Petrache Lupu și minunile lui. Proză, de Ion R. Popa

Petrache Lupu și minunile lui

(Fragment din romanul „PARFUMUL DE LAVANDĂ”, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, pp 262-269, autor Ion R. Popa)

            Revenind la Vădureni, Manu s-a apucat să-şi pregătească conferinţa cu care fusese programat la căminul cultural proaspăt intrat în funcţiune, după renovare. Se intitula „Credinţe şi superstiţii” şi se tot gândea sub ce formă să o desfăşoare.

            Pornind de la scopul propus, acela de a-i determina pe săteni să deosebească o categorie de alta, s-a gândit să pornească chiar de la cele două noţiuni şi să poarte un dialog cu sala, „dacă aş avea cu cine!” şi-a zis el.

            Din fericire, deşi sala nu era plină, avea rândurile din faţă ocupate; cam patruzeci de persoane, după cum a apreciat. A pornit de la exemple, sătenii amestecând credinţele cu superstiţiile încă de la început. A explicat apoi ce înseamnă una şi ce înseamnă cealaltă şi au trecut la separarea celor înşiruite până atunci, subliniind cum credinţa se află în eul fiecăruia şi se exprimă prin cuget şi comportare, iar superstiţia pleacă dintr-o credinţă aplicată greşit şi se manifestă prin diverse practici, uneori ilare.

            Apoi s-a străduit să explice că e posibil ca unele practici superstiţioase să aibă rol de învăţătură şi a exemplificat: „Se zice că nu e bine, se supără Domnul, dacă ţii cuţitul cu tăişul în sus.” „Sigur că nu e bine, fiindcă poţi să-l atingi cu mâna din greşeală şi te alegi cu o rană. Dar, ca să fie mai convingător, cel care a formulat această regulă a pus-o  în numele credinţei.”

            A trecut la alt exemplu, unde mai mult sătenii au formulat răspunsuri:

            -Spunem că va ploua curând dacă:

            -… se umezeşte sarea în solniţă, a zis unul.

            -…porcul umblă cu paie în gură,  constatase altul.

            -…albinele se strâng la urdiniş neliniştite, observase cineva.

            -… se închid ochii de somn, a vrut să glumească altul.

            -Pot fi multe manifestări de acest gen, dar să ne oprim la acestea şi să vedem de unde vin, ce explicaţie pot să aibă. Prima, cea cu sarea, cum se explică?

            -Aerul din cameră e încărcat de umezeală şi sarea are darul de a o atrage, a răspuns un fost subofiţer, acum pensionar.

            -Exact! Se zice că sarea este higroscopică. Dar pentru porcul ce umblă cu paie în gură avem o explicaţie? S-a uitat peste sală, dar nu se anunţa nimeni. Atunci a continuat: E mai grea de formulat explicaţia, dar urmăriţi-o! Cu un simţ al său, păstrat de când era în stare sălbatică, a prins de veste că se strică vremea – de obicei în prag de iarnă se manifestă el aşa – după umezeala din atmosferă care acţionează nu doar la nivelul părului său, dar şi al mucoaselor nazale şi începe să-şi pregătească un culcuş de vreme rea, că pe atunci nu avea cocină. La fel au simţit şi albinele, devenind îngrijorate că furtuna le va prinde afară din stup şi le va împuţina. Ele simt schimbarea vremii şi după polen, care îşi pierde din mireasmă.

            -Cum e cu omul şi somnul? a intervenit un sătean care credea că Manu uitase de situaţia respectivă.

            -Omul s-a îndepărtat cel mai mult de starea lui primitivă, în care s-a aflat cu sute de mii de ani în urmă, dar a mai păstrat în colţuri neumblate ale minţii lui o părticică din acel simţ de conservare. Datorită modificărilor din atmosferă înainte de ploaie, a presiunii în special, îi vine somn şi s-ar culca, cum făcea în starea lui de sălbăticie, când intra în peşteră şi se odihnea, ca după ploaie să plece cu forţe proaspete la vânătoare. Dacă vreţi, era un mod judicios de a folosi timpul.

            Ca să nu îndemne auditoriul la somn, ba chiar să-i sporească atenţia, Manu a continuat:

            -Acum, când a devenit fiinţa cea mai evoluată, înzestrată cu putere de judecată, intervine grija pentru ziua de mâine, sau simţul datoriei muncii ca mijloc de existenţă, simţul de răspundere, pe lângă cel de conservare. Iată de ce, în asemenea caz, gospodina în loc să se culce, aleargă să-şi strângă rufele puse la uscat, să adăpostească micile păsări sau animale plăpânde, gospodarul merge grăbit să-şi adăpostească animalele, recolta, fânul sau mai ştiu eu ce. Dacă dumneavoastră aveţi vreo întrebare, vă rog să o adresaţi.

            -Domne învăţător, mulţi o ţin una şi bună că lor li se întâmplă ziua  ce visează noaptea. Soacră-mea aşa o ţine, mai ales iarna. O fi ceva în toate astea?

            -Aflaţi că organismul, corpul uman în cele din urmă, are o stare în care omul munceşte, umblă, mănâncă…; asta este starea activă. Altă stare este aceea când toate părţile corpului care au fost active, au trebăluit, trec să se odihnească, omul doarme. Când spun asta, nu e vorba de mâini şi picioare doar, ci şi de acea parte a creierului care le-a comandat ce să facă. Acesta are însă nişe colţişoare care, uneori, se trezesc şi acţionează independent de voia noastră, necontrolat, dând naştere viselor. De aceea, marele poet spune despre sultan când dormea, având „căpătâi mâna cea dreaptă/ Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă”, a visat cum se întindea imperiul său pe trei continente.

            -Flămându’ codrii visează, că nu se mai săturau şi-ăia! a sărit unul din sală.

            -Ai spus un mare adevăr. Chiar dacă imperiul otoman s-a întins pe trei continente, dar despre asta vom vorbi altădată, visele nu exprimă realitatea, ci dorinţa, adesea exagerată, a persoanei.

            -Cu alea de se izbândesc ce facem?

            -Există vise sau visuri realizabile. Dacă îţi doreşti mult ceva şi poţi să pregăteşti realizarea, cum au procedat sultanii, visul poate deveni realitate. Atunci se spune că cineva… şi-a văzut visul cu ochii.

            Încheindu-se discuţiile, Manu a anunţat că a doua zi va veni pretorul cu agronomul de la judeţ şi vor discuta despre răsadniţe şi grădinărit, iar lui îi va veni rândul din nou peste o săptămână, având ca temă „Despre testament şi procură”, pentru care ar fi trebuit să vină un avocat sau un notar, dar nu s-a anunţat niciunul.

            -Domne învăţător, vă rugăm să-i spuneţi domnului agronom să procedeze ca dumneavoastră, adică să stăm de vorbă, ca să putem înţelege. Dânsul vine în faţa noastră, ne spune ce ne spune, poate lucruri interesante, dar pe carele mulţi nu le înţelegem, şi pleacă pe-aici încolo, zicând că mai are alte treburi.

            -Eu nu pot să mă amestec în treburile dânsului. Vorbiţi cu domnul director al căminului, domnul maior în rezervă Filipoiu, care vine acum, după mine, ca să vă spună tot programul căminului şi al cercurilor culturale care vor fiinţa în cadrul acestuia.

            După vacanţa de Paşte, Manu a avut bucuria să primească aprobarea privind transferarea sa la şcoala din Milosteni, la vreo cincisprezece kilometri de satul părinţilor. Deşi s-a bucurat enorm, nu a spus încă nimănui.

            Într-o duminică, pe când se afla şi Mircea acasă, s-a trezit cu bunul său prieten şi coleg de şcoală normală, Costin Mitroiu, la uşă. A fost primit înăuntru.

            -Vreau să mă sfătuiesc cu tine într-o situaţie pe care nu aş fi întrezărit-o vreodată, i s-a adresat Costin.

            -E secret, trebuie să ies? a întrebat Mircea.

            -Nicidecum! Poate mă ajutaţi amândoi.

            -Spune! l-a îndemnat Manu.

            -M-am trezit cu o hârtie de la şcoală, prin care mi se aduce la cunoştinţă că am fost cuprins în corpul didactic de aplicaţie al şcolii. Or, eu nu am cerut aşa ceva. Cum să procedez în cazul ăsta? Tatei nu i-am spus.

            -Câţi colegi ai mei de pe la sucursale rurale nu ar vrea să dea norocul ăsta peste ei şi să fie mutaţi în Oraş, dacă cumva nu o fi vreo greşeală, a considerat Mircea.

            -Nu e greşeală, fiindcă are datele mele personale întocmai.

            -Ei nu ţi-au propus mai înainte, nu ai avut nicio discuţie în acest sens? a vrut să se edifice Manu.

            -Ba da, cu inspectorul Eugen Badea, dar nu i-am dat un răspuns clar. Ca să nu-l refuz, i-am zis că o să mă mai gândesc.          -Ce te mai miri! Asta este, mai ales că eu îi spusesem, când mi-a făcut inspecţia, că eşti şef de promoţie, mai ai o soră, părinţii sunt încă în putere şi că, în final, cred că vei accepta, a recunoscut Manu.

            -De aceea spune că în urma referinţelor… Vasăzică de la tine mi se trage, ha?

            -Să fie într-un ceas bun! În fond, nu te obligă nimeni, dacă vrei te duci, dacă nu, rămâi unde eşti. Dar ar fi păcat să dai cu piciorul la o aşa ocazie. Rămâi la noi la masă şi mai vorbim. Avem peşte proaspăt, prins de noi chiar astăzi, a propus Mircea.

            -Nu mai spune! Hai că rămân, dar mă duc să-mi iau bicicleta de la poartă, a fost bucuros Costin.

            Până seara au discutat. Doamna Tudora iar s-a întristat că nu a petrecut mai mult timp cu fiul ei. La plecare, Costin şi Mircea şi-au propus întâlniri în oraş, începând din toamnă.

            Într-o seară, după ce dăduse drumul copiilor şi terminase treburile în şcoală, a trecut în livadă. A zăbovit mai mult în jurul cireşilor şi nucilor, constatând că creşteau foarte viguroşi. Se gândea că, în curând, avea să plece definitiv, mutându-se la Milosteni, şi nu se ştie dacă îi va mai vedea vreodată. A observat cu bucurie că cireşii aveau deja fructe. Ba chiar erau roşii. Nu erau multe, fiindcă pomii erau tineri, dar mari şi frumoase. Pe când se străduia ca să prindă una pentru a-i vedea gustul, a auzit larmă la poartă şi pe cineva care insista să fie crezut. A intrat în curtea gazdei şi s-a îndreptat spre poartă, unde se afla doamna Tudora. A ascultat pentru a vedea despre ce e vorba, dar tot de la ea a înţeles până la urmă.

            -Cică într-un sat de la Dunăre, ba lângă el, într-o pădure, a coborât Dumnezeu  pe pământ.

            -Zău?

            -Da, şi s-a arătat unui cioban care era mut, dar i-a dat grai ca să poată să spună la lume ce-au vorbit.

            -Ce i-o fi spus?

            -Păi n-auzişi ce zicea ăla?

            -Nu fusei de la început.

            -Cică era ca un bătrân cu plete albe ca neaua, care îl învăluiau până la pământ, dar mergea pe deasupra, fără să atingă cu tălpile de jos. Şi l-a certat că n-a povestit lumii ce îi spusese el mai înainte, când se mai întâlniseră.

            -Dar ce trebuia să spună?

            -Că ne iartă toate păcatele dacă ne întoarcem cu faţa către el, să respectăm posturile şi sărbătorile creştineşti, să nu zicem vorbe rele, să nu ne mai duşmănim şi să-i respectăm pe părinţi şi bătrâni şi câte altele, de le spune popa la biserică.

            -Nu zicea rău, nu?

            -Bag seama că nu, iar lui i-a dat puteri de tămăduire a beteşugurilor.

            Curând, vestea s-a răspândit în toată ţara. Au început să curgă spre Dunăre convoaie de care şi căruţe în care zăceau schilozi, orbi, rahitici, care mergeau la Sfântul Petrache Lupu ca să-i mântuiască, în numele Domnului, de beteşugurile lor.

            Se vorbea de multe minuni înfăptuite. Unei fete de şaptesprezece ani, care auzea dar nu putea vorbi, i-a zis Petrache ce a ştiut el, i-a făcut semnul crucii deasupra capului, iar când i-a pus mâna pe umăr zicându-i „mergi la părinţii tăi şi bucuraţi-vă împreună!”, aceasta a strigat pe loc „Mamă, unde eşti?”.

            Când a ajuns la Crângaşi, Manu a mai auzit şi alte minuni. Un sătean din Buşteni, pedepsit cu doi copii muţi fiindcă participase la jefuirea morţilor din avionul căzut în apropiere cu câţiva ani în urmă, a fost întâmpinat de Sfântul Petrache cu mustrarea: „Tu fugi de-aici! Să vii la mine când te-o ierta Domnul!” şi l-a trimis la preot ca să-i spună ce are de făcut. Altul, din Stupina, avea o fată de măritat. Era frumoasă şi vrednică, dar nu putea vorbi. După ce a primit semnul crucii şi urarea „Domnul fie cu tine!”, a început a grăi destul de bine. În drum spre casă, în Valea Mare, s-au dus să bea apă de la o fântână, în jurul căreia era o bostănărie. Tatăl său a luat o lubeniţă, cea mai mare, dar care s-a dovedit a fi fost crudă şi a înjurat. Din acel moment, când fata a simţit o durere în creştet, graiul i-a dispărut din nou.

            În sat, Manu l-a întâlnit pe învăţătorul Crângaşu, care l-a invitat în sala căminului cultural pentru a mai sta de vorbă. Pe o masă, se găsea o colecţie de ziare. În cel de deasupra se afla poza lui Petrache Lupu înconjurat de mulţime de oameni.

            -Domnule Crângaşu, ce ziceţi de chestia cu Petrache Lupu?

            -Domnule Manu, se cunoaşte că eşti fiul lui neica Iordache. Exact aşa, dar fără niciun cuvânt în plus sau în minus, m-a întrebat şi el, se mira acesta în timp ce mânuia o sticlă de limonadă şi nişte pahare. Iar eu am să-ţi răspund la fel ca lui, mai ales că mi-a dat dreptate.

            -Ia să vedem; a devenit un adevărat fenomen naţional.

            -Ai remarcat bine. Dincolo de ceea ce vede şi crede lumea, dincolo de minunile care se manifestă datorită şocului produs asupra unor oameni cu beteşuguri cari până acum nu au ieşit peste hotarele satului lor, dincolo de astea toate ziceam, fenomenul are un efect benefic. În afară că îi mai domoleşte pe unii care nu mai ştiau de nimic şi de nimeni, aici s-a întâlnit omul simplu din Ardeal cu cel din Moldova, cu cel din Oltenia sau din Câmpia Munteniei ori din Dobrogea, ca să nu mai vorbesc că au venit români şi de peste hotare. În mintea lor, chiar fără să-şi fi dat seama, a pătruns ideea, convingerea că românii sunt toţi la fel, de un neam, de-o limbă şi de aceeaşi credinţă; că toţi au suferit stăpâniri străine şi că acum ne-a ajutat Dumnezeu de suntem toţi la un loc, între aceleaşi graniţe, unde avem aceleaşi bucurii sau necazuri, acelaşi viitor, şi uite că ni l-a trimis pe Petrache Lupu ca să ne ajute a înţelege toate astea întru folosul nostru şi al credinţei creştine.

            -Domnule Crângaşu, ai fost acolo?

            -Da, cu toată familia.

            -Ce te-a determinat?

            -Curiozitatea şi stăruinţa soacră-mii.

            -Regreţi?

            -Deloc! Fiindcă mi-am dat seama de cele spuse mai înainte şi am stat de vorbă cu oameni din toate ţinuturile româneşti.

            -Interesant! Mă faci să regret că nu am ajuns şi eu.

            -Nu e timpul pierdut. Interesantă mi s-a părut discuţia cu un maramureşean, tot învăţător. Mi-a povestit despre unul din Baia Mare care, după ce un înger i-a şoptit în vis, în grădina lui a descoperit un bulgăre de aur şi, după înlăturarea stăpânirii străine, pe locul acela s-a deschis o mină; a devenit bogat.

            Manu a ascultat toată povestirea cufundat în gânduri, la urmă rostind:

            -Ca să vezi cât de bogată este această parte de ţară! Cât or fi luat stăpânirile străine de-acolo?! De aceea nu renunţau deloc la ea. Ba mai pofteau şi despăgubiri în schimb.

            -Dar, ce, numai aurul e bogăţie? Şi-apoi, toată ţara e plină de daruri ale lui Dumnezeu. De aceea a fost şi este râvnită de cei din jur.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.