Omul cu șapcă. Proză, de Ion R. Popa

         Costache Mărgăritescu își aniversa ziua de naștere. Dorise să marcheze momentul împreună cu soția și cei doi fii, Matei și Dinu, cu familiile lor. În felul acesta, s-au strâns în chioșcul proaspăt renovat din curtea casei recent redobândite, opt persoane. Nurorile Aglaia și Clara dăduseră un prețios ajutor soției sale, bătrânei Despina, iar prezența celor doi nepoți, Alin și Octav, îi făcuseră o bucurie deosebită.

         Era într-o duminică de mai, cu un soare strălucitor și cald, care înveselea pe toată lumea. Se simțiseră bine și discutaseră de toate. Acum, la a doua cafea, eau asupra retrocedărilor promovate de regimul politic, deja stabilizat.

         Pe neașteptate însă, Matei s-a gândit să abată discuția, fiindcă nu-i conveneau criticile aduse ca parlamentar și membru al partidului de guvernământ.

         – Tată, am vorbit de toate, dar nu ne-ai spus cum ai pierdut casa pe care ai redobândit-o acum, cu ajutorul meu, a ținut să sublinieze contribuția sa Matei.

         – E adevărat, nu prea v-am împărtășit din necazurile prin care am trecut eu și părinții mei…

         – Consideri că a fost bine? Nu crezi că ar fi trebuit să fi știut și noi? a insistat Matei.

         Bătrânul s-a încruntat, lăsând să-i cadă sprâncenele-i stufoase ca și pleoapele grele înconjurate de cearcăne, în timp ce fruntea lată i-a fost… împodobită de broboane de transpirație. Dialogul cu Matei îl stânjenea întotdeauna. Parcă acesta venea din altă lume, total diferită. Adesea se simțea ca în fața unui necunoscut, „când nu știi ce atitudine trebuie adoptată pentru a evita o confruntare, mai ales în ziua de astăzi, când aceasta se poate isca instantaneu din marea diversitate de opinii politice. În fond, asta nu ar fi un lucru rău, căci lupta contrariilor este izvorul progresului… Numai de-ar fi ideile astea ale lor toate bune!”

         – Am vrut să nu căpătați aversiune fățișă pentru regimul politic în care am trăit cu toții, să nu vă expuneți persecuțiilor de clasă de pe urma cărora am pătimit eu, să evit aderarea voastră la organizații subversive și să vă fi petrecut tinerețea prin închisorile regimului.

         – Ești sigur că ai procedat bine?, a intervenit Dinică.

         – E drept, alții au procedat altfel, dar mai toți au sfârșit prost. Eu nici acum nu sunt sigur că vechiul regim a apus definitiv; dar nici cel instalat acum nu pare a fi departe de acela. Doar că ne lasă – cât ne-o mai lăsa –  să vorbim ce și cât vrem.

         – Cum poți să fii atât de nerecunoscător? Uite că ți-ai primit casa, sunt retrocedate proprietățile agricole, iar de le-o trece prin cap să se comporte ca ceilalți, îi dăm jos și pe-ăștia, nu s-a lăsat Matei, ca fost participant la revoluție, în timp ce restul asistau la dispută cu interes și admirație.

         – Aia s-o credeți voi!

         – Ce să cred?

         – Că faceți revoluție de câte ori nu-ți convine ție. În ceea ce privește casa, eu am primit-o datorită ție, dar ceilalți? Că îmi e și rușine să mă întâlnesc cu alde Marinescu,Vlădureanu… Primul locuiește tot cu chirie în propria casă, moștenită de la părinți, celălalt, în fostul său grajd, în a lui și ale altora se lăfăiesc fostul șef al secției financiare, comandantul poliției…, altele servesc drept grădinițe de copii, internate…

         – Nu du mata grija altora! Guvernul va restabili dreptatea în cele din urmă, a îndrăznit Matei.

         – Eu aș zice ca, dacă suntem toți aici, într-un asemenea moment de bucurie, ar fi mai bine ca tata și mama să ne povestească din viața lor. Bunăoară, cum s-au cunoscut, cum s-au căsătorit, ce peripeții au avut, a încercat Dinică, fiul cel mic, să abată discuția.

         Bătrânul parcă s-a mai înviorat, fața i s-a luminat de un zâmbet ce i-a apărut pe buze, iar Despina, soția sa, a râs de-a binelea.

         – Ce-ți veni? Soarta, de! Ea te duce și te-ntoarce unde vrea ea, a ripostat Aglaia.

         – Eu eram tânăr pe atunci, a început Tache. Cu ea mă cunoscusem încă de pe timpul studenției, la un bal, dar nu s-a înfiripat nimic atunci. Era cât pe-aci să nu se fi petrecut căsătoria, fiindcă, după facultate, tata, zor-nevoie să mă căsătoresc. În ’49-’50, căsătoria era ca și încheiată, dar… n-a fost să fie. Pusă sub urmărire, familia ei a trebuit să părăsească localitatea și să se ascundă undeva, într-un sătuc de munte, retras, căci în străinătate nu au reușit să plece, ca alții, mai înainte. Asta am înțeles mai târziu, când l-am întâlnit pe fratele său.

         – Fuseseră politicieni? a intervenit din nou Matei.

         – Nu doar politicieni, dar și apropiați și colaboratori ai lui Malaxa. Aveau case în București, conac prin Câmpia Olteniei. Nu știu dacă or  mai trăi și de se vor întoarce la ele, dacă le-ar recăpăta, a menționat Tache.

         – Și apoi a apărut mama, nu? era nerăbdător Dinică, a cărui soție era foarte atentă, de altfel, ca și ceilalți, în afară de copii, care mâncaseră în grabă și ieșiseră în stradă, unde au încins un joc cu mingea, împreună cu copiii din cartier.

         – Eu venisem în Oraș – a simțit nevoia să intre în rol Despina – încă din martie ’49, când părinții mei au fost ridicați într-o noapte, împreună cu moșierii, și aduși în Oraș, lăsați în stradă, cu obligația de a nu mai trece pe la fostul domiciliu și în cel mai scurt timp să-și stabilească altul, pe care să-l anunțe la postul de miliție, unde urmau să facă prezența, zilnic la început; la acestea, se mai adăugau alte restricții, a oftat Despina.

         – Dar de ce au fost ridicați părinții? Din câte știu, nu au fost moșieri, nu aflase încă Matei.

         – Tata a fost preot. Pământ nu a avut, decât ce cumpărase puțin mai înainte, când se ieftinise. El a avut un cazan de produs rachiu și în jur de 100 de stupi. Pe lângă ce câștiga de la biserică, veniturile lui mai importante din asta  proveneau. De fapt, împreună cu învățătorul, îi ajuta și pe săteni în privința stupăritului, ca și la altoit în livezi; tot ei le treziseră interesul pentru apicultură și pomii de soi nobil.

         – Atunci, de ce ați fost ridicați? era intrigat Matei.

         – Fiindcă, de la un timp, apăruse în comună unul cu șapcă – cum îl numise bunica – cam la 30 de ani. Nu știa nimeni ce hram purta, dar cam el hotăra; sătenii îi luaseră frica. Primăria îl băgase în casa noastră, unde înființase camere oficiale, fiindcă ne luase casa și ne obligase să ne mutăm în bucătărie. Ei, ăsta se tot ținea de capul meu. Mă provoca mereu; seara, când venea în cameră, nu uita să bată în geam și nu se lăsa până când apăream de-i ziceam câteva. Pretindea că nu poate să adoarmă dacă nu-mi vedea chipul înainte de culcare, a râs Despina.

         – Păi ideologia, morala proletară îi dădeau voie să se lege de fata popii? nu-i era clar lui Matei, stârnind hazul celorlalți.

