Prof. consilier şcolar, Mircea Florian RUICU: ÎNVĂŢAREA ŞI INSTRUIREA PROGRAMATĂ

descărcare

ÎNVĂŢAREA ŞI INSTRUIREA PROGRAMATĂ

  • material informativ –

                Motto: Capacitatea de a învăţa, atat a omului cat si a animalului este una dintre cele mai remarcabile acte naturale, alături de reproducere si ereditate” (R. Woodworth, D. Marquis, 1965)

Învăţarea – o activitate atât de complexă şi importanţă pentru evoluţia societăţii presupune căutarea unor răspunsuri pertinente la o serie de întrebări, precum:

  1. Ce este învăţarea (care sunt notele sale definitorii)?
  2. Ce anume se învaţă?
  3. Cum învaţă individul? (ce moduri, forme şi tipuri îmbracă ea?);
  4. Care sunt mecanismele învăţării?

Nu există o singură definiţie exhaustivă a învăţării, mai degrabă vorbim de definiţii ale învăţării, întrucât există o adevărată colecţie a lor. Ele au,însă, toate un punct comun: o achiziţie care produce o schimbare comportamentală.

Iată câteva dinte definiţiile acceptate unanim de către specialişti referitoare la activitatea de învăţare:

– învăţarea este o activitate preparatorie a individului, de structurare şi asimilare a unor comportamente şi operaţii noi în vederea stăpânirii diferitelor modalităţi de intervenţie activă şi transformatoare asupra mediului, ca şi asupra propriei persoane;

– învăţarea este o activitate prin care se obţin achiziţii, progrese în adaptare, care vizează cunoştinţe, operaţii intelectuale şi însuşiri de personalitate, achiziţii ce apar la nivelul individului ca “bunuri” personale, obţinându-se predominant pe bază de exerciţiu;

– învăţarea este un proces fundamental de reglare şi formare prin care omul îşi transform comportamentul, creează noi forme de activitate, îşi dezvoltă şi realizează capacităţile;

– învăţarea este un proces repetat de autocontrol şi autoreglare, care se validează şi respectiv se finalizează pe baza concordanţei dintre modelul (planul) anterior elaborat de către subiect şi rezultatul obţinut;

– învăţarea este un fenomen plurinivelar, de al cărui studiu se interesează nu numai pedagogia şi psihologia, dar şi o serie de alte discipline ca: biologia, fiziologia, gnoseologia, logica, sociologia, psihologia socială, antropologia, cibernetica.

În sens larg – ca fenomen universal în viaţa organismelor – învăţarea este procesul de

dobândire (de către fiinţa vie) a experienţei individuale de comportare. La acest nivel de analiză, care este unul biofiziologic, mecanismul învăţării coincide cu mecanismul adaptării individuale,bazat pe formarea legăturii condiţionate, graţie căreia stimulul indiferent dobândeşte, prin întărire, o anumită valoare semnalizatoare, devenind semnificativ. El se înscrie, astfel, în experienţa organismului, determinând organizarea unei anumite reacţii. Prin aceasta animalul „învaţă”, adică dobândeşte o nouă experienţă în raport cu stimulul şi îşi modifică în mod corespunzător conduita.

În sens psihopedagogic – ca proces existent numai la om – învăţarea este o activitate (pe care o desfăşoară elevul în şcoală şi orice om în situaţie similară) pentru însuşirea de cunoştinţe şi dobândirea de deprinderi în toate sectoarele vieţii psihice – cunoaştere, emotivitate, voinţă.

