Prof. Ion R. Popa: Viața și activitatea lui Ion Stamatescu

Acum două zile, s-a stins din viață, la 90 de ani, un distins aviator al Craiovei, Ion Stamatescu. El nu a acumulat grade și distincții militare deosebite, pentru că nu a fost pe placul regimului trecut. Și-apoi, cei care tot încercau să construiască aparate de zbor poate că aveau gândul ascuns chiar de a zbura peste graniță. Dar asta nu l-a împiedicat să cerceteze și să experimenteze în domeniu până când a închis ochii pentru totdeauna. Ultima clipă a vieții l-a găsit lucrând la o creație tehnică prin care încerca să dea curs unei idei care l-a stăpânit toată viața: un aparat de zbor cu decolare pe verticală, pe care îl lucra în propria locuință, pe părți componente.
    Iată mai jos câteva rânduri despre VIAȚA ȘI ACTIVITATEA LUI ION STAMATESCU.

I. PE DRUMUL ASPRU AL CONSACRĂRII

            Dl Ion Stamatescu s-a născut la Negomir (satul lui Neagu al Mirei, iar aceasta a mi avut un fecior, Dragu, stabilit peste deal, în jurul său luând naştere satul Dragoteşti, după cum spune legenda), aflat la marginea dinspre Mehedinţi a judeţului Gorj, la 23 aprilie 1928, fiind al cincilea copil între cei şase ai familiei Ioanei şi Vasile Stamatescu (1893-1990).

            Ascendenţii săi nu au fost oameni titraţi, fiindcă munca la câmp şi în gospodărie necesita braţe multe şi nu le-a dat răgazul de a fi urmat şcoli înalte, dar setea de cunoaştere i-a determinat să recurgă inclusiv la instruirea livrească, însă pe cont propriu.

            Bunicul său, Dinu Stamatescu (1845-1929) a fost lăsat la şcoală doar până la absolvirea clasei a cincia, apoi a primit sarcini în gospodărie, care deţinea cincizeci de hectare de pământ arabil, păduri, fâneţe, la care se adăuga un efectiv important de animale.

            Aceasta nu l-a împiedicat să devină un autodidact şi să se bucure de autoritate şi prestigiu în cadrul comunităţii, care l-a ales ca primar timp de patruzeci de ani. De pe poziţia cărturarului şi a omului ales în fruntea obştii, a dezvoltat în juru-i o atitudine propice evenimentelor şi proceselor pe care le-a cunoscut societatea românească în evoluţia sa, într-o epocă de mari transformări economice, sociale, politice, culturale: Unirea Principatelor Române sub domnia lui Al. Ioan Cuza, la 1859; urcarea pe scaunul domniei vacantat prin abdicarea lui Cuza a Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, la 1866; cucerirea Independenţei de Stat a României, la 1877-1878, la care a contribuit cu arma în mână pe frontul din Balcani, proclamarea României ca Regat şi încoronarea lui Carol I, rege al României; avântul economic ce a urmat; Întregirea României, la 1918 ş.a.

Toate acestea au generat o atitudine pozitivă faţă de ţară, de naţiune şi de conducătorii lor, faţă de progresul economic, social şi cultural către care era propulsată România, opinia familiei fiind de fiecare dată adecvată proceselor de înnoire, ceea ce s-a transmis şi generaţiilor următoare, care au găsit în mediul creat exemple demne de urmat şi condiţii favorabile pentru ridicarea acestora pe trepte superioare, în conformitate cu epoca trăită.

Tatăl său, Vasile Stamatescu (1893-1990) a participat pe Frontul Întregirii Neamului şi a ispăşit un prizonierat lung în Ungaria. Dl Ion Stamatescu ne-a relatat o întâmplare care l-a marcat încă din copilărie: La venirea din prizonierat, coborând din tren la Strehaia, Vasile Stamatescu a traversat grăbit vale după vale, deal după deal, iar când a ajuns pe Culmea Dragoteştilor şi i s-a ivit în faţă vatra Negomirului, nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile de bucurie, a îngenuncheat, a sărutat glia străbună şi a mulţumit lui Dumnezeu că a ajuns din nou în sânul comunităţii din care plecase pentru o datorie sfântă faţă de ţară.