         – Acela, după cum vorbea, nu cred că avea nici șapte clase, că de cei șapte ani de acasă nici nu poate fi vorba. Era ca Rică, ciobanul satului de-i dădea și mama capra noastră la păscut: ce-i spui să facă aia știe și nimic mai mult. Iar să se lege de fata ori nevasta chiaburului, a învățătorului ori a preotului, asta era prilej de mândrie, de laudă scabroasă a activiștilor când se întâlneau la chiolhanuri, a specificat Despina.

         – Așa, zău? tot nu credea Matei.

         – Da, da! Numai că asta a durat până când a venit frate-meu, Andrei; nu s-a putut abține și i-a dat o bătaie zdravănă, încât a rămas fără șapcă.

         – Mare lucru! a ripostat Dinică, fratele mai mic al lui Matei.

         – Foarte mare! Cred că făcea parte dintr-un fel de uniformă a lor, fiindcă mai toți purtau. Pentru șapca aceea, care fusese luată de câinii vecinilor și făcută ferfeniță, a făcut fratele meu aproape trei ani de pușcărie.

         – Pentru o șapcă? tot nu credea Dinică.

         – El era îndrăgostit de mine, dar nu știa să se manifeste. Mi-a mărturisit târziu, după condamnarea fratelui. Mi-a cerut un fel de scuze și s-a jurat că el niciodată nu s-ar fi plâns de cei doi-trei pumni încasați de la Andrei, tocmai ca să nu mă supere, în afară că i-ar fi fost rușine de superiori și chiar de cei de la primărie. Dar, chiar a doua zi, l-a vizitat șeful, care l-a întrebat unde îi este șapca, „dacă nu cumva s-a boierit”. Și a fost nevoit să recunoască cum a fost distrusă de câinele vecinilor. Șeful zor-nevoie să ia măsuri împotriva vecinului:

         – „E la chiaburi?”, și-a rotit el privirea nervoasă peste salariații primăriei.

         -„ Nu”, a răspuns notarul.

         – „Atunci îl facem acum. Dă-mi registrul cu impunerea la cote și chemați-l aici!” s-a răstit spre salariați.

         Primarul l-a trimis pe gardian ca să-l aducă. Vecinul nu a fost acasă și a

venit soția acestuia. Fiindcă registrul era închis într-un dulap și cel cu cheia lipsea, delegatul raionului a atacat fără să mai aștepte:

         – „De ce ați asmuțit câinele pe activistul partidului?”

         – „Nu l-a asmuțit nimeni și nici Corbu n-a avut vreo vină, că era în curtea lui. Dar ce putea să fi făcut bietu câine când șapca lu omu-ăsta a sărit peste gard din pumnul domnului Andrei?”, a explicat vecina. Și, de-aici, a început ancheta, iar tata a fost trecut pe lista dușmanilor poporului. Când i-au ridicat pe moșieri, ne-au luat și pe noi. Au zis că suntem o piedică în calea socialismului, a reprodus Despina scena cu șeful de la raion.

         Au râs cu toții, au mai schimbat câteva opinii despre acele timpuri întunecate, iar Dinu, strigat în  familie Dinică, i-a îndemnat:

         – Și mai departe? Cum v-ați întâlnit?

         – Îmi luasem serviciu în Oraș, a continuat Despina. Eram contabil în cooperație. Într-o zi, am găsit un gestionar cu vreo 25 de kilograme de carne macră pusă deoparte. Mi-a explicat că va veni tovarășul Pârlitu s-o ridice pentru sine și alți activiști. Dacă nu știți, aflați că Pârlitu era omul cu șapcă; fusese avansat la raion după absolvirea unui „curs scurt” al unei școli de partid. M-am înfuriat la gândul că populația stă la cozi interminabile pentru a primi alimentele de pe cartelă, iar ei se înfruptau din munca poporului în numele căruia ajunseseră la putere. A doua zi, nu am mai fost primită la serviciu; fusesem concediată. M-am dus ca să cer explicații. Mi s-a răspuns, de către un șef pe care îl consider cumsecade, că am acționat de capul meu: nu am consultat nicio organizație, nici a partidului și nici a frontului. Mai mult, am fost avertizată să fiu atentă că s-ar putea să fiu inclusă în rândul delapidatorilor.

         – Păi avusese loc într-adevăr vreo mâncătorie de bani? a vrut să se edifice Matei.

         – Eu habar nu aveam, dar peste un timp am aflat că fusese înregistrată o lipsă în gestiunea trustului alimentar de vreo 400 de milioane de lei, la nivelul țării. Bine că am plecat la timp și au uitat de mine, fiindcă au fost găsite vinovate cadrele vechi, „vechii comercianți” cum erau numiți, fiindcă nu i-au învățat pe cei noi, încadrați din rândurile clasei muncitoare, secretele muncii în comerț. Făptașii adevărați doar au fost trimiși la niște cursuri de școlarizare, fără promovarea cărora nu mai puteau fi reîncadrați.

         – Probabil că acolo trebuiau să învețe cum se poate sustrage din munca întregului popor fără să fii prins, a presupus Dinică, stârnind hazul.

         – Bine, dar cu tata cum te-ai întâlnit? nu uitase Clara, de data asta.

         – Eu – și-a amintit Tache – fusesem avocat până atunci, dar rămăsesem fără serviciu; mă dăduseră afară din barou fiindcă nu inspiram încredere. Umblam să-mi găsesc de lucru, ca și ea. Eram mulți în situația asta. Până la urmă, eu am dat peste un coleg, Chirea, cu funcție mare. Încă trăiește. El m-a ajutat și am intrat ca jurist la „Flamura Roșie”. Peste un timp, a apărut și ea, ca pontator, dacă nu greșesc, și Tache  a avut confirmarea Despinei din priviri.

         – Prinseseși destul de bine cu ajutorul colegului. Îți făceai meseria, dar mama? a vrut să știe Dinică.

         – E adevărat, dacă mă gândesc că unii colegi nu au primit nici un post, alții au fost trimiși pe la țară ca notari sau în unități ale agriculturii de stat, care atunci se înfiripau și nu aveau cadre, mai ales în domeniul legislativ…

         – La mata nu a fost chiar rău, ca la mama, a apreciat Matei.

         – E drept, dar o pățeam și noi cu activiștii de partid, care nu știau de lege, doar de… cuvântul partidului. Dacă nu ziceam ca ei sau lor nu le plăcea cum procedam, ne beșteleau, ne făceau albie de porci în fața salariaților. Și asta în numele dictaturii proletariatului, pentru care eram învinuiți că nu vrem să știm de ea și ne amenințau că… vor „căuta la originea socială pe care o avem”. În felul acesta, eram reduși la tăcere.

         – Și dacă nu cedați, având legea de partea voastră? era uimită Aglaia.

         – Ce lege? La ei nu conta legea, conta ordinul sau „indicația” venită de la partid. Asta era legea lor. Doar eram în plină dictatură a proletariatului. În cazul cel mai fericit, eram învinuiți de indisciplină și mutați în altă muncă, dar, de obicei, eram concediați.

         – Bine, dar s-a schimbat situația, la un moment dat, nu?, știa Aglaia de la tatăl ei.

         – Da, de prin anii ’62-’64, când am revenit și eu în lumea justiției, mai întâi ca grefier, apoi ca avocat, fiindcă pentru post de procuror sau de judecător nu inspiram destulă încredere.

         – A fost mai bine, cred, presupunea Clara.

         – Eram în domeniul preferat, dar salariul era… de nimic, rolul avocatului era formal; avocatul a rămas ca a cincea roată la căruță. Mai importanți au fost, mult timp, senatorii populari, care erau… instruiți de judecători înaintea ședințelor de judecată. Numai că, uneori, avocații reușeau să deslușească esența cauzei înaintea judecătorilor și atunci puteam câștiga credit în instanță, s-a destăinuit bătrânul.

         – Acum sunt salariații de stat cei mai bine tratați, au cele mai bune salarii, concedii cât doresc, program de voie, iar ierarhia lor e de nepătruns, aflase Matei.

         – Acum? Salariile lor nu exprimă o remunerare a muncii prestate, sunt o șpagă, iar celelalte, niște favoruri oferite de stat pentru a-i determina să… „împartă” dreptatea cum se cuvine în disputa cu masele. Ierarhia? Este atât de ermetizată, încât magistrații au devenit ca o castă medievală; e de nepătruns. E bine să știți asta și nu vă doresc să aveți de a face cu ea.

         – Nu se poate! a încercat Matei să-l combată pe bătrân.

         – Ba da! Nu vreau să critic puterea voastră, fiindcă asta a fost de când e lumea: se știe că, cel puțin procurorul, este reprezentantul statului, iar într-o societate ca a noastră, unde oamenii din organele statului se consideră mai presus decât poporul pe care-l amăgește în fiecare campanie electorală, justiția poate fi confiscată de către aceștia, care încearcă să o transforme în instrumentul lor de luptă politică.

         – Și ce ar trebui făcut pentru a nu se întâmpla asta? s-a dovedit incitat Dinică.

         – Trebuie instaurată domnia legii. Doar când vom avea o legislație obiectivă, nu ca acum, vom avea și o justiție bună, dreaptă, o societate liniștită, bazată pe munca cinstită, iar omul politic va fi în slujba poporului, a apreciat Tache.

         – Ce înțelegi dumneata prin obiectivă? a intervenit Aglaia.

         – Să corespundă intereselor și aspirațiilor de dreptate ale întregii societății, iar pentru asta trebuie să fie elaborată și votată de întreaga societate, ca la grecii antici…

         – Acum nu avem o legislație obiectivă? a revenit Aglaia.

         – Nu. Până nu de mult avea caracter de clasă, chiar declarat. Acum, e vorba de un caracter partinic, fiindcă este emanația opiniilor, intereselor și viziunilor partidului aflat la guvernare și exercită puterea legislativă prin ordonanțe, hașcemeuri, inițiative legislative…, toate în favoarea lui și a acoliților săi.

         – Înseamnă că judecată obiectivă nu am avut niciodată…, credea Clara.

         – Ba da! Aceea a fost judecata obștii, de la care emanau și cutumele aplicate…

         – O trebui să ne întoarcem la obști? i s-a părut deplasată această idee Clarei.

         – Nicidecum! Nu ar fi posibil. Dar voiam să spun că atunci participa întreaga comunitate la înfăptuirea actului de justiție. Acum ar putea doar să fie elaborate legi care să mulțumească toate categoriile sociale, să fie expresia voinței tuturor sau, cel puțin, a marii majorități și acceptate de către întreaga societate.

         – Chiar și pe borfași să-i mulțumească? a tresărit Dinică.

         – Nu! Borfașii au legea lor, nescrisă. Noi trebuie să avem grijă ca să nu ne-o impună și nouă, ceea ce ar însemna generalizarea hoției.

         – Astăzi mai elaborează cineva legi obiective? era tot mai pierdută Aglaia.

         – Desigur! Sunt multe state care au legi general-acceptate, de către întreaga societate. Nu vreau să dau denumiri, dar acelea sunt cele mai prospere, cele mai liniștite, cele mai pașnice, cele mai bogate, pe scurt le-aș zice cele mai fericite țări.

         – Tată, nu cumva ești cam utopic? a reflectat Matei, într-un târziu.

         – Nu, nu! Cugetă  cu atenție la ce am vorbit și o să-mi dai dreptate. Poate voi, partidele de la putere, considerați asta imposibil de realizat.

         – Noi am putea să ajungem la un așa stadiu al democrației? a întrebat Dinică.

         – Cândva, am crezut că spre asta ne îndreptăm, dar undeva s-a greșit calea de urmat, precum călătorul la o intersecție de drumuri…

         – Eu nu cred că am greșit. Sunt convins că suntem pe drumul cel bun, a ripostat Matei.

