, numai de desen şi muzică. Îmi ieşise o lecţie bună, în fixare toţi dovediseră că înţeleseseră perfect. Fusese şi foarte uşoară, „Teorema lui Pitagora”. Copiii erau foarte veseli, fiindcă mă pusese dracu’ să le spun că se mai numeşte „Puntea măgarului”. Dar uitasem să fac actualizarea politică şi ştiam bine că inspectorii, toată ora, asta pândesc. Cum eu bănuiam că Sichitiu Valeriu, ăsta de mă asista, venise cu intenţii precise şi dincolo de informare politică nu avea habar, am intrat în derută. Tinerii nu cunosc, dar pe atunci puteai să fii fost savant, să fi făcut lecţie să se mire o lume întreagă, dacă nu băgai ceva acolo cu partidul, cu guvernul sau cu prietenii de la răsărit, adică să o actualizezi politic, lecţia aia nu făcea doi bani pentru inspector, indiferent de obiect. Îmi luasem catalogul, deschisesem uşa şi aşteptam să vină inspectorul din spatele clasei, când, deodată, mi-am adus aminte şi am revenit: „Copii, staţi jos! Ţineţi minte că astăzi, cu ajutorul partidului şi guvernului, aţi putut învăţa că suma pătratelor celor două catete dintr-un triunghi dreptunghic este egală cu pătratul ipotenuzei”. Puteam să mă fi oprit aci şi era perfect, dar am considerat că e bine să fixez şi asta, ca să mai repet o dată teorema şi să mai fac şi alte câteva comentarii: „Copii, ce am învăţat noi astăzi cu ajutorul partidului şi guvernului?” şi ai dracului copii nu au mai răspuns cum mă aşteptam eu, adică  repetând definiţia,  ci  mai simplu ca să iasă mai repede la joacă:  „…am învăţat  << Puntea măgarului>>”. Am înnegrit. Ca să îndrept situaţia, m-am cam răstit la ei: „Nu aşa! Spuneţi teorema!” S-a ridicat altul care a zis: „Da, astăzi am învăţat că, cu ajutoru’ partidului şi guvernului, suma pătratelor celor două ipotenuze este egală cu suma catetei”. Mai al dracului! Am spus-o eu din nou şi am revenit cu explicaţii: „Cum trebuie răspuns? Cum am vorbit noi că se manifestă ajutorul partidului şi guvernului?” Ideea era că datorită…, în regimul democrat-popular, ei, copiii săraci,  pot să vină la şcoală şi să înveţe carte, că altfel rămâneau analfabeţi. Ei, ce credeţi? S-a ridicat unu’ roşu-n obraji şi cu mucii ca lumânările sub nasu-i cârn, de altfel, bunişor la carte: „Da, că, dacă nu era partidu’ şi guvernu’, regimul democrat-popular făcea puntea măgarului fără noi”. Pentru că râsul îi cuprinsese pe toţi, chiar şi pe cele două ospătăriţe, Şelaru a făcut o pauză în care a băut un pahar de apă, apoi a reluat, dar fără să  mai spună cum a scos-o la capăt cu elevii. Al dracului inspector, Sichitiu ăla, care nici nu era de matematică, s-a dus la partid şi a făcut mare caz că eu am legat partidul şi guvernul de …”Puntea măgarului”;  el habar nu avea ce e aia. Nu puteam să mă duc la copil, la Petroşani, că mă hărţuiau ăştia pe-aici, când la partid, când la învăţământ, ba şi la sindicat m-au chemat. Ca să scap, am apelat iarăşi la unul mare din Capitală.
          Abia s-au oprit din râs, iar inspectorul, Vasile Untaru, de data asta a recunoscut că auzise de caz, dar fără să fi reţinut unde s-a petrecut, fiindcă cei de la serviciul cadre sunt mai departe de aspectele …  metodico-ştiinţifice ale unei lecţii.
–  De fapt, dacă ajungea să rezolvăm noi cazul, ce credeţi, puteam să fi făcut altceva decât să ne fi însuşit punctul de vedere cu concluziile organului de partid? Bine că s-a aplanat! Dar cum a rămas cu Gelu?
