Proza eminesciană (I). Referat, de Dan Ionescu

images

Proza eminesciană

Poet romantic prin excelență, Mihai Eminescu este în același timp și un prozator romantic. G. Călinescu, în Opera lui Mihai Eminescu, aprecia că „proza eminesciană s-a bucurat de o prețuire empirică, dedusă din dogma că Eminescu nu poate fi decât mare”.

Desconsiderat ca prozator de Garabet Ibrăileanu și de Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu a fost apreciat ca prozator de G. Călinescu, Tudor Vianu prin titanismul renascentist, și de Perpessicius care scotea în relief două împrejurări ce umbresc proza eminesciană, prestigiul poeziei eminesciene în primul rând și faima prozei sale politice în al doilea rând: „Se poate afirma că Eminescu a fost și în ordinea prozei literare un meșteșugar tot atât de iscusit și strălucitor ca și în ordinea poeziei”. Mai scurt, Eugen Simion, în lucrarea Eminescu. Proza literară, afirmă că „Eminescu deschide prin epica sa cel puțin două drumuri în literatura română, drumul prozei fantastice prin nuvela Sărmanul Dionis, și drumul prozei filosofice, prin Avatarii faraonului Tla”.

Din proza antumă, reținem: basmul Făt–Frumos din lacrimă (1870), scris în timpul studiilor la Viena și apreciat ca unul din cele mai bune basme culte din literatura română, nuvela Sărmanul Dionis, redactată la Viena și citită la Junimea în 1872, nuvela Cezara, publicată în „Curierul de Iași” (1876); din proza postumă: fragmentul de roman Geniu pustiu, publicat în 1904, de Ion Scurtu, Umbra mea, anterioară nuvelei Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarurile faraonului Tla.

În intenția lui Eminescu era să realizeze un roman al unei generații chinuite de sentimentul neputinței de a se realiza cu titlul Naturi catilinare, lucrare care exprimă ideea degradării valorilor, idee întâlnită apoi în Epigonii, Scrisoarea a II-a și din care realizează fragmentul Geniu pustiu, apreciat de G. Călinescu ca „poem în proză” și ca „întâiul jurnal interior românesc construit așa cum Goethe l-a realizat în al său Werther”.

Geniu pustiu

Preambulul romanului pornește de la observația lui Dumas fiul, că romanul este metafora vieții. G. Călinescu socotește că romanul are două părți. În prima, prozatorul merge într-un București murdar, la o cafenea, unde cunoaște pe Toma Nour, de o frumusețe demonică. Spiritual, Toma Nour este adeptul unui cosmopolitism înțeles ca „o unire a popoarelor împotriva maiestăților meschine, a războiului”. Acest student transilvănean denunță corupția aparatului de stat, semidoctismul intelectualilor, parazitismul social din vremea lui. Dispărând din București, Toma Nour este prezent în Copenhaga, Torino și în fine, din Germania trimite jurnalul său povestitorului, jurnal în care ni se dezvăluie povestea vieții lui. De origine țărănească, întâlnește de mic durerea, prin pierderea mamei și în timpul studiilor la Cluj, cunoaște pe Ioan, care va deveni tribun în mișcarea lui Avram Iancu. În urma unei vizite făcute familiei Sofiei, iubita lui Ioan, în urma decesului acesteia, Nour se îndrăgostește de Poesis, sora dispărutei, care juca la un teatru periferic, ca să-l întrețină pe bătrânul tată muzicant.

Partea a II-a a romanului se referă la Revoluția din 1848 din Transilvania, când nuvela „e mai crudă și mai realistă”. Ioan își consacră viața Revoluției, considerând însingurarea ca o lașitate.

Toma Nour primește o grea lovitură în dragostea lui, când își vede iubita la înmormântarea unui conte și după ce revine în satul natal, el ia drumul codrului spre a se alătura cetelor de răsculați: „Simte cum sufletele de aramă ale munților se mișcă”. Își pune la piept cocarda tricoloră și ia drumul codrului unde se găsesc luptătorii lui Avram Iancu. Aici îl reîntâlnește pe Ioan, devenit tribun al Revoluției. Trecând printr-un orășel pustiit, Nour salvează pe fata unui preot de la dezonoare, din ghearele honvezilor. În urma trădării unui sas morar, Ioan își găsește moartea. Toma Nor se reîntoarce la Cluj, la casa unde întâlnise pe Poesis, unde găsește scrisoarea ei de adio în care își cere iertare pentru trădarea iubirii lor, dezvăluindu-i că, murind, ea va purta aceeași dragoste. După citirea epistolei, Nour își ia lumea în cap, dar într-un fragment intitulat Toma Nour în ghețurile siberiene, aflăm că eroul ajunge într-o închisoare țaristă, de unde este deportat în Siberia boreală.

Toma Nour și Ioan reprezintă, cu mici variații de caracter, tipul demonului visător faustian, atașați unui ideal național. În aceste însușiri, ei se apropie de eroul romantic, ieșit, cum nota Tudor Vianu, din epoca luciferică a Revoluției Franceze și din marile sinteze ale idealismului postkantian.

Procedeul lui Eminescu, de a mitiza un personaj istoric, e folosit și în proiectele unor drame: Doja, Horea, Andrei Mureșanu.

Umbra mea, anterioară nuvelei Sărmanul Dionis, va fi inclusă în cuprinsul nuvelei și folosind o fabulație complicată, Mihai Eminescu încearcă să dovedească relativitatea adevărului și posibilitatea dedublării, a despărțirii spiritului de propria sa umbră, printr-un simplu act de voință.

Publicată în revista „Convorbiri literare” (1872 – 1873), Sărmanul Dionis dezbate soarta tragică a omului de geniu într-o societate ostilă adevăratelor valori, eroul fiind silit să se refugieze în vis pe altă planetă. G. Călinescu vede în această nuvelă „o adevărată poemă romantică”.

Nuvela are la început un Prolog în care Eminescu pornind de la Critica rațiunii pure a lui I. Kant, de la faptul că timpul și spațiul sunt categorii apriorice, că sunt pure intuiții ale spiritului, nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru: „Trecut și viitor e în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, iar infinitul, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” și de la lucrarea lui A. Schopenhauer, Lumea ca voință și interpretare, în care filosoful german șterge granița dintre vis și realitate, considerându-le forme ale aceluiași fenomen, duc pe eroul nuvelei la concluzia că „dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui în lume stelelor și a soarelui”.

Lasă un răspuns