Prof. Ion R. Popa: Henri Coandă, „trăirea genezei” marelui savant

 
            Henri Coandă (1886-1972) – personalitate enciclopedică a creaţiei ştiinţifico-tehnice mondiale, clasificat între primii douăzeci de oameni de ştiinţă ai întregii lumi şi din toate timpurile, un adevărat Leonardo da Vinci al contemporaneităţii, – şi-a întemeiat  vasta operă pe o concepţie profund umanistă, pe idei înălţătoare despre muncă şi viaţă, pe o excepţională dăruire faţă de cercetare şi creaţie în ştiinţă şi tehnică.

            Familia, mediul în care a crescut, a trăit, s-a instruit şi a creat i-au oferit un cadru optim în acest sens. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, s-a bucurat de multă stimă în cele mai înalte cercuri din ţară şi străinătate şi de acestea nu erau străini nici copiii săi. Reamintim că era în raporturi de prietenie cu marele Eiffel, cu savantul Paul Painlevé, devenit un susţinător al tânărului Henri în lumea pariziană, cu Louis Pasteur, cu bacteriologul Pierre Paul Roux, cu românul de larg răsunet european, Petrache Poenaru ş.a. Citirea corespondenţei dintre tatăl său şi Pasteur a creat un imbold în cugetul său de a  urma calea acestora, iar Petrache Poenaru a fost exemplul cel mai apropiat pe care i l-a oferit generalul înainte ca Henri să fi păşit pragul şcolii: „Tu, băiatul meu, eşti oltean, s-o ştii!, şi ca oltean nu-ţi afli locul decât la şcoala ce poartă numele unui alt oltean, Petrache Poenarul, după ale cărui fapte, e bine să ştii, a fost un om mare, un cărturar ce şi-a iubit ţara pentru care a făcut mult bine, a muncit cu folos înăuntrul ca şi în afara ei, printre străini”.
            Dacă anii petrecuţi cu părinţii, la Bucureşti sau în străinătate, i-au oferit ocazia de a fi cunoscut înalta societate din ţară sau din Europa, timpul petrecut la Perişor-Dolj, la bunicii Mihalache şi Theodoria Coandă, i-a creat împrejurarea de a fi cunoscut viaţa simplă şi plină de nevoi a ţăranului român, cu ai cărui copii cutreiera dealurile, înălţa zmeul, asista la truda săteanului pentru agonisirea hranei, intuia viaţa plantelor şi a animalelor. Din contrastul celor două lumi – pe de o parte elita societăţii româneşti şi europene, pe de alta lumea satului românesc cu farmecul dar şi cu amarul ei –  trebuie să i se fi zămislit concepţia umanistă care constituie fundamentul ideologic al complexei şi amplei sale opere.  Henri Coandă, prin tot ceea ce a creat, nu aparţine unui domeniu sau altuia, ci ştiinţei în întregul ei, din toate timpurile, ştiinţă care, la rându-i, aplicată în cele mai diverse sfere ale activităţii umane, a dat naştere unei vaste creaţii tehnice.
            Revenirea pe meleagurile olteneşti, în 1968, i-a produs o răscolitoare emoţie: „Ei, iată-mă şi în Oltenia, în lumea străbunilor mei. Nu, nu fac defel regionalism. Mă fixez doar în spaţiu şi mă mărturisesc, atât! Iată ce e pentru mine Oltenia, azi: E începutul celor dintâi Coandă, e retrăirea unor povestiri ascultate în anii neştiutori ai copilăriei, e confruntarea cu însăşi intuiţia, de pot spune astfel; după cum e propria mea regăsire, da!, regăsirea cu ai mei, cu un trecut ce trăieşte în mine. E trăirea genezei.”