Învăţarea, deci, este o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală. Rezultatul învăţării trebuie privit sub un dublu aspect: unul informativ, care constă în extragerea şi stocarea unui conţinut informaţional util, luarea în stăpânire (însuşirea) procedeelor, normelor şi metodelor de gândire fixate în cunoştinţe: reguli, teoreme, definiţii, legi, principii etc. şi altul formativ, care constă în formarea şi transformarea continuă a aparatului cognitiv (operaţional – acţional) al elevului.        Prin caracterul ei formativ, învăţarea se leagă de un alt eveniment fundamental – dezvoltarea – devenind sursa cea mai apropiată a unor asemenea ”produşi psihici” cum sunt priceperile, deprinderile, aptitudinile, atitudinile, interesele de cunoaştere etc. Sub raport funcţional contează valoarea adaptativă a modificărilor de comportament – schimbările de performanţă rezultate din exerciţiu. Rezultă aşadar că nu orice achiziţie, nu orice modificare comportamentală poate fi considerată a fi învăţare. Oboseala, de pildă, este o modificare în comportamentul subiectului (cauzată de o achiziţie: acumularea acidului lactic în sânge); această stare temporară a organismului nu se confundă cu învăţarea. De asemenea, nu intră în categoria învăţării schimbările ce pot fi atribuite maturizării sau tendinţelor reacţionale înnăscute.

Învăţarea şcolară – spre deosebire de învăţarea în sens larg, care se referă la dobândirea experienţei individuale de comportare – este un proces care se conduce după un model, adică după un plan sau program concret de instruire şi verificare, folosit de profesor. Acest model asigură, de asemenea, dirijarea şi controlul acţiunilor elevului. Din acest punct de vedere, se poate spune că învăţarea (activitatea de însuşire a cunoştinţelor şi de dobândire a deprinderilor) este un fenomen psihologic a cărui “soartă” se află esenţialmente “în mâna profesorului”, reproducând atât structural, cât şi funcţional, parametrii obiectivi ai acţiunii pedagogice.

Sub acest aspect, învăţarea, ca şi acţiunea care depinde de ea – instruirea – poate fi considerată ca un model clasic de comunicaţie, comandă şi control, ca un proces care se desfăşoară pe bază de feedback.

Elaborarea strategiilor de învăţare – clasice sau moderne -a depins şi depinde de concepţia psihologică asupra funcţiilor implicate în învăţare.

Instruirea programată este o tehnică de învăţare care presupune divizarea conţinuturilor în unităţi mici, ale caror structură si mod de prezentare sunt supuse unei atente progrămari. Elevul poate parcurge aceste programe în ritmul propriu, la finalul fiecarei unitati el primind un feedback, cu rol de întărire pozitiva sau negativă. Participarea activa a elevului la învatare este implicită, întrucât el se straduieste sa ofere un raspuns corect, numai asa putând avansa în program.

Instrumente utile pentru acest demers sunt casetele audio sau video, programe de calculator, manuale de instruire programata. Acest tip de învatare se poate realiza si în afara şcolii, pentru ca programele pot fi utilizate de catre cei care învata si fara îndrumarea profesorului. Rolul profesorului se deplaseaza înspre conceperea programelor si a instrucţiunilor de utilizare. Cursurile la distanţă, prin corespondenţă sau cele de genul „învăţare fără profesor” sunt exemple pentru acest mod de achiziţie a cunoştintelor.

Exista trei tipuri de programare: liniară, ramificată si combinată.

  1. Schema programarii liniare a fost gândita de F. Skinner si are urmatoarele etape:
  • informarea elevului;
  • expunerea sarcinii de învatare;
  • alocarea de timp si spatiu pentru rezolvare;
  • oferirea raspunsului corect.
  1. Schema programării ramificate a fost elaborata de A. Crowder si are urmatoarele etape:
  • informarea elevului;
  • expunerea sarcinii de înăţare;
  • alocarea de timp si spaţiu pentru alegerea unui răspuns;
  • întărirea raspunsului (pozitivă şi negativă);
  • confirmarea raspunsului;
  • noua informare.
  1. Programarea combinată îmbină practic celelalte forme descrise anterior.

În concepţia lui Skinner, comportamentul uman este într-o mica măsura responsiv, deci nu apare ca raspuns la un stimul ci este un comportament operant:  subiectul trebuie sa emita un răspuns corespunzător (o actiune, un operant) pentru a produce un stimul de întarire. Un stimul constituie o întarire daca sporeste probabilitatea unui raspuns. Întarirea poate fi pozitivă sau negativă, primară, secundară sau generalizată.

