Plugarul. Poem*, de Dan Ionescu

  • *din volumul Sunt poet în fiecare zi
    Plugarul
    I.
    Ară din zori plugarul,
    pentru a-și face loc în ochii buni ai lui Dumnezeu:
    – Calmează-mi odraslele! Trimite-mi la ușă îngeri,
    în locul foametei pe care nu știu de ce întâi
    mi-ai expediat-o. Probabil, ca să-mi sară inima din piept,
    pentru sudalma spusă pe câmp, la indignare. M-am împiedicat
    de bolovani și era să cad în lama plugului.

  • Chinul din suflet la ideea că nu mai sfârșesc treaba
    mi-a întunecat mintea și n-am mai văzut în fața ochilor nimic.
    Inima și stomacul atârnau în mine ca pietre grele.
    Mă înspăimântasem, la fiecare pas înainte,
    că mâine poate motive să renasc, să văd în față orizontul,
    nu mai am.
    Față de înaintași, mă simțeam atât de umil
    și nu mai înțelegeam din fericirea lor nimic, trăită aici,
    unde eu, în spatele plugului,
    mă chinui și-n marginea brazdei nu mai ies.
    Trăgeam de mine,
    ca să fac un pas în afara tabloului de van Gogh.
    Mă gândeam că sunt mâncătorul de cartofi…
    În lama plugului, am văzut răsfrântă
    mâna artistului, care în basorelieful arșiței fixase pasărea
    cântătoare.
    M-am oprit din lucru,
    din ținutul coarnelor strâns și din apăsarea pe plug,
    pentru un petic de umbră.
    Era o sete întoarsă în mine,
    adâncă, pe cât de înalt fusese trilul.
    Strigam cât mă ținea gura,
    soarele părând efectul de aur al strigătului meu:
    – Cine ești tu, care din ram, scuturi păsări să fugă?
    Cui ajută schimonosirea fericirii?
    II.
    Pentru un petic de umbră, am alergat în dreapta, sub pom.
    Niște nori s-au prins în crengi.
    Era momentul s-aștept un heruvim să vină a-i descâlci.
    Vântul bătea ușor în cămașa-mi largă.
    M-am descheiat la piept. Mă bucuram de răcoare.
    A fi prelungit momentul aducea mai mult înspre mine
    acel nor al grijii de a nu-mi termina la timp aratul.

O părere la “Plugarul. Poem*, de Dan Ionescu

  1. Suntem datori atâtea Catedrale…

    Prea i-am uitat – adâncă este rana –
    Pe toți plugarii ce pus-au a lor oase
    În temelii de țară, sub cele zidiri groase,
    În care – solemn – tace Manole lângă Ana…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns