Ovidiu Dunăreanu: Fantezii orientale într-o mitologie personală. Cronică, de Ana Dobre

FANTEZII ORIENTALE ÎNTR-O MITOLOGIE PERSONALĂ

 

OVIDIU DUNĂREANU, CU BUCURIA ÎN SUFLET, EDITURA PARALELA 45, PITEŞTI, 2008

            Voi începe cu o mărturisire: de mult timp n-am mai citit o carte predominant descriptivă. Scriitorul contemporan se teme parcă de acest mod clasic de expunere, având, probabil, ca reper modelul sadovenian. Ei bine, cartea lui Ovidiu Dunăreanu, Cu bucuria în suflet(apărut la Editura Paralela 45 în 2008 )este o mare surpriză; o parcurgi cu aceeaşi bucurie în suflet cu care autorul a scris-o. E una dintre lecturile empatice, multiplele canale de comunicare cu autorul se deschid, lectura este deschisă către miracolele lumii pe care acesta ne-o desfăşoară cu plăcerea unui negustor care-şi întinde mătăsurile aduse de departe. Este cartea unei mari iubiri pentru oamenii şi locurile Dobrogei care au puterea de a dicta rescrierea în registrul unei mitologii subiective: „Aromele tari ale începutului de vară îmi invadează respiraţia. Lumina imensă, domoală, inundă pământul şi sufletul, înstăpânind asupră-le, taina fără seamăn a bucuriei”, iar ecourile acestor trăiri se resimt mereu în text.

Ca un pictor însetat de aromele pământului şi de culorile lui, naratorul se află permanent în cadru, filmează cu voluptate cu ochi curioşi, desenează prim-planuri fascinat de beţia culorilor şi a luminii. Sub ochii lui „se dezlănţuie orgii de nuanţe de albastru, portocaliu, verde şi galben, cu un desfrâu de armonii, profunzimi şi rezonanţe”, „caleidoscopul culorilor” modificându-se „frenetic de la o clipă la alta” ca-ntr-un tablou impresionist. Abundenţa imaginilor vizuale arată un pictor îndrăgostit de peisajul în care se integrează şi care-l absoarbe şi îl trăieşte, un privitor mitizant. Ca pictor, el îmbină fizica şi metafizica peisajului pentru a da întreaga dimensiune a complexităţii şi armoniei cadrului receptat cu toate simţurile într-o beţie a luminii şi a sunetelor. El este un Calistrat Hogaş trecut prin curentele moderne având aceeaşi voluptate a luxurianţei şi a luxurii. Când din aceste tuşe de culoare răsar casele „spoite cu var”, albul acestora pare o prelungire a luminii orbitoare sau o reflexie, ea însăşi, a luminii.

Ovidiu Dunăreanu nu este doar un călător avid de frumuseţea locurilor pe care le descoperă pe măsură ce înaintează, ci un căutător, un arheolog al amintirilor, un fantezist prins de valul reveriilor diurne. Toate aceste acorduri ample introduc în cadru fie că este Păcuiul lui Soare, Păcuiul Mic, fie Tâlchia, Câsâca, fie alte locuri cu sonorităţi bizare care închid miracolele lor. Nume ciudate – Esichioi, Almalău, Arab-Tabia – conferă un halo misterios locurilor, făcând din Dobrogea un tărâm al fantasmelor. Ele conturează un tărâm miraculos, tărâmul necunoscut din poveste pe care, străbătându-l, omul devine parte a unei iniţieri cosmice, însuşindu-şi răsufletul tainic al lucrurilor invizibile. Legendele  au ceva seducător şi terifiant în acelaşi timp, prin amestecul de real şi de fabulos, de efecte şi consecinţe dificil de înţeles doar prin raţiune. Naratorul este ca un Făt-Frumos care străbate o lume nu atât pentru a o descoperi, cât pentru a se descoperi pe sine.

În fantezia acestui călător însetat de cunoaştere, trecutul şi prezentul fuzionează într-un mental pregătit să primească şi să proceseze toate informaţiile într-o cuprinzătoare sinestezie a diversităţii. Tablourile de epocă au vitalitatea şi veridicitatea tablourilor flamande. Desenul se completează, se întregeşte prin sugestia muzicii fiinţei care vibrează cuprins de intuiţia metafizicii existenţei. Poveştile familiei, o saga sui generis, devin poveşti ontologice şi se constituie ca mit personal. Păcuiul lui Soare este geografia lui sacră, punctul originar în care se naşte mitologia.

Ovidiu Dunăreanu îşi scrie permanent tema, este un pictor care simte peisajul respirat cu toţi porii, cu toată fiinţa. Notaţiile scurte sau lungi, tuşele de culoare sunt distribuite în funcţie de trăirile lui consonante, integrate ritmurilor naturii şi istoriei locurilor. Trecerile conotative, insesizabile, translează, transportă, de la cuvântul banal, cu sensuri mecanice la metafora revelatorie: „Iunie. Salcâmii au cotropit aerul cu mireasmă densă”, „sufletul luminii”, „răzvrătiţii mânji ai vântului”, „cometele veşniciei îşi despletesc cozile”, „furtuni albastre de fluturi”, etc.

Ca şi Mihail Sadoveanu, Ovidiu Dunăreanu creează dantelării superbe prin migală şi risipă de imaginaţie. E o pletoră explicabilă prin magia locurilor transmisă povestitorului. El nu demitizează, ci redescoperă pentru a reinventa mitologia locurilor, convins că istoria fără legendă pierde din contactul cu eternitatea. Frazele au  ele însele o poveste – povestea unei iniţieri dincolo de cuvânt, a unei întoarceri ab originem. Vaporoasă ca o dantelă de mătase care împodobeşte mâna unei prinţese, fraza aceasta descoperă sub horbota ei, o lume care se construieşte în jurul unui miracol. Curgerea armonioasă a frazelor cu ritmurile ei largi, somptuoase are ceva din frumuseţea intelectualizată a muzicii beethoveniene, dar şi din rupturile frazei wagneriene. E miracolul lumii, dar, în acelaşi timp, şi miracolul descoperirii acestei lumi.