– Pe băiat l-am salvat de la exmatricularea pe motive politice, a luat maturitatea cu zece la toate obiectele, iar când să ridice diploma pentru a-şi face dosarul de înscriere la facultate, i s-a spus că trebuie să mă prezint şi eu, de parcă nu el dăduse maturitatea. M-am dus. Am fost dirijat la comitetul de partid al oraşului, la secretarul cu propaganda. L-am găsit împreună cu inspectorul şef de la învăţământ, unu’ Pavonie, băiat bun, care îmi aprobase şi transferul şi pe urmă mi-l scăpase de eliminare. M-au lămurit amândoi că nu pot să dau copilul la facultate decât la ei, la minerit. Ce să fi făcut? Cred că ştiţi că eu am un copil excepţional. Viaţa lui e matematica. Datorită ei a rămas neînsurat până la vârsta asta, că a vrut mai întâi să termine facultatea de matematică, de parcă se logodise cu ea, iar pe urmă s-apucat de doctorat… 
         Cum de te-ai lăsat convins? a insistat Dinu.
–   Ei aveau candidaţi puţini la admitere şi slabi. Aici îi apreciez că au vrut şi au ştiut să pună mâna pe un băiat bun şi, drept să vă spun, de asta m-am lăsat înduplecat mai mult decât de ideea că ingineria lui va fi o matematică aplicată. Ce condiţii va avea, ce salariu şi ce mai bălmăjeau ei pe-acolo au fost apă de ploaie. Am fost de acord până la urmă. L-au băgat fără examen. Eu m-am bucurat de trecerea pe care o avea copilul meu, el deloc! Singura lui mângâiere a fost faptul că a făcut matematică cu un mare profesor de aici, din Oraş, care abia ieşise din puşcărie. Fusese închis ca legionar. L-au scos când au întrebat englezii de el, fiind singurul cu care puteau colabora ai lor pentru a pune la punct o mare invenţie. Însă m-a ascultat şi a terminat facultatea, s-a angajat inginer în mină, deşi voiau să-l oprească asistent sau la institutul de cercetări şi să-l trimită în străinătate. Abia după un timp, s-a gândit că e mai bine la institut, fiindcă în mină avea el salariul mai mare, dar se întâmplau prea multe accidente şi nu-i plăcea nici mediul, atât cel … natural, dar mai ales cel social. Fiind la institut, s-a hotărât să facă şi facultatea de matematică.
–   De data asta, cum au acceptat ei să-l lase? Îi trebuia acordul lor, chiar recomandare, avea nevoie de concedii pentru a merge la examene…, a fost curios Lazăr.
–   Întâi, că se mai schimbaseră, apoi, că în institut veniseră mai mulţi ca el şi, nu în ultimul rând, a promis  că, după ce termină, vrea să intre într-o echipă de cercetări miniere complexe. A terminat-o şi pe-asta tot numai cu zece, deşi la fără frecvenţă, unde e mai greu. Însă mi-e necaz pe el  că nu ştie ce e în lume, decât studiu, studiu şi iar studiu, când ar trebui să-l mai lase dracului şi să-şi mai vadă şi de viaţă
–    Eu cred că locul său este tot în cercetare, a fost de părere Lazăr.
–   Am considerat că e bine să-l aduc aici, lângă mine, că nu am pe nimeni. Eu nici neamuri nu am, s-a întristat Horia.
–   Până la urmă, se va găsi şi aici la noi un loc potrivit pentru el. Altfel, îşi iroseşte forţele, nu se valorifică la întreaga capacitate, l-a completat Licuţă pe Lazăr, gândindu-se la nivelul copiilor cu care lucrează el.
–   Dacă veţi câştiga concursul, unde aveţi de gând să luaţi catedre? a întrebat Dinuţ.
  …………………………………………………………………………………………………………………………
 
                           *      *     *
 A doua zi, s-au întâlnit la afişarea rezultatelor. În afară de Lazăr care era al doilea din optsprezece, ceilalţi doi ocupau fiecare primul loc la specialitatea sa, Ana din treizeci şi unu, Gelu din cincizeci  şi doi, ambii cu nota maximă.
Au plecat fericiţi toţi cu gândul de a nu se despărţi de Vasile Călugăru, adică de a alege acelaşi liceu. De fapt, el l-a convins pe Gelu, la rugămintea ascunsă a tatălui acestuia.
Explicabil sau nu, Gelu devenise chiar volubil, fiind parcă altul faţă de ziua precedentă, integrat total în grupul lor. 
      

O părere la “Puntea măgarului. Fragment de roman: Ion R. Popa

  1. Vai de …MIORIȚA noastră!
    – Pseudofabulă –

    Geme stâna de acoperiți,
    Care mai de care, sfinți, neprihăniți…

    Într-un târziu, s-a spovedit – măcar,
    Unul dintre lupi era mare măgar!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns