Patrick Modiano: Micuța Bijou. Pe urmele mantoului galben – Recenzie, a Danielei Gîfu

images (1)

Pe urmele mantoului galben

(Patrick Modiano, Micuța Bijou, Ed. Humanitas, București, 2014)

Daniela Gîfu

 

Aflată în vizită la un prieten, am zărit pe un raft numele lui Patrick Modiano[1] pe coperta unei cărți, purtând titlul Micuța Bijou. Mărturisesc că nu știam prea multe despre acesta și nici nu-i citisem vreo carte. Știam că este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2014, titlu motivat de membrii juriului cu vorbele „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane şi dezvăluie universul vieţii sub ocupaţie“. Am împrumutat-o cu gândul să o citesc în timpul ce va urma. Cât să fie acesta? Doar un răspuns evaziv, depinde cât de mult mă va captiva.

Și, totuși s-a întâmplat mai repede decât aș fi putut preconiza atunci. Am terminat-o a doua seară, friguroasă – îmi imaginam! – ca cea descrisă în roman, la începutul preumblării personajului principal pe străzile Parisului, o tânără de 19 ani pe nume Thérèse, imediat după primele estimări ale rezultatelor alegerilor din Republica Moldova. Refuzam să accept un viitor slavizat pentru aceasta.

Citeam fără să fiu captivată. Devenise o lectură oarecare, o naturală curiozitate. O va aborda sau nu pe doamna în mantou galben? Zâmbesc nostalgic. Îmi amintesc de copilărie, o copilărie a romanelor polițiste, marcată de detectivul Marlowe, personajul întâlnit în scrierile lui Raymond Chandler, unul dintre cei mai populari autori ai secolului al XX-lea. Era perioada când devoram în câteva minute romanele polițiste. Citeam până la crimă, închipuindu-mi cine ar putea fi făptașul. Era un rămășag cu mine însămi, pe care uneori îl pierdeam, alteori nu. Rândurile de la final rezolvau dilema cu ușurință.

Dar cine este această prezență care-i va stârni Micuței Bijou, numele primit de ea în copilărie, o nevoie de căutare obsesivă? E un chip imprimat în memoria fetei dintr-o veche fotografie, pe care-l zărește într-o seară în stația de metrou Châtelet. O femeie care nu-și trădează vârsta, cu privirea “ca la douăzeci și cinci de ani, limpede, exprimând un fel de mirare sau o teamă vagă și se înăsprea dintr-odată” (p. 9). Aducea cu mama ei pe care o știuse moartă undeva în Maroc.

O  întâmplare obișnuită, o rătăcire pe străzile pariziene în căutarea unor răspunsuri, nevoia propriei sale eliberări. Urmele femeii misterioase se intercalează printre traseele copilăriei încărcate de minciuni și tristețe, revenindu-i în memorie spusele unor personaje secundare lipsite de importanță atunci. Acum cu semnificații îngrijorătoare și suspicioase. Devine captivă acestei încrengături relaționale, care o vor vlăgui pe tânără, iar pe cititor îl vor ține în suspans până la ultima frază: “Am mai auzit încă mult timp foșnetul cascadelor, un semn că și pentru mine, din ziua aceea, începe viața” (p. 151).

Deși nu e o carte din categoria cărți pe care nu le poți lăsa din mâini până nu le termini, distingem lirismul specific franțuzesc, măiestria de frontieră a lui Mondiago, care este distins în 2002 cu Premiul Jean-Monnet de littérature européenne pentru La petite Bijou.

Absența propriului tată, moartea prematură a fratelui, Parisul, obsesia pentru detaliu confirmă scotocirea permanentă asupra destinului ființei umane obișnuite cu propria-i fugă, confruntată cu o inexplicabilă tragedie. De altfel, însuși autorul afirma că are impresia că scrie aceeași carte tot timpul.

[1] Al 107-lea scriitor care a obținut Premiul Nobel pentru Literatură, Patrick Modiano, autorul a 30 de romane, a fost tradus în 36 de limbi, inclusiv în limba română (din 1989 încoace, îl regăsim cu patru cărți publicate în limba română, la edituri diferite).

Lasă un răspuns