Tipuri de întăritori Descriere Exemple
Întăritori primari
A.     Întăritorii pozitivi Stimuli care, odată introduşi într-o situaţie, sporesc probabilitatea apariţiei unui răspuns operant apa, hrana, contactul sexual etc.
B.     Întăritorii negativi Stimuli care, odată retraşi (îndepărtaţi) dintr-o situaţie, sporesc probabilitatea apariţiei unui răspuns operant zgomotul, lumina foarte puternică, căldura sau frigul extrem, şocul electric
Întăritorii secundari (condiţionaţi) stimuli asociati repetat cu cei primari pot condiţiona o multitudine de comportamente dezirabile social zâmbetul, lauda, premiile, avansarea, banii, afecţiunea, notele.

 

Observând ca în viaţa cotidiana, desi întaririle nu sunt continue, activităţile nu înceteaza – pescarul nu prinde întotdeauna peşti, dar continua sa pescuiască – Skinner a experimentat si a propus „programe de întărire”, diferenţiate dupa:

            – intervalul de întarire (segmentul de timp în care se aplica o întarire);

ratia de întarire (numarul de raspunsuri corecte pe care experimentatorul stabileste sa le întareasca). Întarirea continua nu este eficienta, pentru ca elevii o asteapta mereu, iar raspunsurile dorite dispar când întaririle nu se mai aplica. Întarirea intermitenta este o întarire mai eficienta decât cea continua si se realizeaza variind intervalul, ratia de raspunsuri sau pe ambele.

Aceasta este o metodă de instruire, în care studentul învaţă în ritm propriu, materialul educaţional este structurat în secvenţe mici de studiu, urmate de chestionare, instruitul şi instructorul putînd să observe imediat evoluţia procesului de instruire. După constituirea ciberneticii ca ştiinţă au fost realizate numeroase maşini de învăţat şi au fost puse bazele teoretice ale instruirii programate Folosirea ulterioară a calculatorului în procesul de învăţămînt se dovedeşte a fi o necesitate în condiţiile dezvoltării în ritm accelerat a tehnologiei informaţiei. Pentru noile generaţii de elevi şi studenţi, conceptul de asistare a procesului de învăţămînt cu calculatorul a devenit o necessitate, în condiţiile avalanşei de informaţii multimedia. Conceptul de asistare computerizată a procesului de învăţămînt include:

  • predarea unor lecţii de comunicare de cunoştinţe;
  • aplicarea, consolidarea, sistematizarea noilor cunoştinţe;
  • evaluarea prin verificarea automată a unei lecţii sau a uni grup de lecţii.

Instruirea asistată de calculator – I.A.C. – contribuie astăzi la eficienţa instruirii şi este un rezultat al introducerii treptate a informatizării în învăţămînt .

Calculatorul poate fi utilizat în procesul de predare –învăţare de către profesor şi elev în scopul intermedierii activităţii de predare interumană ce are loc între cei doi poli educaţionali: profesor şi elevi.

Programarea liniară, în varianta lui B.F. Skinner, presupune organizarea condiţiilor de învăţare prin mânuirea balanţei, recompensei şi penalizării în alegerea răspunsului corect. Simplificat, putem spune că în secvenţa de învăţare prin instruire programată apare în evidenţă succesiunea: stimul – răspuns – confirmare.

Principiile care stau la baza baza instruirii programate sunt:

  • principiul participării active şi independente a elevului;
  • principiul paşilor mici;
  • principiul progresului gradat;
  • principiul întăririi imediate a răspunsului;
  • principiul ritmului individual de studiu;
  • principiul răspunsurilor corecte;
  • principiul repetiţiei.

Metoda instruirii programate dezvoltă propriile sale principii, valabile la nivel strategic în orice variantă de organizare cibernetică a învăţării, într-o structură liniară sau ramificată:

  • principiul paşilor mici – se referă la divizarea (fragmentarea) materiei în unităţi de conţinut, care asigură elevului şansa reuşitei şi a continuităţii în activitatea de predare – învăţare – evaluare;
  • principiul comportamentului activ – vizează dirijarea efortului elevului în direcţia selecţionării,înţelegerii şi aplicării informaţiei necesare pentru elaborarea unui răspuns corect;
  • principiul evaluării imediate a răspunsului – înseamnă întărirea pozitivă sau negativă a comportamentului elevului în funcţie de reuşita sau nereuşita în îndeplinirea sarcinii de învăţare corespunzătoare fiecărui “pas”.

