Editorial: POVESTEA CELEI MAI URÂTE FLORI DE PE PĂMÂNT

POVESTEA CELEI MAI URÂTE FLORI DE PE PĂMÂNT

 de Liviu Florian Jianu

A fost odată o floare  urâtă.

Nu avea culoare, nu avea petale, nu avea miros, era  spălăcită şi diformă, şi toate florile, şi toţi trecătorii care o priveau , îşi ziceau: uite ce floare urâtă!

Floarea ar fi vrut să aibă şi ea ceva de oferit soarelui, florilor, şi oamenilor. Dar nu avea nimic, nimic, de dat. Până într-o zi, în care a început să plângă.

Soarele, de sus, de pe cer, privind fericit pământul plin de flori frumoase, plăcut mirositoare, şi surâzătoare, a văzut strălucind lacrimile florii celei urâte.

–          De ce plângi, floare? A întrebat-o. Când toată  lumea este fericită, tu plângi?

Floarea a tresărit. Îi  vorbise chiar soarele?

–          Da, da, i-a răspuns soarele, care citea toate gândurile florilor, chiar eu.

–          Plâng pentru că eu nu am nimic de dat florilor, oamenilor, şi ţie, Măria ta.

–          Dar mie mi-ai dat să văd cea mai frumoasă floare de pe pământ, floricico!

–          Care, Măria ta?

–          Ochii tăi, floricico.

Floarea cea urâtă şi-a pierdut graiul, şi auzul, şi toate simţurile, de bucurie. Când s-a trezit, a început să strige florilor:

–          Soarele a vorbit cu mine!

–          Ce proastă eşti! I-au răspuns ele. Soarele vorbeşte tuturor florilor!

–          Bine, dar şi eu i-am vorbit soarelui!

–          Ce naivă eşti! Toate florile vorbesc soarelui!

–          Bine, dar el mi-a spus că eu sunt cea mai frumoasă floare de pe pământ!

–          Ha! Ha! Ha! Nu te vezi cât eşti de urâtă?

–          Mi-a spus că ochii mei sunt cei mai frumoşi!

–          Florile nu au ochi, prostuţo!

 

Floarea cea urâtă a tăcut. Poate am visat. Dar era atât de fericită. Ce vis frumos! Pentru că mi-a fost dat mie să-l trăiesc, ştiu ce voi face, şi-a spus floarea. Am să beau mai puţină apă din pământ. Am să iau mai puţină lumină, de la soare. Am să  mă hrănesc mai puţin. Şi cu tot ce va rămâne,  se vor hrăni copiii florilor, din jurul meu,  florile mai bătrâne, şi atât de slăbite de puteri, şi toate celelalte flori.

 

Aşa a făcut floarea cea urâtă. Şi încet, încet, în jurul ei, copiii florilor, florile bătrâne, şi florile mai modeste, au prins lumină, apă, şi hrană, iar poiana în care locuia floarea cea urâtă a devenit cea mai frumoasă grădină de pe pământ.

 

Un copil a trecut, într-o zi, pe lângă poiană. Ce flori frumoase, bunicule! Şi acolo, în mijloc, vezi floarea aceea care străluceşte ca soarele?

Bunicul l-a mângâiat pe creştet, şi i-a spus:

–          Este o floare rară, puiule.  Trăieşte, ca să facă daruri soarelui, florilor, şi oamenilor.

–          Şi cum se numeşte, bunicule?

–          …“Lumina-ochilor”…

29. III. 2013

Lasă un răspuns