Descrierile nu sunt fastidioase, au savoarea frumuseţii şi rafinamentului artei flamande, dar şi ceva din misterul impresionist şi postimpresionist. Autorul este un rafinat degustător de astfel de miracole campestre, un oenolog al aromelor pământului, încât ţinutul Dobrogei pe care îl iubeşte atâta devine altarul unei geografii mitice.

Expresia lingvistică este stilizată până la filigran creând goblenuri naturistice unice. „Poalele de fum ale cerului”, „imperiul vegetal îşi ţese perdelele subţiri de vrejuri diafane, fragile…”, „Pe muchia unei dintre ele, ca şi când ar fi luat drumul galaxiei, urcă la pas o căruţă trasă de cai murgi”, alcătuiesc tablouri în care duratele temporale se amestecă „într-un festin al culorilor” răscolind nu numai ochiul, ci şi memoria. Trecerea anotimpurilor în veşnică rotaţie este văzută sub agitaţia culorilor şi a luminii: „În luna mai, verdele exuberant e năpădit de roşul putred al bujorilor, de portocaliul ruşcuţelor asiatice, de albul  florii miresei şi de euforicele flori albastru-închis, violete, marmoreene şi purpurii, în zeci de nuanţe şi irizări, ale crinilor sălbatici. Vara, roz-albul florilor de colilie, ceruliul cicorilor, carminul macilor, galbenul euforic al iasomiei sălbăticesc de tot frumuseţea priveliştii. În octombrie, tonurile nostalgice se topesc în cele hieratice ale brânduşelor galbene de toamnă şi ale ghioceilor aurii”.

Poveştile oamenilor sunt încrustate în aceste locuri care le-a păstrat amintirea precum toposul grota haiducilor, lacul zânelor, insula Aurica sau Câsâca. Istoria pe care o spune Ovidiu Dunăreanu este istoria unei continue mirări în faţa miracolului lumii. Ecourile cuvintelor rămân în suflet, îl seduc pe cititorul obişnuit cu rafinamentele stilistice. Autorul reuşeşte să-l atragă, împrumutându-i binoclul prin care vede lumea ca spectacol fascinant al devenirii. Situat între Mihail Sadoveanu prin muzica somptuoasă a cuvântului, Alexandru Vlahuţă prin sentimentul pur de înfiorare în faţa pământului, martor tăcut al istoriei, Calistrat Hogaş şi Geo Bogza prin înclinaţia spre hiperbolă, Ovidiu Dunăreanu nu pastişează, nu face figură de imitator, de epigon. Ceea ce povesteşte el este o istorie mitizată într-o geografie cu însemnele sacrului şi ale profanului.      

Lumea lui se circumscrie unui balcanism pitoresc şi profund. Vânzoleala orientală, peisajul pestriţ de lume statuată „la mijloc de rău şi bun”, au ritmurile eternului ca în această enumerare hiponimică: „O lume  pestriţă forfotea cât era ziua de lungă după tot felul de treburi; oamenii alergau de colo-colo, răcneau, se tocmeau la preţuri; găinile cârâiau pigulind grăunţe printre picioarele cailor legaţi la sandâcuri; convoaie, fără capăt, de căruţe, încărcate mult peste loitre, aşteptau să le vină rândul la cântărit; scroafe cu godaci grohăind prin băltoacele din faţa  cişmelelor de piatră, se vârau la umbra lor, unde se încăierau cu câinii; bivoli ca smoala, abia mijind nişte ochi înroşiţi, surpaţi în cearcăne de grăsime, şi boi puternici, de cremene, scoşi din juguri, rumegau somnolând îngenuncheaţi pe trotuare(…). …căruţaşi cu nemiluita(…), comercianţi de toate neamurile – români, turci, greci, armeni, evrei, macedoneni, tătari, găgăuzi – angrosişti, ţărani de prin satele învecinate misiţi iscoditori, cu ochi şireţi şi zâmbetul subţire, marinari de pe şalupe şi bacuri, precupeţi de zarzavaturi, funcţionari obscuri şi meticuloşi, barcagii, pescari lipoveni, blonzi, bărboşi, pistruiaţi, de la Ghindăreşti, sacagii cu ghiotura, mocani, care cu timpul s-au statornicit(…), meseriaşi de tot soiul şi câţi alţii…”. E un du-te-vino multicolor de o „arhitectură năstruşnică”. Istoria şi poezia se însoţesc permanent în acest carusel al impresiilor şi al imaginilor.

Întrucâtva, Ovidiu Dunăreanu seamănă cu Gheorghe Stroe. Amândoi vor să-şi creeze în literatură propriul loc, un spaţiu doar al lor. Gheorghe Stroe mitizează Valea Sării ca un narator impersonal ducându-ne între parabolă şi mit; Ovidiu Dunăreanu scrie mitologia unui spaţiu ca un martor dramatizat, ducând istoria în mit. Unul vrea un Macondo, ţinut imaginar, raportându-se la Gabriel Garcia Marquez , scriind miticul după regulile realităţii, celălalt scrie realitatea după regulile miticului, reperul fundamental fiind  Mircea Eliade.

Într-a asemenea familie de spirite Ovidiu Dunăreanu se simte confortabil, fără complexe. Literatura lui urcă treptele spiritualităţii alături de marii maeştri.

 

ANA DOBRE – 18 IANUARIE 2009

Lasă un răspuns