            Fără să fi strălucit în clasele primare şi în cursul inferior de la Sfântul Sava, ajuns la Liceul Militar din Iaşi, tânărul Henri, onorând îndemnurile tatălui său şi exigenţele iluştrilor profesori, a reuşit să termine ca şef al promoţiei 1902-1903, numele fiindu-i scris pe placa de onoare a liceului, unde se afla şi al tatălui său pentru promoţia 1874-1875 şi avea ă se adauge al fratelui mai mic, Petre, pentru promoţia anului următor. Aceeaşi prestigioasă unitate de învăţământ absolvise unchiul său, Iancu Coandă, care, l-a purtat într-o călătorie pe mare cu nava „Dobrogea”, aflată la prima ei cursă, şi avea să-l dojenească pentru înregistrarea primei sale invenţii în străinătate, înainte de a fi oferit-o statului român.
            Anii de la Iaşi au pus baze temeinice formaţiei sale ştiinţifice şi tehnice, pentru că, aşa cum recunoştea mai târziu, aici  a „pătruns în universul şi poezia matematicilor” şi i s-a „decis marea pasiune a vieţii”, ceea ce l-a determinat să formuleze o concluzie demnă de reţinut, pentru că redă succint conţinutul unei întregi etape de şcolarizare: „Ceea ce se învaţă în anii liceului este temelia cunoştinţelor de mai târziu, pe care se dezvoltă specializarea, bineînţeles în climatul evolutiv al etapelor ce se succed!”. Iată de ce, îndemna savantul, „Niciun om nu trebuie să uite ce datorează părinţilor săi  şi, în acelaşi timp, dascălilor săi de început – învăţătorului din anii de abecedar, ca şi profesorilor!”
            Etapele care s-au succedat în formarea personalităţii ştiinţifice a viitorului savant s-au dovedit foarte fructuoase. A continuat studiile la Politehnica Charlottenburg – Berlin, unde a intrat în posesia altui principiu: „Ce faci să faci bine, mai bine ca înainte, cel mai bine cu putinţă!”, dorinţa de autodepăşire stăpânindu-l toată viaţa. A urmat apoi, în paralel, cursurile Universităţii din Liege şi ale Institutului de Electrotehnică Montefiore, iar în 1909 a terminat ca şef al primei  promoţii cursurile Şcolii Superioare de Aeronautică şi Construcţii Mecanice din Paris. La vârsta de 24 de ani, Henri Coandă avea absolvite studii inginereşti în mecanică, electrotehnică, aeronautică şi frigotehnie.
            În timp ce se afla la Berlin, cu mai mulţi prieteni şi din setea de cunoaştere, a mers la Genova, unde s-a îmbarcat pentru Haifa, pentru pelerinaj la Sfântul Mormânt, după care s-a despărţit de grup şi a întreprins câteva observaţii cu privire la aprovizionarea cu apă şi extracţia petrolului. Apoi, s-a alăturat unui grup de pelerini condus de misionarul catolic Père Olivier, un erudit, doctor în filosofie şi cunoscător de limbi orientale. Mergând mai mult pe jos şi cu caravane de cămile, a trecut cu grupul prin Ispahan, Teheran, Tibet şi a ajuns la Beijing.
            Dincolo de temeritate, tenacitate, pe care le-a verificat şi le-a consolidat, mobilul acestei peregrinări, mărturisit mult mai târziu, relevă o concepţie profund umanistă, devenită imbold lăuntric şi bază a întregii sale opere. „… cred şi acum că mi-a lipsit spiritul de aventură; tot ce-am realizat n-a fost decât o chemare a noului, pentru cunoaştere, în scopul aflării a tot ce mi-ar fi permis să desluşesc OMUL, condiţiile lui de viaţă, posibilităţile de creaţie într-un univers ce se dorea mereu mai larg, mai mare, mai altfel decât până atunci, mereu mai dotat, mai bine echilibrat azi, adică atunci faţă de trecut, de un ieri al acelor timpuri de alaltăieri, în care să-mi pot aduce contribuţia nu a unui ambiţios, a unui egocentric, ci a unui devotat ideii de ridicare a   o m u l u i  prin acele mijloace pe care le oferă tehnica în era noastră, interes şi obiective care mă animă şi azi, care persistă.”
