Pierderea Basarabiei. Proză, de Ion R. Popa

PIERDEREA BASARABIEI

 

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, pp 299-306, autor Ion R. Popa)

               

La sfârşit de august, într-o seară, Iordache Călugăru s-a trezit cu doi inşi la porta sa. Unul era gardianul primăriei, celălalt, un necunoscut. A alungat câinele şi i-a poftit în curte.

                -Neică Iordache, uite, dânsul zice că e venit de departe şi voia să ajungă la dumneata sau la Mitru Veleanu. Eu, având drum încoace, îl luai cu mine. Cred că nu te superi, şi a rămas cu privirea asupra lui.

                -Nu mă supăr, că sunt gata supărat.

                -Cred că nu pe mine.

                -Nu pe tine, pe vestea pe care mi-ai adus-o. Aia cu mobilizarea. Nu m-aţi lăsat măcar să mă bucur şi eu destul de venirea pe lumea a nepotului. Ce să mai  zic de tată-său!

                -Ai dreptate, astea sunt vremurile! Trebuie să ne recâştigăm pământurile răpite de muscali.

                -Eu zic la fel, Costache. Mergi sănătos şi nu duce grija dânsului, că nu-l las eu în drum în faptul serii.

                Noul venit l-a privit cu circumspecţie pe omul simplu din faţa sa, dar cu o gândire fulgerătoare şi vorbă tăioasă care parcă ar fi aparţinut altuia, nu celui îmbrăcat atât de modest: pantaloni albi ţesuţi în casă, papuci din ghete tăiate, cămaşă în trei nasturi… Apoi s-a prezentat, dar tot cu gândul că o fi greşit adresa.

                -Sunt profesorul Marcel Lepădat din Ţagani…

                -Las’ că acuma ştiu. Întâi directorul şcolii, pe urmă primarul comunei unde a fost fiul meu. Hai să mergem pe prispă, ca să stăm de vorbă pe-ndelete!

                S-au aşezat las masa de stejar, fiecare la un capăt. Tocmai a venit şi Ruxandra, lăsând de pe cap un sac, nu prea mare, cu păstăi de fasole şi, din braţe, o legătură cu lucernă pentru porci şi raţe. S-a uitat mirată la noul venit, a cărui voce o auzise de la poartă, apoi a salutat.

                -Vezi că avem un musafir în seara asta! a avertizat-o Iordache.

                -Bine, las’ că am eu grijă! şi Ruxandra şi-a văzut de treburile ei.

                Marcel Lepădat purta un costum valoros cândva şi acum prăfuit, ca şi ghetele şi pălăria, a căror culoare nu mai putea fi distinsă.

                -Domnule Iordache, te rog să mă ierţi de deranj, în special că nici la dumneata în casă nu e mare veselie, din câte îmi dau seama.

                -Ce vrei să spui?

                -Înţeleg că ţi-au chemat feciorul, pe domnul Manu, la oaste.

                -Dar nu asta este o menire a bărbaţilor spre dăinuirea neamului şi a ţării? De când mă ştiu, toţi bărbaţii din neamul meu şi-au făcut datoria asta sfântă!

                -Sunt surprins de modul cu priveşti dumneata lucrurile, şi a rămas cufundat în gândurile sale.

                -Ştiu, şi simt mai bine decât mulţi alţii, că nu poate fi o bucurie lipsa lui din familie, mai ales că are doi copii, unul abia născut, şi, Doamne fereşte să nu se mai întoarcă!, dar, dacă vodă l-a chemat că are nevoie de el acolo, e musai să se ducă, nu?

                -Bine ai grăit! Dar uite că pe plaiurile mele nu e chiar aşa.

                -Nici nu poate fi cum era pe vremea lui Ştefan, fiindcă cei ce trăiesc acum acolo nu mai sunt toţi ai gliei. S-au adunat de pe meleagurile lor sterpe, pe mulţi români ducându-i în alte colţuri ale imperiului. Acum, acel pământ românesc are un popor popistrat. E ca la mine în bătătură când se strâng toate găinile, că eu am de toate culorile şi de toate rasele. O să le vezi dimineaţă, că acum nu mai sunt toate jos.

                -E adevărat, la noi s-au întâlnit mai multe neamuri de oameni. E un pământ mănos, cu lacuri bogate în peşte, care au atras oameni de diverse neamuri, dar harnici. Necazul nu vine de la ei, ci de la vecinii mai puternici, care râvnesc la pământurile noastre.

                -Iar ca să-i stăpânească, bagă zâzania între ei, îi încaieră.

                -Aşa este. Însă, eu, ca primar, am căutat să nu fac deosebire, să înlătur orice neînţelegere de acest fel dintre locuitorii comunei.

                -Acum ce-o fi acolo? Iar au ajuns în mâna vecinilor dinspre răsărit.