În neamul Stamatescu se conturase şi chiar se consolidase tradiţia împletirii muncii câmpului cu instruirea livrească, participarea la momentele cruciale ale comunităţii săteşti şi ale naţiunii cu afirmarea individuală prin valorificarea deplină a trăsăturilor de caracter, a capacităţilor şi calităţilor, toate dobândite într-un climat sănătos, bazat pe muncă, cinste, adevăr, solidaritate umană întru cele bune, pe care le ofereau comunităţile săteşti şi familiile oamenilor trăitori în marea masă a poporului.

Dl Ion Stamatescu relatează că în familia părinţilor săi nu a asistat niciodată la o ceartă a acestora şi nu îşi aminteşte ca vreodată, în urma unor isprăvi ale copilăriei, el sau vreun frate ori soră să fi fost brutalizat de un părinte, dojana cu vorba fiind suficientă. De altfel, pe vremea aceea, rolul economic al copiilor în gospodărie, conform capacităţilor de efort de care aceştia dispuneau, este bine cunoscut, timpul lor pentru preocupări năstruşnice fiind foarte limitat.

Din pleiada neamului Stamatescu, Ion/Nicu Stamatescu, nu este singurul care a plecat pe drumul… cărţii, dar poate că el a împletit cel mai bine însuşirea activă a teoriei cu activitatea practică, ceea ce a continuat şi după anii de şcoală, ba chiar cu mai mult râvnă, având deja un profil profesional orientat în această direcţie.

Primele şapte clase le-a urmat şi absolvit în satul natal, de unde păstrează încă vie amintirea învăţătorului Constantin Săbiescu, admirându-l pentru modul său de predare şi de apropiere faţă de copii, fără nicio discriminare. De la acesta şi-a însuşit, stăpânind şi astăzi, tehnici de muncă intelectuală, dar şi în gospodărie, în grădină sau livadă ş.a., care s-au cumulat cu cele dobândite în familie. După mobilizarea acestuia pe frontul războiului ai cărui nori negri începuseră să apară la orizont, toate clasele au rămas în grija unei singure învăţătoare, şi şcoala a avut de suferit cu toate eforturile depuse de dna Muja şi de preotul satului cu acelaşi nume. Dar bazele profilului şcolar al adolescentului Nicu Stamatescu fuseseră deja puse, iar deprinderile intelectuale deja formate puteau funcţiona independent, ca şi la înaintaşii săi.

            Preotul Victor Muja, un bun confesor şi sfătuitor al sătenilor, i-a convins pe părinţi să-l trimită pe Ion Stamatescu să-şi continue studiile, pentru încununarea de succes a capacităţilor intelectuale deosebite de care acesta dispunea. Îi plăceau părintelui calmul, gândirea profundă, abnegaţia, insistenţa în a înţelege fenomenele şi procesele aflate în discuţie, dar şi buna creştere, respectul pentru muncă, disciplina în muncă pe care le manifesta adolescentul Ion Stamatescu.  Părintele mai procedase şi cu alţi fii ai satului în mod asemănător, şi chir în cazul fratelui mai mare al lui Nicu, Gheorghe Stamatescu. În astfel de situaţii, preotul lua asupra sa obţinerea actelor necesare înscrierii la şcoli, a obţinerii dispensei de vârstă când era cazul ş.a.

         Aşa a ajuns Ion Stamatescu înscris la Şcoala Tehnică Industrială din Vădeni, localitate care astăzi e încorporată oraşului Tg. Jiu. Şcoala de acolo fusese înfiinţată de cetăţeanul înstărit Pleniceanu, dar fără copii, chiar în propria casă; aceasta avea să dispună, pe lângă sălile de studiu, de ateliere de mecanică, tâmplărie, sculptură şi ceramică, fiind, în fapt, o şcoală de arte şi meserii.

            Elevul Ion Stamatescu a fost repartizat la atelierul de lăcătuşi mecanici condus de maistrul Greavu, care s-a distins prin temeinica stăpânire a meseriei şi rigurozitate în practicarea acesteia, trăsături pe care a vrut să le imprime şi învăţăceilor săi prin exigenţă şi autoritate profesională, uneori exagerate. Viaţa de internat şi sistemul de constrângere impus de elevii mai mari au fost mai greu suportate de tânărul venit din libertatea oferită de codrii Negomirului.