         – Atunci, de ce merg toate prost? Oamenii voștri politici ce fac?

         – Cineva din afara țării ne bagă bețe-n roate, a găsit Matei explicația.

         – Adică?

         – Nu au vrut să mai cumpere mărfurile noastre. În felul acesta, noi producem, dar nu vindem. Unele fabrici și uzine au fost nevoite să închidă producția deja.

         – Te-ai întrebat de ce marfa noastră e greu vandabilă?

         – ?!

         – Din cauza proastei calități…

         – Până acum era mai bună? nu credea Matei.

         – Poate că da, disciplina muncii fiind certă. Dar, când omul s-a văzut eliberat din chingile disciplinei de partid, în numele democrației pe care am proclamat-o cu toții, muncitorul a crezut că poate să facă și el ce vrea, ca și voi, politicienii. Nu cred că trebuie să merg mai departe cu explicația… Dar nu asta face marfa mai mult sau mai puțin vandabilă, ci faptul că înainte era însoțită la export  de produse agro-alimentare, forestiere…

         – Am auzit asta, dar eu nu cred că este adevărat.

         – Nu știu, dar am mai auzit că am exportat produse sub prețul de cost, doar de dragul de a fi exportat… utilaj greu, ca să impresionăm marile puteri, își amintea bătrânul avocat.

         – Tot o minciună gogonată e și asta, a protestat Matei.

         – Lasă că tata are dreptate. În cercurile lui se vorbea deschis și documentat despre așa ceva. Voi tânjiți încă după industria de a fost și pe care tot voi ați început să o dați pe nimic-toată, încasând comisioane. E drept, era departe de performanțele Vestului, dar nici morman de fer vechi nu este, l-a contrazis Dinică.

         – Tu te-ai dat cu ăștia de ne atacă pe orice cale?, nu s-a lăsat Matei.

*     *

         Din stradă s-au auzit înjurături și țipete, iar larma de până atunci a încetat. Discuția s-a oprit și toți și-au îndreptat atenție într-acolo. Dinică a încercat să se ridice, dar Tache l-a oprit:

         – Stai pe loc, că mă duc eu! Tot vreau să mă dezmorțesc puțin.

         Tache s-a ridicat cu grijă și s-a dus la poartă; s-a sprijinit cu coatele pe gărduleț și a privit ceata de copii, care jucaseră… fotbal în stradă. Acum se grupaseră în spatele a doi combatanți. Nu mică i-a fost mirarea când un băiat din cartier, desculț și cu pantalonii rupți, îl îmbrâncea și-l apostrofa, gata să-l pocnească, pe Alin, nepotul său:

         – Ce, crezi că mi-e frică de tine dacă tată tău e parlamentar?

         – Nu vreau să-ți fie frică, vreau puțin respect, a ripostat Alin.

         – Ce, dacă ești mai îmbrăcat ca mine, crezi că ești mai deștept?

         – Asta nu înseamnă să bagi gol cu mâna! nu s-a lăsat Alin.

         – Unde ai văzut tu mână? Ori ți-e ciudă că ați încasat cinci boabe și ați băgat doar un gol? Nu poți să suporți că noi am fost mai buni decât voi?

         Tache s-a întors îngândurat și s-a așezat la masă. „Uite că fractura asta de la nivelul societății românești a coborât până la nivelul copiilor! Nu credeam să se fi întâmplat atât de repede. Ei vor crește în spiritul acesta. Mereu se vor urî și se vor confrunta  pe tabere, și nu doar atât.”

         – Ce s-a întâmplat, tată? a fost curios Matei.

         – Nimic, joacă de copii. Dar să-i spuneți lui Alin, chiar să-i puneți în vedere, să nu se mai laude între copii cu tatăl parlamentar!

         – De ce? Ar trebui să fie respectat pentru asta. Chiar și profesorii…

         – Ar trebui, dacă politica voastră ar merita.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.