                Marcel a oftat adânc şi a pus privirea în pământ. O lacrimă i-a căzut pe preş. Apoi şi-a revenit, a privit în zare şi a început să povestească:

                -Eram la liman când a venit omul de la primărie şi m-a anunţat: „Domnule primar, nu te mai duce acasă, că nu ai unde! Casa ţi-o incendiară, porcii şi vitele ţi le luară şi pe urmă puseră foc şi la acareturi…” „Dar nevastă-mea unde este? O scoase cineva din casă?” am întrebat eu îngrijorat, ştiind-o infirmă. „Nu, adică nu ştie nimeni de dânsa”, mi-a răspuns el. „Dar ei nu au fost în casă înainte de a o fi incendiat?” am vrut să mă conving că n-o fi adevărat ce-mi trecuse prin cap. „Ba da! Au luat tot ce i-a interesat. Numai cârjele şi căruţul cu care umbla doamna au fost aruncate în faţa casei.” Cu asta m-am convins de cruda realitate, şi a făcut o pauză ştergându-şi ochii plini de lacrimi, pe care Iordache a respectat-o. Pe mine m-au căutat peste tot, începând cu primăria, i-auzi!, ca să mă execute. Cică eram pe lista neagră a lui Harun, un derbedeu care bântuise mult timp  prin comună. L-au pus primar pe Boris, paznicul şcolii. S-au dus la biserică, unde clopotul sunase a alarmă. L-au împuşcat pe paracliser, apoi au mitraliat oamenii care se adăpostiseră înăuntru, neştiind unde să se mai bage; credeau că acolo îi apără Dumnezeu.

                -Doamne judecă-i şi dă-le după fapta lor! Nu lăsa lucrurile în voia lor, Doamne, că ăştia împânzesc lumea! a răbufnit Iordache şi a căzut pe gânduri. Apoi şi-a amintit: Eu mai citisem prin jurnale, dar am crezut că n-o fi chiar aşa, or avea şi ei măcar frică de Dumnezeu…

                -Prin alte părţi, spre Chişineu, Bălţi a fost mai rău. Au promis românilor că îi lasă să treacă Prutul încoace. Le-a dat răgaz să se strângă şi au pus guri de foc automat pe ei. Au căzut sute de suflete, printre care familii întregi, chiar mame cu copii în braţe.

                -Doamne, vezi-i, Doamne! şi lui Iordache i-au apărut lacrimile.

                -Aproape de Chişineu, au luat sub urmărire un convoi de căruţe şi, când să treacă vadul spre România…, ferească Dumnezeu ce-a fost şi acolo, nu a mai putut continua, înecându-l plânsul.

                -Parcă am citit şi eu undeva despre asta. Unii spun că în Bucovina ar fi fost mai rău.

                -S-ar putea. Din câte am auzit, în aprilie a fost prăpăd la Fântâna Albă, dar şi la Vişniţa, Varniţa sau Suceveni, ferească Dumnezeu!

                -Dumneata cum ai suportat, cum de ai ajuns tocmai pe aici?

                -M-au luat nişte săteni, care se aflau ca şi mine pe lista lui Harun, mai mult pe sus. Nu m-au lăsat să mai ajung acasă. Au ştiut cum să ne strecurăm şi am ajuns la Galaţi. Acolo ne-am despărţit, ăia, fiind turci şi tătari, au luat-o spre Dobrogea, unde mergeau la rubedenii, eu, spre Bucureşti.

                -Da, că aveai copiii acolo.

                -Nu mai am nimic. Fiica, Marina, s-a căsătorit în Ardeal. E în zona dată ungurilor, la Câmpia Turzii, dacă o mai trăi. Pe băiat, Petru, nu am reuşit să-l găsesc. Se pare că e închis. S-a dat cu ăştia de care fug eu. De când l-am certat, acum vreo doi ani, nu a mai dat pe la mine. Cică el slujeşte cauza dreaptă a proletariatului mondial.

                -Domnule profesor, nu te întrebai ce ştii de Marcu Veleanu.

                -Eu credeam că a plecat înaintea mea, dar, din câte îmi spuseră la primărie, nu a apărut pe aici.

                -Ce ai de gând, domnule profesor?

                -Nu mai pot fugi continuu. Trebuie să mă opresc undeva pentru un  timp, să mă reculeg, să mă sfătuiesc cu oameni ai locului şi să văd ce e de făcut. Poate oi găsi copiii… În momentul ăsta nu ştiu ce e cu mine. Nu ştiu ce zi este şi nici dacă am mâncat astăzi sau nu, că apă băui pe la toate fântânile de-mi ieşiră în cale. Ba, să nu mint. De dimineaţă, când ieşeam din Oraş, îmi dădu o femeie pomană, o felie de mămăligă cu fasole sleită deasupra.

                -Domnule profesor, la mine poţi să stai cât vrei. Înţeleg de ce ai fugit de-acolo, te-ar fi omorât. Dar acum de cine fugi?

                -Am înţeles că atunci când au răpit provinciile astea de răsărit, ar fi impus statului român să nu primească pe cei fugiţi de acolo, să-i trimită înapoi, în special pe cei din fosta administraţie.

                -Eu asta nu cred şi chiar de-ar fi aşa, autorităţile noastre nu ar pune în aplicare asemenea prevedere. Gândeşte-te că i-am primit pe refugiaţii polonezi, dar pe fraţii noştri români!