            Împreună cu încă patru colegi – îşi aminteşte dl Ion Stamatescu – pentru a scăpa de rigorile internatului şi cerbicia elevilor mai mari, uneori se refugia în curtea unei frumoase biserici de peste Jiu, unde îşi plângeau soarta şi se confesau reciproc ca într-o scenă biblică, pe care dl Stamatescu o compară cu cea a „evreilor în robia Babilonului”.

            După cinci ani de studiu, la revenirea în clasa a şasea, în toamna anului 1947, a constatat că Şcoala Tehnică Industrială a lui Pleniceanu fusese transformată în una de tractorişti.

            Era perioada marilor transformări din societatea românească înfăptuite de regimul politic instaurat în anii 1944-1945. În perspectiva trecerii la colectivizarea agriculturii, o parte a suprafeţelor expropriate, care nu făcuse obiectul împroprietăririi ţărănimii, împreună cu inventarul viu, mort şi clădirile aferente, au fost folosite, în 1946, pentru crearea fermelor de stat şi a centrelor de închiriat maşini, din care aveau să ia naştere, în anii 1948-1949, Staţiunile de Maşini şi Tractoare şi Gospodăriile Agricole de Stat. Toate acestea aveau nevoie de cadre noi, provenite din rândul ţărănimii şi muncitorimii, tractoriştii şi mecanicii agricoli constituind prima urgenţă. În acest proces se înscrie şi asimilarea de tractoare  în producţia I.A.R. Braşov, apoi transformarea acesteia, începând cu 1 august 1948, în Uzina de Tractoare Braşov, producţia de avioane I.A.R. reapărând abia în 1968.

            Cu banii din bursa încasată pe două luni, împreună cu colegul Stoica Miron, a plecat în căutare de şcoală spre Bucureşti. Trenul fiind arhiplin din cauza moldovenilor care împânziseră ţara în căutarea de merinde în schimbul a ceea ce reuşiseră să ia cu ei de acasă, fiindcă la ei o secetă cumplită de doi ani distrusese totul, cei doi colegi au trebuit să călătorească pe vagon.

            Timp de şase zile au căutat şcoală, dormind pe unde au apucat şi mâncând ce-au putut procura cu banii lor, apoi s-au întors acasă, lihniţi de foame şi vlăguiţi de oboseală. Aceasta fusese prima călătorie cu trenul a lui Ion Stamatescu, care era asociată şi cu pierderea anului de studiu, 1947-1948.

 Cine s-ar fi gândit că acel tânăr, nu peste mult timp, va spinteca văzduhul la bordul unor aparate de mare viteză? Altul în locul său ar fi fost descurajat şi s-ar fi întors la ogorul şi boii de muncă de care dispunea tatăl său. Numai că Ion Stamatescu, fără a fi fost o fire prea energică, a compensat aceasta cu o perseverenţă ieşită din comun pentru valorificarea posibilităţilor sale în care credea cu fermitate şi care îl îndemnau să continue, să nu se abată de la drumul său, cu toate sinuozităţile pe care le prezenta acesta.

Anul următor, a reluat cursurile la Filiaşi, în clasa a şasea, apoi a continuat la Strehaia, în clasa a şaptea, tot în regim de internat, dar mult mai bun decât cel de la Vădeni. Totodată, a trebuit să amâne de două ori serviciul militar.

Ca tânăr absolvent, în iunie 1951, a fost repartizat ca normator la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, Secţia Laminoare, apoi la cea de Trasaj a Întreprinderii Speciale a Combinatului Siderurgic.

În noiembrie 1951, colegilor săi le-a venit ordin de încorporare, dar, surprinzător, lui nu. S-a intercalat printre aceştia şi, ajutat de un fost profesor al său, a obţinut ordin de încorporare din partea Comisariatului din Strehaia, de care aparţinea Negomirul.

A fost repartizat la Batalionul de Deservire Operaţii Militare din Turda, de unde, în ianuarie 1952, a fost trimis la Şcoala Tehnică de Aviaţie din Mediaşi. După două săptămâni a fost trecut într-un grup de douăzeci de soldaţi, selecţionaţi de la diverse unităţi, la Şcoala de Ofiţeri Naviganţi de la Focşani, deşi niciunul nu zburase vreodată.

Instrucţia de zbor a început-o în aprilie 1952 pe avionul-şcoală IAR-813, iar în octombrie a fost transferat în altă escadrilă de douăzeci de piloţi, la Şcoala de Ofiţeri Naviganţi de la Tecuci, unde a zburat pe avionul FLEET.

