Ștefan Melancu: Opinii singulare

Opinii singulare

de Dan Ionescu

 

Cartea lui Ştefan Melancu, Singurătatea moralei, vine din perspectiva, întoarsă înspre chip personal, a mai multor studii standard despre societate şi cultură sau despre etica postmodernă. Titlul reclamă implicit inerţia moralei faţă de situaţiile malefice pompate fragmentar de cursul social. Ca disciplină, morala pare să-şi fi înstrăinat, într-un muzeu fictiv al valorilor lumii care a fost, însuşirea de constantă coerciţie şi de păstrătoare în paralel, a reperelor unei anumite tradiţii. Aflată azi în suspans semiologic, morala nu mai are norme prin care să se adapteze tabloului social, din ce în ce mai violent, şi să domine, ca altădată, prin auspiciile ei, mersul favorabil al cetăţii.

După observaţii asupra dificultăţii faptului de conceptualizare, pe care le face sub influenţa declarată a ideilor profesorului Andrei Marga, autorul ia în discuţie, în mod electiv, diverse programe progresiste. Atenţionările converg spre opinia că unele atribute, deşi definesc decisiv modernitatea, totuşi se vor constitui paradoxal, în tot atâtea aspecte criziale ale ei. Ştefan Melancu articulează principii, iar ca să ajungă la consistenţă în relevarea lor detaşată, surprinde unghiul kantian în probleme de natură religioasă, ori marchează scopul desemnării esenţei de marcă: „sapere aude!”.

Sinteza epocilor trebuie să atragă mai multe categorii de cititori. Interesant este aspectul Evului Mediu, când raportul dintre modernism şi antiquus marca omul zilei. Sub presiunea acestui raport a apărut curentul iluminist. Datorită modernismului, proxim religiei, conduita creştină revine la ritualul de templu, din eclatante şi terifiante practici, tortura în special, îndreptate împotriva celor peste care plutea părerea de erezie. Dacă vom compara, vom vedea că, până la urmă, romantismul aproape va împlini negativul programului luminist.

O diagnoză a moralei şi a modernităţii deopotrivă, în faţa rezultatului pe care-l cere miza, e aproape superfluă. Din cauză că nu pot fi independente de tensiunea individuală şi de prelungirea ei în egoism sau altruism, Nietzsche a numit „plasă de iluzii” formele de ghidare ale societăţii mai noi, înspre justiţia ca dreptate în sine, nu instituţie de autoritate. Egoismul şi altruismul întreţin dilema. În consecinţă, Nietzsche, a cărui operă a influenţat considerabil discursul filosofic, formulează ideea că „nu există fenomene morale, ci doar interpretări”, mai mult, ipoteza eliberării „de întreaga tradiţie şi de modernitatea europeană”, aşa cum îi apare ea constituită, impunând, în schimb, silopsismul moral, autocreaţia şi contingenţa vieţii.

În partea finală a lucrării, intitulată sugestiv Abordări actuale, Ştefan Melancu pune faţă-n faţă opiniile referitoare la învăţătură, ale unor filosofi contemporani, discerne subtil între studiile menţionate în bibliografie şi prepară aporiile lor până la dimensiunea lizibilă a ideilor azi.

În vastul circuit de informaţii, l-am descoperit pe autor cu dispoziţii riguroase şi originale asupra chestiunii în discuţie, singurătatea moralei: „raţionalismul modern, pe baza căruia proiectul iluminist îşi clădise orgoliul unei mai bune cunoaşteri şi aspiraţia către un progres nelimitat s-a dovedit, la rândul lui, insuficient şi îmbrăcând formele unei dominări limitate, în timp ce valorile puse sub semnul umanismului şi universalismului modern sunt sortite şi ele apusului – ceea ce se impune, în schimb, actualităţii fiind simulacrul valorilor, indeterminarea şi aneantizarea acestora, inumanul ce ne gândeşte, într-o anacronie absolută a timpurilor noastre”. În confuzia postmodernă a moralei cu actul de autoritate individuală, pe care ţi-o conferă parţial şi ocazional funcţia oficială, intransigenţa slăbeşte. Imperativul eticii de azi, considerat fundaţionist, reprezentaţionist, este înlocuit cu o cultură de mijloc a drepturilor omului. E nevoie de un exemplu solemn, cum a fost cel al lui Socrate, care, prin sacrificiul personal, a impus lumii vechi, intransigenţa faptică.

Autorul consemnează eşecurile secolului al XX-lea: cele două războaie mondiale, deportările de oameni, holocaustul, coşmarul totalitarismului etc., reconsiderând sursa oficială a comiterii lor, respectiv încercările unui grup caracterizat de oportunism persuasiv şi cu predilecţia absurdului colectiv, de a instaura o morală a interesului limitat. Abia acum iluminismul, la distanţă multiseculară de exerciţiul incipient al propunerilor lui, şi de adnotările curentelor care l-au compactat, îşi atinge o prevedere din program. Supunerea fiinţei umane tehnicii noi, în detrimentul omenescului pur, atestă moartea lui Dumnezeu.

Ştefan Melancu e pesimist în formă şi-şi reprimă valenţele profetice, însă pesimismul nu e al lui, ci al celor pe care-i citează. Proprii îi sunt umanismul deschis şi decenţa spunerii.

Lasă un răspuns