                -Bine, dar polonezii doar au trecut pe aci şi s-au dus în lumea largă, iar acum…

                -Au plecat de aici, mai bine zis au fost făcuţi scăpaţi, numai când Hitler a cerut predarea lor, aşa să ştii!

                -Aşaaa? Vezi, eu nu am mai fost în stare să observ adevărul ăsta. De aceea ziceam…

                -În zilele următoare, am să chem aici nişte oameni mai cu judecată, ca să vedem ce consideră. Acum o să mâncăm, ne culcăm liniştiţi, te odihneşti cum trebuie, fără nicio grijă, că la mine în curte nu intră nici popa, dacă nu-i dau voie.

                A trecut destul timp până când Iordache a întrunit acel consiliu al înţelepţilor. Într-o zi, Lepădat i-a zis lui Iordache:

                -Văd că toţi munciţi. Eu ce fac? Doar citesc ziarul, mănânc şi dorm. Nu pot să mai stau aşa. Daţi-mi să fac ceva!

                -Lasă, eşti în refacere.

                -Înţeleg, dar dumneata şi doamna munciţi din zori şi până în seară, iar eu?! Dă-mi şi mie de lucru!

            -Bine, dar să nu te superi! Dimineaţă te iau cu mine şi te las ca să păzeşti via, ca să pot eu merge liniştit peste hotar, ca să văd în ce stare se află porumbii. Stai la umbra nucului ori la covercă şi iei seama să nu intre vreun câine sau niscai juraţi de copii, că mai mult strică decât mănâncă.

                -De acord, s-a bucurat Marcel. Dar sfatul acela când îl facem?

                -Cât de curând, ai răbdare!

                Într-o seară, cu puţin vânt care începuse să alunge frunzele de prin copaci, şi-au făcut apariţia la poarta lui Iordache Călugăru învăţătorul Crângaşu şi cumnatul acestuia, Mitru Veleanu.

                S-au dus în tindă, în jurul mesei, Iordache a adus obişnuita „băşică” cu licoare gălbuie şi Ruxandra pântecoasele ceşti de Meissen, rămânând în aşteptarea lui Marcel, ce trebuia să vină de la postul său.

                -Cuscrule, ce facem cu Victoria şi copiii, dacă Manu e mobilizat? De data asta, nu cred că se mai contramandează ordinul de concentrare ca acum doi ani. Îi lăsăm acolo? a întrebat Iordache.

                -Aseară am venit de la ea. Zice că rămâne în continuare şi speră să-i dea voie să-l suplinească, iar pentru copii a luat o fată ca să o ajute.

                -Bine ar fi, dar nu cred că s-ar descurca fără el, s-a îndoit Iordache.

                -Cumnate, de la Marcu ai mai primit vreo ştire? a schimbat vorba Crângaşu.

                -Aseară am primit o carte poştală. Este în Buzău cu toată familia. Au reuşit să scape cu bine. L-au ajutat chiar subordonaţii săi de la post şi faptul că toţi vorbeau ruseşte. Când au ajuns în zona graniţei, s-a învârtit  „Tarasbulba” cu ei legaţi pe-acolo, considerându-i „arestaţi”, până când i-a făcut scăpaţi pe o barjă.

                A sosit şi Marcel. S-a bucurat îndată la vederea lui Mitru, faţă de care s-a dovedit mult mai deschis. Şi-a prezentat situaţia, pe alocuri lăcrimând.

                -Domnule Lepădat, să nu ne înţelegi greşit! Poţi să stai la noi cât vrei. Nu trebuie să ai teamă că vei fi urmărit sau prins de cineva. Chiar de te-ar urmări, urma ţi s-ar pierde mai uşor într-un oraş, decât într-un sat. În Capitală, sau chiar în Oraş, cu pregătirea dumitale, îţi va fi mult mai uşor, a încercat Crângaşu să-l convingă.

                -Aici te pomeneşti cu unul ca gineri-meu că te reclamă şi te găsesc una-două! s-a gândit Veleanu.

                -Sunt de aceeaşi părere ca şi voi, dar am vrut ca domnul profesor să audă nu doar de la mine, simplu ţăran. Număi că eu aş zice să mai stea pe aici până o iau lucrurile într-o parte, pe urmă îl duc eu la cumnatu’ Savu, care o să-l ajute să găsească un serviciu la Oraş, după cum îi este pregătirea, dacă în Capitală nu are pe nimeni care să-l ajute.

                -Cred că asta e soluţia cea mai bună şi mai sigură, a apreciat Crângaşu, ceilalţi fiind de acord.

                Marcel a mai zăbovit la Crângaşi până la culesul viilor, când a sosit şi Marcu. Au stat de vorbă o jumătate de zi. Apoi a plecat de unul singur, la o săptămână scriind din Bucureşti. Mulţumea pentru găzduire. Peste alte două săptămâni a scris că găsise serviciu la comenduirea garnizoanei de jandarmi, ca traducător de limba rusă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.