În primăvara anului 1953, a fost detaşat pe aerodromul din Buzău; aici a zburat pe avioanele NARDY, de construcţie italiană, IAK-18 şi IAK-11, de construcţie sovietică, avându-l ca instructor pe căpitanul Tătăhuia, de la care a păstrat amintiri frumoase.

În decembrie 1953, a primit brevetul de pilot cu gradul de locotenent şi a fost repartizat la regimentul din Braşov al Diviziei de Asalt, unde s-a antrenat pe avionul IL-10 blindat, cu motor de 2000cp.

În aprilie 1956, a cunoscut-o pe viitoarea soţie, Mariana, care lucra la Uzinele „Steagul Roşu”, cu care s-a căsătorit în toamna aceluiaşi an.

În decembrie 1956, a fost transferat la regimentul din Turda al aceleiaşi divizii, unde a continuat zborurile pe avioanele IL-10, dar şi pe PO-2 şi IAK-18 în câteva zboruri din cadrul antrenamentului pe timp de noapte.

         În aprilie 1960, prin operaţiunea de restructurare a Forţelor Armate, Divizia de Asalt a fost desfiinţată şi tânărul ofiţer Ion Stamatescu, după un lung zig-zag printr-o scurtă carieră militară, a fost trecut în rezervă. Aceasta se producea tocmai când tânăra familie trăia din plin bucuria produsă de constatările medicilor că urma să aibă primul copil.

         După o lună-două în care a fost găzduit de fratele său Gheorghe la Oneşti, a primit locuinţă în acelaşi oraş, totodată fiind angajat la Sectorul Mecanic al Combinatului Chimic Borzeşti.

            Pe 12 octombrie 1960 s-a născut Laurenţiu, primul dintre cei doi băieţi ai familiei, la botez participând şi Vasile Stamatescu.

Moralul familiei a fost refăcut şi a urmat un moment de reflecţii asupra trecutului, urmată, peste doi ani, de un periplu prin ţară care a inclus satul natal al doamnei Mariana, Chechiş, din judeţul Sălaj, dar şi Negomirul, dl Stamatescu amintindu-şi că au fost aşteptaţi la gară de tatăl său cu carul tras de boi şi că, podul fiind prăbuşit, au trecut Jiul cu bacul purtându-şi pruncul în braţe.

 În iunie 1963, a reuşit un transfer la Combinatul Chimic din Craiova, ceea ce însemna nu doar stabilirea într-un oraş mare în care se deschideau perspective mai mari pentru copii, dar şi apropierea de locurile natale.

După un an ca maistru la Sectorul Mecanic al combinatului, a schimbat locul de muncă din cauza mediului dăunător sănătăţii sale, ocupând postul de tehnician, în acelaşi sector, dar unde nu mai era în contact cu acidul acetic sau nicotinic ori amoniacul.

În anul 1968, s-a născut al doilea fiu, care a primit numele bunicului tatălui său, Dinu, pe care astăzi îl perpetuează peste mări şi ţări, trăind alături de Laurenţiu, fiecare cu familia sa, în Australia, unde sunt realizaţi din toate punctele de vedere şi se bucură de justa apreciere a valorii lor profesionale, ca fizicieni. Relaţiile tatălui cu aceştia au fost întotdeauna bune, marcate de vizite reciproce, de susţinerea eforturilor dlui Stamatescu pentru realizarea îndrăzneţului său proiect, iar cei patru nepoţi, de acum şi strănepoţii, întregesc o bucurie comună cu prilejul fiecărei revederi. Din păcate, din august 1995, aceştia nu se mai pot bucura de mângâierea bunicii lor, care a trecut în lumea umbrelor.

În august 1974, a realizat un transfer la Fabrica de Avioane din Craiova, recent înfiinţată cu contribuţia savantului Henri Coandă, revenit în ţară. Un timp a lucrat în cadrul Comisiei Mixte Româno–Iugoslave pentru departajarea materialelor şi ansamblelor pentru avionul realizat prin cooperarea dintre cele două părţi, română şi iugoslavă, IAR-93. Apoi a fost trecut ca tehnolog în Secţia de Montaj General a Compartimentului de Structuri, mai întâi pentru avionul IAR-93, apoi pentru al doilea tip construit, IAR-99 ŞOIM.

În anul 1990, dl Ion Stamatescu a fost trecut la pensie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.