            Dincolo de ştiinţă şi tehnică, rămase toată viaţa principala lui pasiune, Henri Coandă s-a apropiat cu plăcere de literatură, filosofie, artă, sport, călăuzit fiind de un alt crez care explică monumentalitatea operei sale: „Eu vă afirm, ca unul care trăiesc pentru tehnică, pentru ştiinţă, dar nu neglijez artele, că, bunăoară, muzica, artele plastice, literatura, teatrul şi cinematograful, chiar sportul sunt mai mult decât mijloace active de destindere, astfel cum sunt socotite de majoritatea oamenilor din anii noştri…, ele lărgesc cunoştinţele, amplifică conţinutul lor”, iar „specializarea–continua marele savant în 1967, pe un ton uşor dojenitor– nu poate fi concepută ignorând valorile umaniste ale unei culturi care să includă variate preocupări omeneşti, adică tot ce interesează şi tot ceea ce trebuie să reţină omul modern, omul zilelor noastre… Cum vreţi ca omul să caute noul dacă nu stăpâneşte trecutul, dacă nu ştie ce să ceară el de la nou? ”
            Consecvent în concepţia sa umanistă, Henri Coandă nu a cunoscut egoismul, îngâmfarea, izolarea de semeni, a învins greutăţi ivite în calea succeselor sale, în întreaga sa activitate fiind animat de gândul că „Omul trebuie să lupte pentru a merge înainte, şi pentru a fi folositor colectivităţii în tot mai multe domenii, în tot mai multe împrejurări. Cred că numai atunci poţi fi mulţumit de tine însuţi, când ştii că cel puţin unui om, din stânga ori din dreapta ta, i-ai împărtăşit din truda izbutirilor tale. Şi cu cât beneficiarii sunt mai mulţi, pe atât satisfacţiile sporesc.”
            Prin truda sa, Henri Coandă a oferit întregii omeniri enorm şi de înaltă calitate, pentru a uşura viaţa oamenilor, pentru a o îmbunătăţi, fiind preocupat ca prin invenţiile sale munca să fie mai spornică, mai rapidă, cu consumuri de materiale şi energie mai mici şi nepoluantă.
            Vasta lui operă este rezultatul unei munci asidue, tenace, perseverente, pentru a da noi şi noi  „daruri pentru omenire”, convins fiind că „omului de ştiinţă i se cere o muncă extraordinară pentru a crea. (…) Dar acest lucru se face numai prin perseverenţă. ”De aceea,  adresându-se tineretului, îl îndemna: „Niciodată să nu uitaţi că a încerca nu este totul” şi de aceea „Nu trebuie să lăsaţi niciodată la mijlocul drumului ceea ce aţi început, ci trebuie să mergeţi întotdeauna până la capăt”.
            În concepţia sa, munca, sub diferitele sale aspecte, ocupă locul primordial în progresul omenirii, fiindcă „Munca e însăşi esenţa existenţei noastre, fizice şi spirituale. Evoluţia tehnicii … uşurează, evident, efortul fizic şi sporeşte eficienţa investiţiei omului, dar munca rămâne factorul determinant, generatorul vieţii noastre. Ea ne poartă înainte spre culmile perfecţiunii către care năzuim continuu, fără să ne putem opri. Nu se cuvine să ne oprim pentru că năzuim mereu spre alte culmi pe drumul întrecerii omului cu natura, cu sine însuşi, tocmai prin rezolvările pe care încearcă să le aducă problemelor vieţii prin creaţiile sale.”
            Opera lui Henri Coandă reprezintă încununarea eforturilor perseverente ale unei vieţi octogenare închinate omenirii, înglobând spiritul creator românesc, pe care savantul l-a impus pe plan universal şi i-a dat o vie strălucire.
                                                                       Prof. Ion R. Popa

O părere la “Prof. Ion R. Popa: Henri Coandă, „trăirea genezei” marelui savant

  1. La umbra ruinelor din noi

    Pentru acei ce ne-au dat nume, grai,
    Iubirea de Moșie fost-a zid…
    Al sângelui prinos l-am pângărit pospai –
    Nămol în slute foi de tabloid!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns