Prof. Ion R. Popa: Simțul artistic tradițional al comunităților din vestul și nordul Olteniei

         Zona deluroasă care înconjoară ca o ghirlandă fruntea Olteniei de la Dunăre, în partea mehedințeană și doljeană, și continuă în nordul provinciei spre zona subcarpatică până la Olt, are un specific în manifestarea artistului popular, asupra căruia încercăm să ne oprim.

         Portul tradițional folosește o croială care dă expresie întregii ființe, într-o armonie perfectă între util și frumos, între caracter și comportare, fapt remarcat atât la bărbați, dar mai ales la femei. Acesta concordă cu zona geografică și climatul acesteia, dar și cu anotimpul și cu munca specifică acestuia în zona respectivă.

         Zăvelcile lor sau foile de prestelcă, cu alesături dintre cele mai diverse, adevărate splendori ieșite din măna omului, ca și iile sau ciupagele zămislite din mâini harnice după zile și nopți de muncă asiduă, încântau ochiul și dădeau străluciri nebănuite horelor organizate de flăcăii satelor în zi de sărbătoare.

         Lăzile de zestre, din care răzbăteau izul de busuioc sau de gutuie, prezentau aceeași feerie ca și grădina de flori de la care mireasa din cântecul de nuntă, înainte de a se muta în casa mirelui, trebuia să-și fi luat „ziua bună” precum își lua adio „de la tată, de la mumă”.

         Locuitorii zonei și-au însușit cu plăcere, uneori cu patimă, creațiile muzicale „ de le mergeau la inimă”, dintre care unele fac deliciul petrecăreților de ocazie și astăzi.

         Secolul trecut a fost dominat, în prima sa jumătate, de cântecele „Hoții de cai” și „Teiule, frunză rotată!”, alături de care de prin anii crizei economice a căpătat largă răspândire balada plină de compasiune, dedicată accidentului aviatic care a avut loc în 26 septembrie 1929 deasupra Platformei Bălăciței: „Foaie verde de-un pelin/ Vai de avionul strin!/ Ce-a plecat de la Berlin/ S-ajungă la Severin…”

         Există încă în folclorul românesc cântece vechi care, alături de cele haiducești și doine, au străbătut negura timpului prin frumusețea lor, cum sunt cele două menționate mai sus: „- Foaie verde foi de prun,/ Spune, spune, moș bătrân,/ Spune caii când se fură? – Noaptea pe fulgerătură/ Atuncea caii se fură,/ Când e negură cu ceață/ Atuncea caii se-nhață!”

         Cântecul vorbește despre furtul de cai, dar toate vitele erau expuse… acestei activități economice. În anii colectivizării, cântecul „Hoții de cai” devenise deliciul activiștilor de partid la chiolhanuri.

         Cântecele de dragoste, reprezentau culoarea și bucuria horelor: „Frunză verde de-o sipică/ Fire-ai limănită, puică! Când te-aud pe deal cântând,/ Eu las sapa pe pământ,/ Stau în loc și te ascult…// Că tot stau, mă perpelesc,/ Cum să fac să te iubesc…”

         În general, cântecele populare erau interpretate de lăutari și rapsozi populari, dar și de flăcăi și fete la clacă, la șezători sau pe câmp la pășunatul vitelor, ori, băieții, la venirea spre casă de le vreo… șuetă. Adesea, primăvara, peisajul deluros era întregit de săteanul gospodar care, pe brazda plugului, în compania… cucului de pe luncă, întors la timp pe locurile natale, parcă pentru a ține isonul plugarului.

         Toate astfel de aspecte la un loc creau pentru lumea satelor un cadru de însușire a noului primăvăratec și de alungare a grijilor și nevoilor specifice anotimpului, le încălzeau sufletele, îi puteau face mai buni, le dădeau speranțe.

         În special primăvara, flăcăii și fetele se îngânau în cântec cu păsărelele de pe lunci și văi, îndemnați de bucuria trezirii la viață la semnul dat de sărbătoarea „Dragobetelui”, când începe împerecherea păsărilor din arboret, sau de „Caii lui Sân-Toader”, când flăcăii împânzesc luncile și văile în căutare de iarbă-mare cu care puteau să scoată fetele la poartă, în văzul plin de zâmbet al mamelor, care își făceau drum spre fântână cu șiștarul pe mână.

         În conștiința săteanului au „prins” zicători, strigături, proverbe, anecdote, adesea porecle care nu au mai putut fi desprinse de persoana respectivă generații la rând. În anii colectivizării, acestea au prins accente deosebite. (Ex: „Uite, mamă, vine rata? Vine măgarul de tata. Bine că veniși din deal/ Te găsea cu… alt măgar!” etc)

         Au existat în zonă săteni care nu doar „știau din fluier, din diplă sau cobză”, dar știau să le și „meșterească”, le aveau făcute de ei.  Unii dintre bătrâni știau cântece vechi care prin anii ’50-’60 erau interzise.

         În zonă au existat și continuă să existe meșteri în construirea de case, deși nu erau desprinși total de agricultură; de altfel, ca și lăutarii, cismarii, croitorii, fierarii sau alți liberi profesioniști. Casele construite de aceștia aveau un specific al lor prin orientarea în funcție de lumina solară și capriciile naturii, zăbrlele, ca și porțile adesea, aveau decupat sau încrustat simbolul Soarelui, precum și alte elemente ale rodniciei pământului: strugurele, spicul, știuletele de porumb, pe care astăzi le găsim, printr-o strălucită idée, ca simboluri pe stema comunelor respective.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.