Programarea ramificată, în varianta N.A. Crowder solicită elevul să depună un efort sporit, necesar pentru recunoaşterea răspunsului corect din cîteva răspunsuri date, pe baza testului alegerii repetate

Acest tip de programare nu urmăreşte numai preîntâmpinarea greşelilor – ca în cazul variantei liniare – ci tratarea acestora în diferite modalităţi de întărire negativă, care reorientează activitatea elevului in direcţia recuperării, reselecţionării, reinterpretării, reaplicării informaţiei necesare pentru parcurgerea “pasului” respectiv.

Secvenţa de instruire, proiectată în cazul instruirii ramificate, are următoarea structură de organizare:

  1. Informarea elevului;
  2. Prezentarea sarcinii didactice;
  3. Rezervarea spaţiului şi timpului pentru alegerea răspunsului;
  4. Întărirea pozitivă – în cazul răspunsului corect, asigurându-se trecerea la informaţia necesară pentru parcurgerea secvenţei / ”pasului” care urmează sau întărirea negativă – în cazul alegerii răspunsului incorect, orientând elevul spre o “programă secundară”, obligatorie pentru corectarea răspunsului, după care urmează trecerea la informaţia necesară pentru parcurgerea secvenţei / ,,pasului” care urmează;
  5. Confirmarea răspunsului (corect sau incorect în varianta de întărire pozitivă, respectiv în cea de întărire negativă);
  6. Informarea din secvenţa următoare.

Reuşita acestei metode,în varianta sa liniară,ramificată sau combinată, depinde de calitatea mijloacelor didactice necesare pentru proiectarea şi realizarea activităţii de predare – învăţare – evaluare în spiritul principiilor cibernetice şi pedagogice evocate anterior: manualele programate, calcultoare etc.. În toate situaţiile, însă, rolul profesorului rămîne determinant.

Valoarea instruirii programate constă în faptul că, prin organizarea procesului de învăţare, principiile didactice (al însuşirii conştiente şi active, al sistematizării şi continuităţii, al accesibilităţii şi însuşirii temeinice a cunoştinţelor) acţionează concomitent şi în fiecare moment al activităţii elevului cu programa, stimulînd formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale, precum şi deprinderi de muncă independentă. De asemenea, se reduc în mod simţitor timpii necesari însuşirii cunoştinţelor şi redundanţa inerentă procesului de transmitere a informaţiilor de la profesor sau de la manual la elev.

Pe lîngă o serie de avantaje, această modernă şi eficientă formă de învăţare are şi anumite limite sau dezavantaje:

  • individualizarea excesivă a învăţării, care duce la negarea dialogului elev-profesor şi la izolarea actului de învăţare în contextul său psihosocial;
  • segmentează şi atomizează prea mult materialul de învăţat;
  • duce prea mult la “tutelare”, dirijând pas cu pas activitatea mentală a subiectului şi, prin aceasta, împiedicîndu-l să-şi dezvolte crativitatea;
  • nu se dezvloltă suficient intuiţia, pentru că elevul nu are imaginea conturată a obiectului în ansamblul şi pentru că, dificultăţile fiind fragmentate, se limitează formarea unor motivaţii superioare,spiritul critic şi gîndirea independent;
  • apare pericolul formalismului şi al standardizării cunoştinţelor.

Cu toate acestea, integrarea noilor tehnologii – dependente de capacitatea de asistenţă pedagogică a calculatorului – în structura de acţiune specifică metodei didactice conferă activităţii elevului un caracter reactiv şi proactiv, în raport cu informaţia vehiculată.

 

Bibliografie:

  • Adăscăliţei, Adrian, Instruire asistată de calculator. Didactica informatică, Ed. Polirom, Iaşi, 2007;
  • Cucoş, Constantin, Teoria şi metodologia evaluării, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
  • Negreţ-Dobridor, Ion, Pânişoară, Ion-Ovidiu, Ştiinţa învăţării. De la teorie la practică, Ed. Polirom, Iaşi, 2008;
  • Cocoradă, Elena, Introducere în teoriile învăţării, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

Lasă un răspuns